Partaj imobiliar. Apartament cumpărat în timpul căsătoriei, cu bani donaţi unuia dintre soţi de către părinţii săi
| Comentarii |
|
Plata de către un soţ a unui bun cu o sumă de bani ce este bun propriu face să se nască subrogaţia cu titlu particular, iar nicidecum naşterea unui drept de creanţă în favoarea soţului care a plătit, căci în acest fel art. 31 lit. b) şi f) C.fam. nu şi-ar mai găsi niciodată aplicabilitatea. Chiar dacă vânzarea imobilelor efectuată în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992 s-a făcut la un preţ social care a avut în vedere intenţia de protecţie a chiriaşilor şi de a oferi în mod egal soţilor beneficiul dobândirii proprietăţii, aceasta nu exclude aplicarea celorlalte dispoziţii legale care să stabilească cota de contribuţie a soţilor la dobândirea acestui bun, întrucât chiar modic fiind, preţul a fost plătit de către soţi în proporţii diferite.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 2358 din 1 octombrie 2010
Prin sentința civilă nr. 1144/28.01.2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost respinsă acțiunea reclamantului T.N., în contradictoriu cu pârâta T.F. și a fost admisă cererea reconvențională precizată de reclamanta reconvențională T.F., în contradictoriu cu pârâtul reconvențional T.N., precum și a cererii de intervenție în interes accesoriu în interesul pârâtei formulată de intervenienta M.I., constatându-se calitatea de bun propriu a apartamentului nr. 70 din imobilul situat în mun. Cluj-Napoca, str. D., nr. 76, jud. Cluj, înscris în C.F. nr. 101606 Cluj-Napoca nr. top 24539/S/LXX, în favoarea reclamantei reconvenționale.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2688/25.03.2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între părți la data de 7.09.1990, fiica părților fiind încredințată mamei spre creștere și educare, pârâta urmând să-și păstreze numele avut în timpul căsătoriei.
Potrivit C.F. nr. 101606 Cluj-Napoca apartamentul nr. 70 situat la parterul imobilului din mun. Cluj-Napoca, str. D., nr. 76, județul Cluj, a fost dobândit de către părți în anul 1993 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1368/1993 încheiat cu R.A.A.I.F.L. Cluj, iar la data de 2.08.1993 între R.A.A.I.F.L. Cluj-Napoca, în calitate de vânzătoare și T.F. și N., în calitate de cumpărători s-a încheiat contractul nr. 1368/1993, obiectul acestuia fiind apartamentul nr. 70, din str. D., nr. 76 din mun. Cluj-Napoca, ce era cumpărat cu prețul de 417.756 lei, prețul vânzării fiind achitat la data de 2.08.1993 integral, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare.
Din mențiunile contractului coroborate cu înscrisurile depuse la dosar rezultă că anterior vânzării-cumpărării titularul contractului de închiriere a fost pârâta T.F.
Instanța de fond a mai reținut din analiza datelor oferite de cărțile de muncă ale părților că aceștia nu aveau venituri de natură să le permită plata integrală a prețului. Reclamantul fusese încorporat din 22.01.1991 și trecut în rezervă în data de 22.01.1992, fiind angajat din data de 1.08.1992, iar reclamanta era angajată din anul 1987. Suma achitată cu titlu de preț a fost primită integral de pârâta reclamantă reconvențională de la mama ei.
Art. 30 C.fam. instituie prezumția comunității de bunuri, stipulând că bunurile dobândite in timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soților. De la această regulă există excepțiile prevăzute de art. 31 care la lit. b) prevede că „nu sunt bunuri comune, ci proprii ale fiecărui soț… bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin… donație… afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune”.
în temeiul subrogației reale, așa cum prevede și art. 31 lit. b) C.fam., bunul dobândit prin dar manual este bun propriu dacă dispunătorul nu a prevăzut că sunt comune.
Susținerile în sensul că Decretul-lege nr. 61/1990 este un act normativ cu caracter de protecție specială (cu trimitere la Decizia nr. V/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite) nu pot fi interpretate în sensul eludării dispozițiilor art. 31 C.fam., așa cum dorește reclamantul.
Drept urmare, în baza dispozițiilor art. 111 C.proc.civ., raportat la prevederile art. 31 lit. b), art. 36 C.fam., coroborat cu art. 6731 și urm. C.proc.civ., a respins acțiunea formulată de reclamantul T.N. în contradictoriu cu pârâta T.F. și a admis cererea reconvențională formulată și precizată de reclamanta reconvențională T.F. în contradictoriu cu pârâtul reconvențional T.N., precum și cererea de intervenție în interes accesoriu în interesul pârâtei formulată de intervenienta M.I. și a constatat calitatea de bun propriu a apartamentului nr. 70 din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca strada D., nr. 76, scara IV, parter, înscris în C.F. nr. 101606 Cluj-Napoca nr. top 24539/S/LXX, în favoarea reclamantei reconvenționale T.F.
împotriva sentinței a declarat apel reclamantul T.N., iar prin decizia civilă nr. 345/22.06.2010 Tribunalul Cluj a respins ca nefondat apelul, păstrând în întregime sentința.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul T.N., solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a acesteia cu admiterea în totalitate a acțiunii principale formulate.
Mai solicită respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâta T.F. și respingerea cererii de intervenție accesorie, formulată de intervenienta M.I., precum și înlăturarea dispozițiilor de la fond și din apel privitoare la obligarea recurentului la plata sumei de 4.593,36 lei în favoarea statului și a cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: în motivarea recursului se arată că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, ca urmare a refuzului administrării cererilor de probațiune pertinente pentru deslușirea stării de fapt, așa încât în cauză este insuficient cercetat fondul cauzei. A susținut constant contribuția sa egală la dobândirea apartamentului, solicitând înlocuirea martorului T.M. cu martorul O.I., însă instanța de fond a respins nelegal această cerere, așa în cât soluția adoptată apare ca nesusținută de un material probator complet, nefiind desăvârșită cercetarea fondului pricinii, ceea ce impune casarea deciziei atacate sub toate aspectele. Invocă hotărârile CEDO în cauzele Albina c. România și Boldea c. România.
Consideră că s-a încălcat și principiul egalității de arme promovat de CEDO. Referitor la acest principiu, se precizează că „exigența legalității armelor în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele în condiții în care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul său.
Curtea constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit dat fiind că instanța de apel nu a refuzat administrarea probelor, dat fiind că la termenul din data de 8.06.2010 a încuviințat în probațiune audierea martorilor M.V. și T.M., exact așa cum a solicitat apelantul, punând în vedere acestuia să prezinte acești martori pentru audiere la termenul din data de 22.06.2010.
La termenul din data de 22.06.2010 apelantul a prezentat doar martorul M.V., iar cu privire la martorul T.M. arată că nu s-a putut prezenta și solicită înlocuirea acestuia, dar fără să indice motivul pentru care martorul nu se poate prezenta, cererea fiind respinsă de către tribunal.
Curtea constată că în aceste condiții tribunalul nu a refuzat administrarea unei probe, ci, din contră, a încuviințat administrarea ei, dar administrarea efectivă nu a fost posibilă din culpa apelantului, astfel că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 186 alin. (3) C.proc.civ., care permit înlocuirea martorilor doar în caz de moarte, dispariție sau motive bine întemeiate, în speță nefiind întrunită niciuna dintre acest ipoteze.
Cu privire la modificarea deciziei, recurentul arată că tribunalul a aplicat eronat art. 31 lit. b) și f) C.fam. respectiv prevederile privitoare la donație sub forma darului manual, ignorând dispozițiile cu caracter imperativ cuprinse în art. 6731 și urm. C.proc.civ. și normele speciale în raport de dobândirea apartamentului din litigiu în baza Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992.
Situația partajului unui imobil achiziționat în baza actelor normative evocate conduce la stabilirea cotei de contribuție de 1/2 parte pentru fiecare, respectiv cota prezumată de legiuitor, fiind derogatorie de la procedura partajului clasic, împrejurarea că unul dintre soți a plătit cu bani bun propriu nu sporește cota de proprietate a soțului plătitor, el având însă un drept de creanță împotriva celuilalt soț pentru suma pe care a plătit-o peste cota de 1/2 parte din preț.
Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, deoarece nu există nicio dispoziție legală din care să se poată trage interpretarea recurentului că din dispozițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992 se poate stabili că soții ar dobândi un astfel de imobil ce face obiectul acestor acte normative în cote egale, indiferent de cota de contribuție a soților.
Dimpotrivă, aplicarea Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992 nu exclude aplicarea art. 31 C.fam.
Plata de către un soț a unui bun cu o sumă de bani ce este bun propriu face să se nască exact subrogația cu titlu particular, după cum face această aplicare în concret a instituției art. 31 lit. b) și f) C.fam., iar nicidecum nașterea unui drept de creanță în favoarea soțului care a plătit, căci în acest fel art. 31 lit. b) și f) C.fam. nu și-ar mai găsi niciodată aplicabilitatea, deoarece celălalt soț ar cere întotdeauna să fie creditat de celălalt soț, considerând că ar avea dreptul să ceară să se considere că de fapt celălalt soț face plăți în avans și în contul soțului care nu dispune de sume de bani.
Or, a institui o egalizare forțată în acest caz nu a fost în intenția legiuitorului.
Susține recurentul că din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1368/1993 rezultă că imobilul supus partajului a fost dobândit de soți în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992, act normativ care a avut intenția de protecție a chiriașilor și de a oferi în mod egal soților beneficiul dobândirii proprietății, însă instanțele nu au avut în vedere această situație de excepție. Din moment ce în actul de vânzare se face mențiune privind plata prețului de către cumpărători (soț și soție), mențiune care are o forță probantă superioară față de cele două depoziții de martori și în absența formulării unei cereri de intervenție în interes propriu și nu accesorie, prin care să se solicite simulația actului de vânzare-cumpărare sub aspectul plății prețului, apreciază că nu este incidentă situația donației prin forma darului manual, nefiind probat că acești bani au fost dați exclusiv fiicei sub formă de liberalitate.
Acest motiv de recurs este la rândul lui nefundat, deoarece este real că vânzarea imobilelor efectuată în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992 s-a făcut la un preț social care a avut în vedere intenția de protecție a chiriașilor și de a oferi în mod egal soților beneficiul dobândirii proprietății, dar aceasta nu exclude aplicarea celorlalte dispoziții legale care să stabilească cota de contribuție a soților la dobândirea acestui bun, chiar dacă acest preț plătit era modic, acesta a fost plătit tot de către soți în proporții diferite.
Dacă plata prețului se făcea în mod egal atunci și cota de contribuție ar fi fost egală. Nu se poate susține că din protecția socială se naște o contribuție egală cât timp contribuția a fost efectiv diferită, având în vedere contribuție diferențiată, mai precis donația sub forma darului manual, care face incident textul art. 31 lit. b) și f) C.fam.
Apoi plata prețului nu a fost contestată, stabilindu-se că aceasta a fost probabil făcută de către ambii soți, care au și semnat contractul, dar proveniența sumei este cea arătată anterior, anume dintr-un dar manual făcut de către părinții intimatei.
Susținerea recurentului că nu s-a probat că acești bani au fost dați exclusiv fiicei sub formă de liberalitate nu mai poate fi analizată, deoarece art. 304 pct. 10 C.proc.civ., potrivit căruia „când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii” și art. 304 pct. 11 C.proc.civ., potrivit căruia „modificarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate” au fost abrogate prin art. I pct. 1111 și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 astfel încât dezvoltarea unui motiv de recurs care nu mai este prevăzut după modificarea art. 304 prin O.U.G. nr. 138/2000 este inadmisibilă în prezenta cale extraordinară de atac.
în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) și art. 299 și urm. C.proc.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 C.proc.civ.
(Judecător Ioan-Daniel Chiș)
| ← Acţiune pauliană. Condiţii. Dovedirea prejudiciului prin... | Program vizitare minor. Interesul minorului → |
|---|
