Partaj imobiliar. Apartament cumpărat în timpul căsătoriei, în temeiul Decretului-lege nr. nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992, cu bani donaţi

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2358 din 1 octombrie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 1144/28 ianuarie 2010, a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost respinsă acţiunea reclamantul T.N., în contradictoriu cu pârâta T.F. şi a fost admisă cererea reconvenţională precizată de reclamanta reconvenţională T.F., în contradictoriu cu pârâtul reconvenţional T.N., precum şi a cererii de intervenţie în interes accesoriu în interesul pârâtei formulată de intervenienta M.I., constatându-se calitatea de bun propriu a apartamentului nr. 70 din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca strada D. nr. 76, scara IV, parter, judeţul Cluj, înscris în C.F. nr. 101606 Cluj-Napoca nr. top 24539/S/LXX, în favoarea reclamantei reconvenţionale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2688/25 Martie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între părţi la data de 07 Septembrie 1990, fiica părţilor fiind încredinţată mamei spre creştere şi educare, pârâta urmând să-şi păstreze numele avut în timpul căsătoriei.

Potrivit C.F. nr. 101606 Cluj-Napoca apartamentul nr. 70 situat la parterul imobilului din municipiul Cluj-Napoca strada D. nr. 76, judeţul Cluj, a fost dobândit de către părţi în anul 1993 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1368/1993 încheiat cu R.A.A.I.F.L. Cluj, iar la data de 02 August 1993 între R.A.A.I.F.L. Cluj-Napoca, în calitate de vânzătoare şi T.F. şi N., în calitate de cumpărători s-a încheiat contractul nr. 1368/1993, obiectul acestuia fiind apartamentul nr. 70 din strada D. nr. 76 din municipiul Cluj-Napoca, ce era cumpărat cu preţul de 417.756 lei, preţul vânzării fiind achitat la data de 02 August 1993 integral, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare.

Din menţiunile contractului coroborate cu înscrisurile depuse la dosar - fişa suprafeţei locative -, rezultă că anterior vânzării-cumpărării titularul contractului de închiriere a fost pârâta T.F..

Instanţa de fond a mai reţinut din analiza datelor oferite de cărţile de muncă ale părţilor că aceştia nu aveau venituri de natură să le permită plata integrală a preţului. Reclamantul fusese încorporat din 22 Ianuarie 1991 şi trecut în rezervă în data de 22 Ianuarie 1992, fiind angajat din data de 01 August 1992, iar reclamanta era angajată din anul 1987.

Art. 30 Codul familiei instituie prezumţia comunităţii de bunuri, stipulând că bunurile dobândite in timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soţilor. De la această regulă există excepţiile prevăzute de art. 31 care la lit. b) prevede că ”nu sunt bunuri comune, ci proprii ale fiecărui soţ ... bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin ... donaţie ... afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.”

În temeiul subrogaţiei reale, aşa cum prevede şi art. 31 lit. b Codul familiei, bunul dobândit prin dar manual este bun propriu dacă dispunătorul nu a prevăzut că sunt comune.

Susţinerile în sensul că Decretul-lege nr. 61/1990 este un act normativ cu caracter de protecţie specială (cu trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile unite nr. V/2008) nu pot fi interpretate în sensul eludării dispoziţiilor art. 31 Codul familiei aşa cum doreşte reclamantul.

Drept urmare, în baza dispoziţiilor art. 111 Cod procedură civilă, raportat la prevederile art. 31 lit. b, art. 36 Codul familiei coroborat cu art. 673¹ şi urm. Cod procedură civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul T.N. în contradictoriu cu pârâta T.F. şi a

admis cererea reconvenţională formulată şi precizată de reclamanta reconvenţională T.F. în contradictoriu cu pârâtul reconvenţional T.N., precum şi cererea de intervenţie în interes accesoriu în interesul pârâtei formulată de intervenienta M.I. şi a constatat calitatea de bun propriu a apartamentului nr. 70 din imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca strada D. nr. 76, scara IV, parter, înscris în C.F. nr. 101606 Cluj-Napoca nr. top 24539/S/LXX, în favoarea reclamantei reconvenţionale T.F..

În temeiul dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 „cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume”.

Dat fiind că prin încheierea nr. 990/CC/2009 din data de 28 Octombrie 2009 a fost încuviinţat pârâtei cererea de ajutor public judiciar în forma scutirii de la plata taxei de timbru în sumă de 4593, 36 lei şi 5 lei timbru judiciar, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, reclamantul a fost obligat la plata în favoarea Statului a sumei de 4593, 36 lei, taxă judiciară de timbru şi 5 lei, timbru judiciar.

Totodată a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat având în vedere că nu s-a făcut - în condiţiile art. 1169 cod civil - dovada acestora.

Împotriva sentinţei civile nr. 1144/28 Ianuarie 2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a declarat apel, reclamantul T.N., iar prin decizia civilă nr. 345/A din 22 iunie 2010 Tribunalul Cluj a respins ca nefondat apelul păstrând în întregime sentinţa.

Reclamantul a fost obligat să plătească intimatei T.F. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 30 Cod fam, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi de la data, devin de la data dobândirii lor bunuri comune.

Cu toate acestea art. 31 alin. 1 lit. b Cod fam., prevăd că nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ, bunurile dobândite prin moştenire, donaţie sau legat, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.

Acest text reprezintă o excepţie de la regula instituită de art. 30 Cod fam, excepţie care este de strictă interpretare şi aplicare. În ceea ce priveşte considerentele care au dus la concluzia că imobilul în litigiu este bunul propriu al pârâtei reclamante reconvenţionale, tribunalul reţine că părţile s-au căsătorit la data de 7.09.1990, imobilul în litigiu fiind dobândit prin cumpărare la data de 2 august 1993, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1368/1993 încheiat între părţi în calitate de cumpărători şi RAAIFL Cluj în calitate de vânzător. Prin urmare, în cauză este îndeplinită condiţia ca imobilul să fie dobândit de oricare din soţi în timpul căsătoriei.

Preţul imobilului de 417.756 lei a fost integral achitat la momentul semnării contractului. În ceea ce priveşte suma achitată cu titlu de preţ, tribunalul a reţinut că statuarea primei instanţe potrivit căreia aceasta a fost primită integral de pârâta reclamantă reconvenţională de la mama ei este corectă. Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a reieşit că părinţii reclamantei, pentru a-şi ajuta fiica care avea un copil dintr-o căsătorie anterioară, au depus numeroase sume de bani la Caritas, iar din sumele obţinute au dat fiicei lor întreaga sumă necesară achitării apartamentului în litigiu. Din depoziţia martorei Ladan Florentina reiese că în nenumărate rânduri a văzut-o pe mama reclamantei reconvenţionale depunând bani la Caritas şi a fost prezentă la domiciliul acesteia când mama a dat bani fiicei pentru a cumpăra apartamentul. A mai arătat martora că la momentul plăţii apartamentului, cei doi foşti soţi nu ar fi avut mijloace pentru a plăti preţul apartamentului, deoarece la momentul căsătoriei reclamantul era încorporat şi lucra doar soţia, şi acesta s-a angajat abia ulterior, iar în anul 1993 lucra la Jandarmerie.

Martora P.V. a arătat că în anul 1993 a fost cu mama pârâtei la Caritas de unde aceasta a ridicat o sumă de bani pe care i-a spus apoi că a dat-o fiicei pentru a cumpăra apartamentul. Cei doi soţi nu ar fi avut bani să plătească apartamentul, iar în perioada 1990-1993 reclamantul a lucrat doar un an.

Din copia cărţii de muncă a reclamantului reiese că reclamantul a fost încorporat la data de 22.01.1991 şi a fost trecut în rezervă la 2.01.1992. După eliberare nu a avut loc de muncă, fiind angajat doar începând cu data de 1.08.1992, la momentul cumpărării imobilului în litigiu fiind militar angajat pe bază de contract. În această perioadă, respectiv a încheierii contractului de vânzare cumpărare, acesta obţinut lunar un venit de 12.000 lei, sumă susţinută de pârâtă şi necontestată de către reclamant. Pârâta a lucrat pe întreaga durată a căsniciei , iar la momentul încheierii contractului de cumpărare obţinea un venit lunar brut de 62215 lei, cu mult superior veniturilor reclamantului.

În ceea ce priveşte martorul M.V. depoziţia acestuia nu se coroborează cu celelalte probe de la dosarul cauzei. Acesta cunoaşte din cele spuse de reclamant, respectiv că apartamentul a fost cumpărat în parte cu banii obţinuţi de la nuntă şi avut şi bani de la Caritas. De asemenea, referitor la veniturile reclamantului martorul a declarat că în anul 1992 reclamantul câştiga aproximativ 78.000 lei vechi lunar. Această din urmă susţinere este contrazisă de recunoaşterea apelatului la ultimul termen de judecată cu privire la venitul de 12.000 lei realizat în acea perioadă. Cu privire la nunta părţilor, nu reiese din nici una din probele dosarului dacă părţile au primit bani şi nici se sumă.

În aceste condiţii solicitarea reclamantului din apel potrivit căreia prima instanţă trebuia să stabilească o cotă de contribuţie superioară a pârâtei este neîntemeiată, atâta timp cât din probatoriul administrat în cauză reiese că mama pârâtei a plătit întreaga sumă achitată ca preţ al apartamentului. Este real că practica judiciară în considerarea caracterului social al Legii nr. 61/1990 a statuat că în situaţia în care cei doi soţi nu au contribuit în mod egal la dobândirea imobilului se va constata o contribuţie comună, soţul care a achitat mai mult având doar un drept de creanţă pentru diferenţa achitată în plus, însă această practică se referă la situaţia în care cei doi soţi au dobândit imobilul cu contribuţia lor, nu în situaţia în care suma achitată cu titlu de preţ a reprezentat o donaţie. În această situaţie nu există nici un raţionament care să permită înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 lit. b şi f Cod fam. Probele administrate în cauză au dus la concluzia că pârâta a primit cu titlu de donaţie, dar manual, suma reprezentând întregul preţ al imobilului, sumă ce reprezenta un bun comun în înţelesul art. 31 lit. b Cod. fam.. Această sumă a fost achitată în contul preţului imobilului, astfel că aşa cum corect a reţinut prima instanţă în baza subrogaţiei imobilul a devenit bunul comun al pârâtei. Potrivit dispoziţiilor art. 31 lit. f Cod fam, constituie bun propriu valoarea care reprezintă sau înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare. În speţă, pârâta reclamantă reconvenţională a primit de la mama ei cu titlu de donaţie sub forma darului manual suma reprezentând preţul imobilului. Cu această sumă care constituie un bun propriu s-a cumpărat apartamentul, astfel că în baza lit. f, imobilul este bunul propriu al acesteia.

În consecinţă, nedovedindu-se nici un fel de contribuţie a reclamantului la dobândirea imobilului, acesta nu poate invoca practica judiciară cu privire la o cotă egală de dobândire a dreptului de proprietate, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 31 lit. b şi f Cod fam. Intenţia de protecţie a legiuitorului la vânzarea imobilelor în baza Decretului-lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992 nu poate fi aplicată cu ignorarea dispoziţiilor art. 31 Cod fam. Intenţia de protecţie a legiuitorul pentru ambii soţi nu poate să meargă până acolo încât să încalce drepturile legale ale unui soţ pentru o dispoziţie de favoare pentru celălalt.

Raportat la considerentele mai sus invocate, în baza dispoziţiilor art. 296 Cod de procedură civilă tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul T.N. solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a acesteia cu admiterea în totalitate a acţiunii principale formulate.

Mai solicită respingerea cererii reconvenţionale formulată de pârâta T.F. şi respingerea cererii de intervenţie accesorie, formulată de intervenienta M.I., precum şi înlăturarea dispoziţiilor de la fond şi din apel privitoare la obligarea recurentului la plata sumei de 4593,36 lei în favoarea statului şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală ca urmare a refuzului administrării cererilor de probaţiune pertinente pentru desluşirea stării de fapt, aşa încât în cauză este insuficient cercetat fondul cauzei.

A susţinut constant contribuţia sa egală la dobândirea apartamentului solicitând înlocuirea martorului Tiron Marian cu martorul Onofrei Ioan, însă instanţa de fond a respins nelegal această cerere, aşa în cât soluţia adoptată apare ca nesusţinută de un material probator complet, nefiind desăvârşită cercetarea fondului pricinii, ceea ce impune casarea deciziei atacate sub toate aspectele.

În acest sens sunt şi hotărârile CEDO în cauzele Albina împotriva României şi Boldea împotriva României, Curtea statuând că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie implică în special în sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi elementele de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Consideră că s-a încălcat şi principiul egalităţii de arme promovat de CEDO. Referitor la acest principiu se precizează că „exigenţa legalităţii armelor în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza, inclusiv probele în condiţii în care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său.

Cu privire la modificarea în totalitate a deciziei arată că din această perspectivă decizia pronunţată în apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Arată că tribunalul a aplicat eronat art. 31 lit. b şi f C.fam. respectiv prevederile privitoare la donaţie sub forma darului manual, ignorând dispoziţiile cu caracter imperativ cuprinse în art. 673¹ şi urm. C.proc.civ. şi normele speciale în raport de dobândirea apartamentului din litigiu în baza Decretului-Lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992.

Situaţia partajului unui imobil achiziţionat în baza actelor normative evocate conduce la stabilirea cotei de contribuţie de V2 parte pentru fiecare, respectiv cota prezumată de legiuitor, fiind derogatorie de la procedura partajului clasic, împrejurarea că unul dintre soţi a plătit cu bani - bun propriu - nu sporeşte cota de proprietate a soţului plătitor, el având însă un drept de creanţă împotriva celuilalt soţ pentru suma pe care a plătit-o peste cota de V2 parte din preţ.

Din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1368/1993 rezultă că imobilul supus partajului a fost dobândit de soţi în condiţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992, act normativ care a avut intenţia de protecţie a chiriaşilor şi de a oferi în mod egal soţilor beneficiul dobândirii proprietăţii, însă instanţele nu au avut în vedere această situaţie de excepţie.

Din moment ce în actul de vânzare se face menţiune privind plata preţului de către cumpărători (soţ şi soţie), menţiune care are o forţă probantă superioară faţă de cele două depoziţii de martori şi în absenţa formulării unei cereri de intervenţie în interes propriu şi nu accesorie, prin care să se solicite simulaţia actului de vânzare-cumpărare sub aspectul plăţii preţului, apreciază că nu este incidentă situaţia donaţiei prin forma darului manual, nefiind probat că aceşti bani au fost daţi exclusiv fiicei sub formă de liberalitate.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului se arată că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală ca urmare a refuzului administrării cererilor de probaţiune pertinente pentru desluşirea stării de fapt, aşa încât în cauză este insuficient cercetat fondul cauzei. A susţinut constant contribuţia sa egală la dobândirea apartamentului solicitând înlocuirea martorului T.M. cu martorul O.I., însă instanţa de fond a respins nelegal această cerere, aşa în cât soluţia adoptată apare ca nesusţinută de un material probator complet, nefiind desăvârşită cercetarea fondului pricinii, ceea ce impune casarea deciziei atacate sub toate aspectele. Invocă hotărârile CEDO în cauzele Albina împotriva României şi Boldea împotriva României.

Curtea constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit dat fiind că instanţa de apel nu a refuzat administrarea probelor, dat fiind că la termenul din data de 08.06.2010 a încuviinţat în probaţiune audierea martorilor M.V. şi Tiron Mariana, exact aşa cum a solicitat apelantul, punând în vedere acestuia să prezinte aceşti martori pentru audiere la termenul din data de 22.06.2010.

La termenul din data de 22.06.2010 apelantul a prezentat doar martorul M.V. iar cu privire la martorul T.M. arată că nu s-a putut prezenta, şi solicită înlocuirea acestuia, dar fără să indice motivul pentru care martorul nu se poate prezenta, cererea fiind respinsă de către tribunal.

Curtea constată că în aceste condiţii tribunalul nu a refuzat administrarea unei probe, ci din contră a încuviinţat administrarea ei dar administrarea efectivă nu a fost posibilă din culpa apelantului astfel că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 186 alin. 3 Cod procedură civilă, care permit înlocuirea martorilor doar în caz de moarte, dispariţie sau motive bine întemeiate, în speţă nefiind întrunită nici una dintre acest ipoteze.

Cu privire la modificarea deciziei recurentul arată că tribunalul a aplicat eronat art. 31 lit. b şi f C.fam. respectiv prevederile privitoare la donaţie sub forma darului manual, ignorând dispoziţiile cu caracter imperativ cuprinse în art. 673¹ şi urm. C.proc.civ. şi normele speciale în raport de dobândirea apartamentului din litigiu în baza Decretului-Lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit deoarece nu există nici o dispoziţie legală din care să se poată trage interpretarea recurentului că din dispoziţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992 se poate stabili că soţii ar dobândi un astfel de imobil ce face obiectul acestor acte normative în cote egale, indiferent de cota de contribuţie a soţilor.

Dimpotrivă, aplicarea Decretului-Lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992 nu exclude aplicarea art. 31 din Codul familiei.

Plata de către un soţ a unui bun cu o sumă de bani ce este bun propriu face să se nască exact subrogaţia cu titlu particular, după cum face această aplicare în concret a instituţiei art. 31 lit. b şi f din Codul familiei, iar nicidecum naşterea unui drept de creanţă în favoarea soţului care a plătit, căci în acest fel art. 31 lit. b şi f din Codul familiei nu şi-ar

mai găsi niciodată aplicabilitatea, deoarece celălalt soţ ar cere întotdeauna să fie creditat de celălalt soţ, considerând că ar avea dreptul să ceară să se considere că de fapt celălalt soţ face plăţi în avans şi în contul soţului care nu dispune de sume de bani.

Or, a institui o egalizare forţată în acest caz nu a fost în intenţia legiuitorului.

Susţine recurentul că din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1368/1993 rezultă că imobilul supus partajului a fost dobândit de soţi în condiţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992, act normativ care a avut intenţia de protecţie a chiriaşilor şi de a oferi în mod egal soţilor beneficiul dobândirii proprietăţii, însă instanţele nu au avut în vedere această situaţie de excepţie. Din moment ce în actul de vânzare se face menţiune privind plata preţului de către cumpărători (soţ şi soţie), menţiune care are o forţă probantă superioară faţă de cele două depoziţii de martori şi în absenţa formulării unei cereri de intervenţie în interes propriu şi nu accesorie, prin care să se solicite simulaţia actului de vânzare-cumpărare sub aspectul plăţii preţului, apreciază că nu este incidentă situaţia donaţiei prin forma darului manual, nefiind probat că aceşti bani au fost daţi exclusiv fiicei sub formă de liberalitate.

Acest motiv de recurs este la rândul lui nefondat deoarece este real că vânzarea imobilelor efectuată în temeiul Decretului-Lege nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992 s-a făcut la un preţ social care a avut în vedere intenţia de protecţie a chiriaşilor şi de a oferi în mod egal soţilor beneficiul dobândirii proprietăţii, dar aceasta nu exclude aplicarea celorlalte dispoziţii legale care să stabilească cota de contribuţie a soţilor la dobândirea acestui bun, chiar dacă acest preţ plătit era modic, acesta a fost plătit tot de către soţi în proporţii diferite.

Dacă plata preţului se făcea în mod egal atunci şi cota de contribuţie ar fi fost egală. Nu se poate susţine că din protecţia socială se naşte o contribuţie egală cât timp contribuţia a fost efectiv diferită, având în vedere contribuţie diferenţiată, mai precis donaţia sub forma darului manual, care face incident textul art. 31 lit. b şi f din Codul familiei.

Apoi plata preţului nu a fost contestată, stabilindu-se că aceasta a fost probabil făcută de către ambii soţi, care au şi semnat contractul, dar provenienţa sumei este cea arătată anterior, anume dintr-un dar manual făcut de către părinţii intimatei.

Susţinerea recurentului că nu s-a probat că aceşti bani au fost daţi exclusiv fiicei sub formă de liberalitate nu mai poate fi analizată deoarece art. 304 pct. 10 C.pr.civ. potrivit căruia ”când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii“ şi art. 304 pct. 11

C.pr.civ. potrivit căruia ”modificarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate” au fost abrogate prin art. I pct. 111¹ şi pct. 112 din OUG nr. 138/2000 astfel încât dezvoltarea unui motiv de recurs care nu mai este prevăzut după modificarea art. 304 prin OUG nr. 138/2000 este inadmisibilă în prezenta cale extraordinară de atac.

În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 şi art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.

#Partaj. Iesire din Indiviziune in Instanta. Spete

← Prescripţie. Drept de creanţă. Acţiune intentată de fosta...		Partajarea unui imobil în baza expertizei de evaluare efectuate... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Partaj imobiliar. Apartament cumpărat în timpul căsătoriei, în temeiul Decretului-lege nr. nr. 61/1990 şi a Legii nr. 85/1992, cu bani donaţi