Detenţie precară. intervertirea precarităţii. imobil preluat de catre statul comunist si ramas in stapanirea persoanei de la care s-a facut preluarea. posibilitatea de a invoca uzucapiunea.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 167A din data de 21.03.2017
. DOMENIU - Uzucapiune. Prescripția achizitivă.
Detenție precară. Intervertirea precarității. Imobil preluat de catre statul comunist si ramas in stapanirea persoanei de la care s-a facut preluarea. Posibilitatea de a invoca uzucapiunea.
- art. 1853, 1855, 1858 Cod civil
Preluarea de catre stat a imobilului a operat pierderea posesiei legitime. Drept consecinta, ulterior preluarii, exercitarea de catre aceeasi persoana de la care s-a facut preluarea a unei stapaniri a imobilului se face cu titlu de detentor precar, conform art. 1853 si 1855 C.civ., deci nu este aptă să conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune, atâta timp cât nu se face proba intervertirii precarității, in conditiile art. 1858 C.civ.. Nu poate primi nici o semnificatie juridica imprejurarea ca in evidentele fiscale figureaza inscrisă inca persoana de la care s-a facut preluarea sau ca aceasta ar fi platit in continuare impozitele aferente si dupa data preluarii, atata timp cat aceasta situatie nu poate fi incadrata in textele art. 1858 C.civ. referitoare la intervertirea precaritatii. Imprejurarea ca scopul exproprierii nu s-ar fi atins ar putea fi invocata intr-o cerere de restituire a bunului formulata in conditiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 sau in contextul Legii nr. 10/ 2001, insa nu are relevanta in ce priveste constatarea intervenirii uzucapiunii, atata timp cat intr-o asemenea cerere se discuta exercitarea posesiei utile pe durata prescrisa de lege.
( decizia civilă nr. 167 R/ 21.03.2017 pronuntata de Curtea de Apel București, Secția a IV- a civilă )
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamantul CC a solicitat, în contradictoriu cu pârâții IS, UMa, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, ca instanța să constate că a dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață totală de 200 mp situat în București, str. nr. 38, sectorul 2.
Prin sentința civila nr. 14081/15.12.2015 Judecătoria Sectorului 2 București, a admis excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea în contradictoriu cu această parte ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, a admis acțiunea și a constatat că reclamantul a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 199 mp situat în București, str. , nr., sector 2.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de fond a reținut, in esenta, urmatoarele:
Parâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este subiect al raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză, astfel ca a respins acțiunea formulata în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Asupra excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului Municipiului București, instanța s-a pronunțat în sensul respingerii ei, Municipiul București prin Primar General având calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Autoarea reclamantului, respectiv CE, a intrat în posesia terenului în suprafață de 199 mp și a construcției edificate pe acest teren în urma cumpărării acestuia de la numiții UM, IS și NI la prin chitanță de mână - înscris sub semnătură privată încheiat la 20.04.1972. Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamantul este unicul moștenitor al autoarei sale CE. Terenul a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. /1948 încheiat de autorii pârâtelor, respectiv IN și DN, iar ulterior decesului acestora, imobilul a fost moștenit de descendenții acestora NI, UM și IS. În urma decesului lui NI dreptul de proprietate a revenit pârâtelor UM și IS.
Reclamantul a plătit taxele și impozitele aferente terenului aflat în posesia lor situat pe str. nr. 38.
Susținerile reclamantului sunt confirmate de declarațiile martorilor audiați, care arată că reclamantul și autorii acestuia au stăpânit ca proprietari, public, neîntrerupt și netulburați terenul situat în București, str. 38, sector 2.
În ce privește identificarea terenului și a construcției, instanța reține că au fost efectuate două expertize - expertiza în specialitatea topografie și expertiza în specialitatea evaluatorie - pe care instanța le-a reținut ca probe legal administrate și lămuritoare sub toate aspectele. Din analiza raportului de expertiză specialitatea topografie, întocmit de expert IFC, instanța reține că terenul în litigiu situat în București, str. nr. 38, are o suprafață totală de 199 mp și se identifică având următoarele dimensiuni și vecinătăți: la Nord teren aferent trotuarului străzii , la EST imobil situate la nr. 36 pe str. , la Sud str. și la Vest cu teren aferent trotuarului străzii .
În drept, instanța reține prevederile art. 1837, 1846- 1855, 1859 si 1860 C.civ, pe care le citeaza si, raportând la cele de mai sus posesia exercitată de reclamant și autorii acestuia, prin joncțiunea posesiilor, reținând declarațiile martorilor audiați, astfel cum au fost arătate mai sus, instanța concluzionează că sunt îndeplinite caracteristicile unei posesii utile timp de 30 de ani prin joncțiunea posesiilor, conducând la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 199 mp situat pe str. nr. 38, sector 2, astfel cum este identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză.
Prin decizia civilă nr. 3537 A din 29.09.2016, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primar General, împotriva acestei sentințe civile.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la criticile privind modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale pasive a paratului Municipiul București prin Primar General, tribunalul constata ca din adresa emisa de apelant - Direcția Evidenta Imobiliara Cadastrala nr. /22.07.2008, rezulta ca terenul pentru care se solicita constatarea uzucapiunii a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului C.S nr. 463/30.12.1984 anexa 19, poziția , deci terenul este în domeniul privat al Municipiului București.
Totodată, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind domeniul privat al statului, precum și cele ale art. 21 din Legea nr. 215/2001 în conformitate cu care unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii. De asemenea, același text de lege prevede că în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean. O altă prevedere aplicabilă în cauză este cea cuprinsă în art. 26 din Legea nr. 18/1991 rep. în conformitate cu care terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului. Astfel fiind, instanța apreciază că Municipiul București prin Primarul General are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind uzucapiunea, criticile pe acest aspect fiind nefondate.
Cu privire la detenția precara exercitata de intimații-reclamanți, susținerea apelantului în aceste sens nu poate fi reținuta ca fondata, din probele administrate în fața instanței de fond rezultând fara dubiu ca aceștia au exercitat o posesie sub nume de proprietar, apelantul parat nefăcând dovada exercitării unei tulburări de drept sau a împrejurării ca intimații-reclamanți au posedat imobilul în numele sau, pentru a se putea retine precaritatea posesiei.
Câtă vreme nu s-a făcut dovada ca terenul este bun public, tribunalul a apreciat ca însuși faptul posesiei pe perioada de peste 30 de ani exercitata de intimații-reclamanți confirma împrejurarea ca bunul nu este proprietate publica, deci susținerea în sensul ca acesta era imprescriptibil achizitiv, este nefondata.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat, in termen legal, prezentul recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, care a susține următoarele critici:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă: hotărâre a pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că autorii reclamantului au intrat în posesia terenului în suprafața de 199 mp și a construcției edificate pe acel teren în urma cumpărării de la numiții UM, IS si NI prin chitanța de mana încheiat la data de 20.04.1972. Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamantul este unicul moștenitor al autoarei sale CE.
Terenul a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. /1948, încheiat de autorii paratelor, respectiv IN si DN, iar ulterior decesului acestora, imobilul a fost moștenit de descendenții acestora UM, IS si NI .
In urma decesului lui Nicolae Ionel dreptul de proprietate a revenit paratelor UM si IS.
Prin Decizia Secțiilor Unite al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IV din 16.01.2006 s-a statuat ca în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitiva asupra terenurilor nu a fost întrerupta prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecata sa constate ca au dobândit dreptul de proprietate privind terenurilor respective.
Potrivit art. 1846 alin. 2 cod civil posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi înșine sau altul în numele nostru, iar art. 1854 Cod civil prevede ca posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a început a poseda pentru altul.
În conformitate cu dispozițiile art. 1847 și urm. Cod civil. Instituția uzucapiunii presupune o posesie neviciată, utilă, ceea ce înseamnă că trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Prin raportare la întregul material probator administrat în mod greșit instanța de apel a constatat ca autorii intimatului reclamant a exercitat o posesie publica,sub nume de proprietar,iar intimatul reclamanți continuând posesia utila timp de 30 ani și ca nicio proba nu duce la concluzia ca acești a ar fi deținut bunul ca detentori precari.
Astfel, uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva ultimului proprietar nediligent.
Se reitereaza excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului București, având în vedere ca la dosarul cauzei nu exista nicio proba concludenta din care sa reiasă ca Municipiul București este proprietarul terenului solicitat, aceasta calitate procesual pasiva consta în existența unei identități între persoana chemata în judecata în calitate de parat, și persoana obligata prin raportul juridic născut între părți, fondat pe act sau fapt juridic.
Posesia ca stare de fapt protejata juridic, înseamnă ca persoana se comporta ca un proprietar, iar nu ca se crede proprietar, astfel cum au susținut în mod constant intimatul reclamant.
Totodată, din probele administrate în acest dosar și având în vedere că nu există nicio dovadă certă a faptului că reclamantul intimat s-a comportat ca adevărat proprietar, comportându-se cel mult ca un detentor precar și având în vedere ca uzucapiune curge fata de ultimul proprietar, lucru ce nu-i conferă, eventualei posesii susținute de reclamant decât cel mult caracterul unei detenții precare care nu poate conduce la intervenirea uzucapiunii. Astfel, detenția precară ori posesia viciată, oricât de mult ar dura în timp, nu va putea conduce niciodată la dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii.
Se observa ca în art. 47 Cod Civil, respectiv, posesia invocata nu reprezintă o posesie exercitata sub nume de proprietar. Intimatul reclamant deținea bunul cu titlul precar, iar nu sub nume de proprietar, câta vreme acesta și autorii reclamantului au folosit terenul, obiect al litigiului cu titlul de detenție precara, iar nu ca posesori, nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. 1847 din Codul civil, respectiv posesia invocata nu reprezintă o posesie exercitata sub nume de proprietar.
Câtă vreme prescripția achizitiva de lunga durata sa-si producă efectele este necesara îndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile art. 1846 și urm Cod civil și art. 1890 Cod civil fiind necesar ca reclamanții intimați sa dovedească existenta unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.
Conform Constituției României din 1991 - proprietatea este publica sau privata art. 135 pct.2, legea fundamentala a tarii este primul act normativ care face diferențierea între domeniul public și privat al statului.
Conform Legii nr. 18/1991 a fondului funciar terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publica sau privata.
Având în vedere aceste considerente, termenul de prescripție asupra terenului nu putea sa înceapă sa curgă după anul 1991, în consecința nu poate opera uzucapiunea de 30 ani. În acest caz, sunt îndeplinite condițiile art. 1852 Cod civil, posesia exercitată de intimații-reclamanți fiind clandestină.
Cum în speța nu a avut loc o intervertire a precarității astfel cum prevede art. 1858 Cod civil, deținătorii au rămas în continuare detentori precari și deci nu poate uzucapa.
De asemenea, este știut faptul ca uzucapiunea apare ca o sancțiune împotriva vechiului proprietar care da dovada de lipsa de diligenta.
Pe de alta parte, pentru a constata dreptul de proprietate al intimaților reclamanți trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 1846 și urm. Cod civil și art. 1890 Cod civil, fiind necesar ca reclamanții sa dovedească existenta unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.
Conform art. 136 din Constituția României din 2003, proprietatea poate fi publica sau privata, iar proprietatea publica aparține statului și unităților administrativ-teritoriale, în anexa 3 din lege sunt indicate ca făcând parte din domeniul public al municipiilor, comunelor, drumurile, străzile, piețele, lacurile, rețelele de alimentare cu apa, terenurile și clădirile în care-si desfășoară activitatea consiliul local precum și instituții publice de interes local.
Conform art. 136 alin. 3 din Constituție bogățiile de interes public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. 3 din anexa și din: altele bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean.
Conform art. 1847 Cod civil, este considerata utila posesia continua neîntreruptă netulburata, publica și sub nume de proprietar exercitata cu buna credința iar termenul cerut de lege pentru a prescrie este de 30 de ani.
Conform dispozițiilor art. 1846 Cod civil este deținerea unui lucru posesia exercitata de noi înșine sau de altul în numele nostru asupra unui lucru.
În cazul de față, deși s-a folosit terenul timp de 30 de ani, intimații reclamanți nu a exercitat o posesie în sensul legii fiind doar detentori precari.
Pentru a exista posesia persoana care o invoca trebuie sa dovedească ca întrunește ambele elemente ale posesiei respectiv animus și corpus.
Intimatul-reclamant a dovedit doar faptul ca au exercitat elementul corpus, dar nu a reieșit din probatoriul administrat și faptul ca folosința exercitata asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.
Apreciază total eronate argumentele instanței de judecata din considerentele hotărârii, câtă vreme neîndeplinirea acestei condiții nu poate duce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia nefăcându-se și sub nume de proprietar, ci doar în calitate de detentor precar.
In recurs au fost administrate inscrisuri.
Soluționând recursul formulat, Curtea îl constată fondat și, în baza art. 312 Cod procedură civilă, îl va admite.
Curtea constata, inainte de toate, nefondate criticile recurentului parat referitoare la lipsa calitatii sale procesuale pasive.
Astfel, din adresa emisa de PMB- Direcția Evidenta Imobiliara Cadastrala nr. /22.07.2008 ( f. 14 dosar fond ), rezulta ca terenul pentru care se solicita constatarea uzucapiunii a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului C.S nr. 463/30.12.1984 anexa 19, poziția , deci terenul este în domeniul privat al Municipiului București.
La solicitarea Curtii a fost comunicat extras din acest Decret ( f. 54 si urm. dosar recurs, din care rezulta ca, intr-adevar, imobilul din Bucuresti, Str. M. nr. 38, sector 2, figureaza ca expropriat prin Decretul nr. 463/ 1984, fiind mentionat la poziția in anexa 19 cu 107 mp. teren expropriata, impreuna cu constructii, proprietarii imobilului expropriat fiind mentionati CE, UM, IS si NI.
De altfel, insisi reclamantii au precizat constant ca imobilul a fost expropriat, constructiile au fost daramate de catre stat in urma exproprierii, sustinand insa că nu s-a realizat niciodata scopul exproprierii.
Fata de aceasta situatie, Curtea constata ca se justifica chemarea in judecata a Municipiului Bucuresti, intrucat preluarea imobilului de catre stat in baza decretului de expropriere mentionat pune in discutie dreptul de proprietate al unitatii administrativ teritoriale asupra acestui teren, dobandit prin expropriere, iar, pe de alta parte, aceasta unitate administrativ teritoriala apare ca fiind titulara de patrimoniu, in cadrul caruia intra si terenurile aflate pe teritoriul sau si care nu reprezinta proprietatea unor persoane fizice sau juridice, in conditiile Legii nr. 213/1998 si ale Legii nr. 215/2001.
Pe fondul cauzei, Curtea constata insa fondate criticile recurentului parat referitoare la caracterul stapanirii exercitata de reclamant ( si autoarea acestuia CE ) dupa data exproprierii de a fi fost facuta cu titlu de detentor precar.
Astfel, fara sa se conteste de catre Curte utilitatea posesiei exercitata de reclamant si autoarea acestuia anterior Decretului de expropriere nr. 463/ 1984, Curtea constata ca acest act de expropriere a operat pierderea posesiei legitime de catre autoarea reclamantului (CE, decedata in anul 2004 ) si de catre reclamant, cu consecinta exercitarii de catre acestia incepand cu anul 1984 a unei stapaniri a terenului ( in masura in care s-a exercitat ) cu titlu de detentor precar.
Intr-adevar, art. 1846 C.civ. prevede ca ";Orice prescripție este fondata pe faptul posesiunii. Posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru";. Iar art. 1864 C.civ. instituie o prezumtie de stapanire sub nume de proprietar, deci o prezumtie a exercitarii stapanirii cu elementul psihologic animus, astfel: ";Posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a început a poseda pentru altul";.
In cauza, decretul de expropriere a constituit o preluare a proprietatii de la autorul reclamantului ( si reclamant, acesta sustinand ca el a posedat alaturi de mama sa CE ) si un transfer de proprietate catre statul expropriator, acest lucru fiind cert, avand in vedere definitia insasi a exproprierii.
Asadar, urmare a actului de expropriere, incepand cu anul 1984 posesia anterior exercitata ( eventual utila ) a fost pierduta, iar stapanirea terenului in continuare de catre reclamant si autoarea sa, in masura in care s-a exercitat efectiv, nu mai poate fi considerata ca exercitata sub nume de proprietar, ci cu titlu de detentor precar, conform art. 1853 C.civ., deci nu a fost aptă să conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune..
Mai departe, în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 1855 Cod civil, care prevăd că stăpânirea începută cu titlu de detentor precar se prezumă a fi fost continuată cu acest titlu, atâta timp cât nu s-a făcut proba intervertirii precarității, intervertire care putea avea loc doar in conditiile art. 1858 C.civ..
Revenea de data aceasta reclamantului sarcina probei contrare, in sensul ca ulterior decretului de expropriere a intervenit unul din cazurile de intervertire a precaritatii in posesie utila, cazuri reglementate strict de disp. art. 1858 C.civ., insa aceasta proba nu a fost facuta in cauza.
Se observa ca in discutie este un teren viran, despre care expertul IFC a aratat ca nu era imprejmuit la data de 27.01.2014, cand s-a deplasat la fata locului ( f. 215 dosar fond ), iar martorul IM, audiata la cererea reclamantului ( f. 184 dosar fond ), a aratat ca terenul a fost imprejmuit in urma cu aproximativ 3 ani.
Oricare ar fi situatia, fie cea aratata de martor, fie cea indicata de expert, cert este ca in cauza nu s-a sustinut si nici nu s-a dovedit ca atare ca ar fi operat intervertirea precaritatii in posesie utila intr-unul dintre modurile prescrise de art. 1858 C.civ., .
Nu are nicio semnificatie juridica imprejurarea ca in evidentele fiscale figureaza inscris inca reclamantul si autorii acestuia sau ca acestia ar fi platit in continuare impozitele aferente si dupa data exproprierii, odata ce evidentele fiscale nu intereseaza decat aspectele de fiscalitate. In discutie este insa exercitarea unei stapaniri sub nume de proprietar, ceea ce prespune existenta elementului material corpus, precum si a elementului psihologic. Elementul psihologic, insa, nu poate fi extras numai din faptul platii in continuare a impozitelor, atata timp cat aceasta situatie nu poate fi incadrata in textele art. 1858 C.civ. referitoare la intervertirea precaritatii.
In ce priveste imprejurarea ca scopul exproprierii nu s-ar fi atins, Curtea constata ca aceasta ar fi putut fi invocata, eventual, intr-o cerere de restituire a bunului formulata in conditiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 sau ar fi putut fi invocata in contextul Legii nr. 10/ 2001, insa nu are relevanta in ce priveste constatarea intervenirii uzucapiunii, atata timp cat intr-o asemenea cerere se discuta exercitarea posesiei utile pe durata prescrisa de lege.
Curtea constata, de asemenea, ca nu are semnificatie juridica faptul ca terenul a fost stapanit, conform sustinerilor reclamantului, de autoarea sa a inca din anul 1972, cand l-a cumparat prin chitanta sub semnatura privata, intrucat in cauza s-a solicitat constatarea dobandirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, durata care in mod evident nu era implinita la data exproprierii in anul 1984.
Situatia este aceeasi indiferent de suprafata de teren stapanita ( reclamantul sustine ca a stapanit intreaga suprafata aferenta imobilului de 200 mp. - 199 mp. masurati de expert, iar in decretul de expropriere figureaza expropriati 107 mp. teren ), intrucat fiind vorba de un corp de proprietate unic, in cadrul caruia nu a fost delimitata suprafata de 107 mp. mentionata ca expropriata, incetarea posesiei a privit intregul teren.
In concluzie, Curtea constata fondate criticile recurentului parat referitoare la neindeplinirea conditiilor unei posesii utile pentru a uzucapa, solutia recurata fiind data cu aplicarea gresita a legii, respectiv a disp. art. 1846 si urm. C.civ., motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Pentru aceste motive, in baza art. 312 C.pr.civ., va fi admis recursul, va fi modificata decizia recurata, va fi admis apelul si va fi schimbata in parte sentinta apelata, in sensul respingerii actiunii in contradictoriu cu paratul Municipiul Bucuresti, ca neintemeiata. Vor fi mentinute celelalte dispozitii ale sentintei, care nu au facut obiectul recursului.
Curtea constata ca, desi situatia juridica a imobilului, retinuta mai sus, este, prin natura ei, aceeasi in raporturile juridice cu oricare dintre parati, solutia pronuntata in contradictoriu cu paratii persoane fizice nu a fost atacata in caile de atac, motiv pentru care acest raport juridic nu poate fi pus in discutie in recurs.
Curtea ia act ca recurentul nu a solicitat cheltuielile de judecata facute cu plata taxei de timbru.
| ← Pretenţii. legea nr. 165/2013. consecinţele neurmării... | Obligaţie de a face. demolarea unei constructii edificata pe... → |
|---|
