Prescripţie. Cult religios. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Termen de exercitare
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 350/R din 6 februarie 2013
Prin sentinţa civilă nr. 1889/04.05.2012 a Judecătoriei Zalău, rejudecare după casare, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active ridicată de pârâta S.M., a fost admisă acţiunea introdusă de reclamanta Parohia Reformată Zalău - Centru împotriva pârâţilor S.M. şi Consiliul local al municipiului Zalău, s-a constatat nul contractul de vânzare-cumpărare nr. 1161/135/2003 încheiat la data de 15.09.2003 între pârâta S.M., în calitate de cumpărător şi S.C. P. S.A. Zalău, în calitate de vânzător mandatat de titularul proprietăţii publice, au fost admise excepţiile ridicate de pârâţii Consiliul Judeţean Sălaj, Consiliul local al oraşului Jibou şi Consiliul local al oraşului Cehu Silvaniei, a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă acţiunea pentru constatarea nulităţii formulată de reclamanta Parohia Reformată Zalău -Centru împotriva pârâţilor Consiliul Judeţean Sălaj, Consiliul local al oraşului Jibou, Consiliul local al oraşului Cehu Silvaniei şi Consiliul local al oraşului Şimleu Silvaniei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 28.02.2003, reclamanta a înregistrat la Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România cererea formulată în temeiul prevederilor O.U.G. 94/2000 prin care solicită restituirea mai multor imobile situate în mun. Zalău, printre care şi cel în litigiu, menţionat în cerere la punctul 5.
Prin Decizia nr. 1858 din 23.09.2008, Comisia Specială a dispus retrocedarea în natură a imobilului în favoarea reclamantei,însă, printr-o decizie ulterioară a aceleiaşi comisii, nr. 1924 din
10.11.2008, a fost revocată decizia iniţială, pe motiv că imobilul a fost înstrăinat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1161/135 din 15.09.2003, astfel încât la momentul emiterii deciziei iniţiale nu mai era posibilă restituirea în natură către solicitantă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat, pârâta S.M. a cumpărat de la S.C. P. S.A. Zalău, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul ocupat de cumpărătoare în baza contractului de
închiriere nr. 146 din 12.08.1999, compus din 4 camere cu suprafaţa utilă de 127,10 mp. Deşi încheiat la data de 15.09.2003, cumpărătoarea nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
Potrivit art. 7 alin.1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinaţiei, ipotecarea sau grevarea sub orice formă a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Este adevărat că, în alineatul 2, se stabileşte obligaţia ce le revine solicitanţilor de a înştiinţa în scris deţinătorul actual despre existenţa cererilor de retrocedare. Însă, nerespectarea acestei obligaţii sau îndeplinirea ei neconformă (reclamanta invocă drept procedură echivalentă o adresă depusă la primărie, la data de 22.01.2003, prin care a solicitat eliberarea unei adeverinţe cu privire la situaţia juridică, actualii proprietari şi destinaţia imobilului) nu impietează asupra sancţiunii imperative prevăzute de alineatul precedent, ci este sancţionabilă în alt mod. Legea sancţionează cu nulitatea absolută contractele încheiate de autoritatea de stat, care autoritate avea sau trebuia să aibă cunoştinţă de înregistrarea cererii de retrocedare şi îi revenea obligaţia de a se abţine de la încheierea oricărui act de înstrăinare sau grevare cu privire la imobil, inclusiv prin informarea eventualului deţinător al imobilului despre refuzul încheierii contractului şi motivaţia acestui refuz.
Vânzătorul S.C. P. S.A. Zalău a acţionat în numele şi pe seama proprietarului, municipiul Zalău, în contextul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Deoarece, între timp, societatea comercială care a avut în administrare bunul aflat în proprietate publică şi care a încheiat contractul cu privire la acel bun s-a dizolvat şi a fost radiată din Registrul comerţului, calitate procesuală în litigiile apărute în legătură cu bunul care a făcut obiectul contractului, care s-a aflat proprietate publică nu poate avea decât fostul proprietar, reprezentat prin consiliul local, iar nu toate entităţile de stat care au făcut parte din acţionariatul societăţii desfiinţate.
Prin urmare, acţiunea împotriva pârâţilor Consiliul Judeţean Sălaj, Consiliul local al oraşului Jibou, Consiliul local al oraşului Cehu Silvaniei şi Consiliul local al oraşului Şimleu Silvaniei este îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
De asemenea, conform art.6 alin.2 din O.U.G. nr. 94/2000, actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul ordonanţei de urgenţă sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Instanţa a constatat cauza de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi constând în nesocotirea prevederilor Legii nr. 112/1995 în baza căreia a fost încheiat. Această lege nu era aplicabilă imobilului în cauză, fiind preluat de către stat de la o persoană juridică, reclamanta. Or, din coroborarea art. 1 şi art. 9 din Legea 112/1995, rezultă în mod evident că puteau constitui obiect al înstrăinării în baza acestei legi doar imobilele preluate de stat de la persoanele fizice.
Pentru promovarea acţiunilor în anulare sau constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare, prin derogare de la dreptul comun, legiuitorul a instituit un termen special de prescripţie de 6 luni, prin Legea nr. 247/2005, art. III din Titlul II, de la data intrării în vigoare a acestei legi. Acest articol a fost însă declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1352/2008 a Curţii Constituţionale a României, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, cererea în constatarea nulităţii absolute întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin.2 din O.U.G. nr. 94/2000 este imprescriptibilă.
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute poate fi introdusă de orice persoană care prezintă un interes. Interesul reclamantei şi, implicit, calitatea sa procesuală activă sunt evidente din moment ce ea se pretinde adevăratul proprietar al imobilului, a formulat cererea de retrocedare, iar constatarea nulităţii contractului îi profită nemijlocit. Mai mult, în favoarea reclamantei s-a dispus retrocedarea în natură a imobilului prin Decizia nr. 1858 din 23.09.2008 a Comisiei Speciale. Faptul că prin Decizia nr. 1924 din 10.11.2008 i s-a revocat dreptul anterior recunoscut, pe motiv că s-a omis înstrăinarea operată între pârâţi, nu aduce atingere, ba dimpotrivă, justifică interesul reclamantei în a introduce acţiunea în nulitate, fără a fi obligată să recurgă încă o dată la procedura administrativă de atacare a deciziei de revocare, aceasta însemnând o sarcină legală excesivă impusă reclamantei, contrară dreptului la un proces echitabil.
Prin decizia civilă nr. 69 din 16.10.2012 a Tribunalului Sălaj au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâţii S.M. şi Consiliul Local al Municipiului Zalău împotriva sentinţei civile nr.1889 din 4 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Zalău.
Pentru a pronunţa această decizie. tribunalul a reţinut că imobilul din litigiu nu a aparţinut unei persoane fizice. fiind preluat de Statul Român de la Biserica Reformată Zalău.
Conform art. 1 din Legea 112/1995. sfera imobilelor care au intrat sub incidenţa acestei legi este foarte clar delimitată. astfel: "foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe. trecute ca atare in proprietatea statului sau a altor persoane juridice. după 6 martie 1945. cu titlu. si care se aflau in posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989. beneficiază de masurile reparatorii prevăzute de prezenta lege".
Pentru aceste motive contractul de vânzare cumpărare din litigiu este lovit de nulitate absolută în temeiul dispoziţiilor art. 948 pct.3 cod civil raportat la art.962 Cod civil.
Credinţa a cumpărătorilor invocată de către toţi pârâţii. cedează în fata principiului unanim admis nemo censetur ignorare legem. O simpla privire asupra Legii nr. 112/ 1995 releva domeniul de aplicare al acesteia si prin simpla verificare a operaţiunilor de carte funciară si a colilor funciare aferente se putea afla identitatea proprietarului tabular de la care Statul Român a preluat imobilele.
Având însă în vedere şi regula din art. VI alin.3 din O.U.G. nr. 184/2002. buna credinţă este exclusă în situaţia nesocotirii unor norme imperative la momentul perfectării actului juridic de înstrăinare. Buna credinţă constă în convingerea cumpărătorului că a contractat cu un adevărat proprietar. dar cu condiţia respectării prevederilor legale care permiteau înstrăinarea. pârâţii neputându-se prevala de imposibilitatea aflării viciilor titlului de proprietate aparent. în cauză fiind vorba despre ignorarea legii în vigoare ce reglementa vânzarea-cumpărarea de către chiriaşi. în condiţiile art.9 din Legea nr. 1 12/1995. necunoaşterea legii ne putând fii invocată pentru câştigarea sau consolidarea unor drepturi obţinute prin fraudarea legii. buna credinţă fiind exclusă de plano în asemenea ipoteze. iar principiul error comunis facit jus nu este nici el în măsură a consolida eventualele drepturi obţinute prin fraudă la lege. mai mult această instituţie jurisprudenţială fiind în esenţă o sancţiune la adresa adevăratului proprietar care a lăsat să se nască şi să persiste o stare de confuzie cu privire la titularul dreptului de proprietate. ceea ce nu este cazul în prezenta situaţie după cum am arătat anterior.
Conform art. 25 din Legea 112/1995. "prin legi speciale se vor reglementa situaţiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi. trecute in proprietate a statului înainte de 22 decembrie 1989. indiferent de destinaţia lor iniţiala...". In aplicarea acestui text legal a fost adoptata legea 501/2002 de aprobare a OUG 94/2000. pentru retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. completata prin OUG 184/2002. aprobata prin Legea 48/2004. modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005.
Deoarece imobilul trecut în proprietatea pârâtei nu făcea parte din categoria imobilelor ce constituiau obiect al Legii nr. 112/1995. care se referea doar la imobilele cu destinaţia de locuinţe şi care au aparţinut unor proprietari persoane fizice. art. 9 permiţând vânzare a către chiriaşi numai a bunurilor vizate de acest act normativ special ce au fost deţinute de proprietari persoane fizice. acesta nu putea fi înstrăinat în mod legal.
Nu are relevanţă pentru cele mai sus arătate că respectarea sau nerespectarea prevederilor art. 7 din OG. NR. 94/2000. cum susţin cele două apelante. câtă vreme vânzătorul ştia sau trebuia să ştie că apartamentul din litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995. fiindcă nu a fost preluat de la o persoană fizică. ci de le o persoană juridică. astfel că era acceptat de la vânzarea lui către chiriaşi.
Este adevărat că potrivit art. 1899 alin.2 Cod civil. buna credinţă se presupune întotdeauna şi sarcina probei incumbă celui ce invocă reaua -credinţă. dar în speţă părţile contractului de vânzare cumpărare au fost de rea credinţă câtă vreme ştiau sau trebuiau să ştie că apartamentul din litigiu nu face obiectul L.112/1995.
În atare condiţii. apelul a fost apreciat neîntemeiat şi a fost respins în baza art.297 Cod procedură civilă.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii : S.M. şi Consiliul Local al municipiului
Zalău.
I. Pârâta S.M. a solicitat admiterea recursului. modificarea hotărârii atacate în temeiul art. 312 pct. 3 Cod proc.civ.. cu consecinţa respingerii acţiunii. invocând motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
În motivarea recursului pârâta a arătat că în mod nelegal au fost interpretate dispoziţiile art. 7 din OUG nr. 94/2000. deoarece atât judecătoria cât şi tribunalul au ignorat dispoziţia legală care
prevedea că titularul cererii de retrocedare are datoria să înştiinţeze deţinătorul bunului revendicat despre existenţa cererii de retrocedare. Recurenta a arătat că această dispoziţie este imperativă, legiuitorul înţelegând astfel să evite litigii ca cele din speţă.
Cererea depusă de reclamantă la Primăria municipiului Zalău la data de 22.01.2003 prin care a solicitat eliberarea unei adeverinţe privind situaţia juridică a imobilului nu echivalează cu „informarea deţinătorului” şi nici cu o „cerere de retrocedare”.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 1858/2008 reclamantei i s-a restituit în natură imobilul în litigiu, însă printr-o decizie imediat ulterioară s-a dispus revocarea celei dintâi - Decizia nr. 1924/2008, care nu a fost contestată de către reclamanta intimată, achiesând explicit la măsura luată.
II. Consiliul Local al municipiului Zalău a solicitat în principal admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, iar în subsidiar admiterea recursului şi rejudecând cauza pe fond, modificarea deciziei pronunţate în apel, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii formulată de reclamantă.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel s-a făcut cu încălcarea art. 107 Cod proc.civ., instanţa nu a observat că procedura de citare cu Consiliul Local Cehu a fost viciată şi a soluţionat cauza deşi trebuia să amâne judecarea pricinii, potrivit dispoziţiei legale invocate.
Din dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 22 a rezultat că nu există semnătura persoanei căreia i s-a comunicat, fiind încălcate dispoziţiile art. 100 pct. 8 Cod proc.civ.
Art. 107 Cod proc.civ. reglementează o normă juridică imperativă, iar nesocotirea ei poate fi invocată de orice parte în orice fază a procesului sau de către instanţă din oficiu, deoarece această dispoziţie legală ocroteşte două principii importante ale dreptului procesual, principiu contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.
Pentru aceste considerente, raportat la art. 304 pct. 5, art. 312 , art. 107 şi 306 alin. 2 Cod proc.civ., s-a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce priveşte cererea de modificare a deciziei, pârâtul a reiterat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, raportat la dispoziţiile ar. 6 alin. 2 din OUG nr. 94/2000, potrivit căruia dreptul la acţiune se prescrie în 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, indiferent de cauză de nulitate.
Întrucât Legea nr. 247/2005 a intrat în vigoare la data de 25.07.2005, dreptul reclamantei la acţiunea în constatarea nulităţii s-a prescris în 25.01.2006.
Este adevărat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1352/2008 s-a constatat neconstituţionalitatea acestui text de lege, însă acest fapt este lipsit de relevanţă, deoarece Curtea Constituţională nu are rol de legiuitor pozitiv iar deciziile sale îşi produc efecte numai pentru viitor.
Recurentul a apreciat că Decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efecte cu privire la o prescripţie care a început să curgă şi s-a împlinit înainte de pronunţarea deciziei în cauză.
Întrucât textul de lege a fost în vigoare, instanţa de judecată era datoare să constate prescripţia dreptului la acţiune, iar pentru ca Decizia nr. 1352/2008 să aibă efectul dorit de reclamantă, ar fi trebuit ca legiuitorul să intervină printr-un act legislativ şi să repună în termen persoanele faţă de care textul îşi produsese deja efecte, fapt ce nu s-a întâmplat.
În al doilea rând se arată că şi în ipoteza în care în cuprinsul unui contract se inserează un temei juridic greşit, această menţiune nu poate avea ca şi efect nulitatea contractului.
Nici cauza ilicită şi nici frauda la lege nu pot fi stabilite pe baza acestui singur element cum a şi procedat instanţa de apel în condiţiile în care legislaţia în vigoare permitea încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare.
Apartamentul în litigiu se afla în patrimoniul SC P. SA şi reprezenta, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, proprietatea societăţii comerciale care deţinea prerogativa de dispoziţie asupra bunului ce făcea obiectul vânzării.
Prin legea privind măsurile premergătoare reglementării situaţii juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23.08.1944, legiuitorul român a încercat să restrângă dreptul regiilor autonome şi societăţilor comerciale de a dispune de bunurile intrate în proprietatea lor prin efectul Legii nr.15/1990, însă Curtea Constituţională prin Decizia nr.6/1992 a considerat că această restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate este neconstituţională.
În lipsa unei norme prohibitive cauza contractului de vânzare-cumpărare este licită, chiar dacă părţile, din necunoaştere sau din uşurinţă, au trecut în cuprinsul contractului un temei juridic greşit.
Pe de altă parte, recurentul a aratat că există o normă care interzicea vânzarea, art. 7 alin. 1 din OUG nr. 94/2000, dar aceasta nu era incidentă în speţă, câtă vreme Parohia reformată nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 2 alin. 2 din OUG nr. 94/2000.
Aşadar, nu se poate presupune că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare părţile au încercat să eludeze dispoziţiile art. 7 alin. 1 din OUG nr. 94/2000, atâta vreme cât acestea nu ştiau că imobilul a fost solicitat a fi retrocedat în temeiul OUG nr. 94/2000.
Contrar celor susţinute de instanţa de apel, dispoziţiile , art. 7 alin. 2 din OUG nr. 94/2000 sunt relevante în speţă, deoarece intimata reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a anunţa Consiliul Local al municipiului Zalău sau SC P. SA despre depunerea cererii de retrocedare.
Aşadar vânzarea imobilului în litigiu este consecinţa comportamentului culpabil al intimatei reclamante, neputându-se reţine culpă în sarcina vânzătorului sau a cumpărătorului.
Recurentul a solicitat să se constate că buna credinţă îi protejează pe vânzător şi pe dobânditoarea S.M. de efectele nulităţii absolute.
Acest litigiu s-a născut ca urmare a comportamentului culpabil al reclamantei care prin neîndeplinirea obligaţiei prev. de art. 7 alin. 2 al OUG nr. 94/2000, atrage aplicarea principiului potrivit căruia nimeni nu-şi poate invoca propria culpă.
Chiar dacă imobilul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, nici o altă lege nu interzicea vânzarea bunurilor preluate de Statul Român de la persoane juridice.
Un alt motiv de nelegalitate învederat de recurent este acela că instanţa de apel a constatat că este lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare în temeiul art. 948 pct. 3 raportat la art. 962 C. civil, deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în constatarea nulităţii pe alte dispoziţii legale.
Astfel, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 294 Cod proc.civ., schimbând cauza cererii de chemare în judecată, deşi era inadmisibil în apel.
Prin întâmpinare Consiliul Judeţean Sălaj a solicitat menţinerea deciziei civile nr. 69/2012 şi a sentinţei civile nr. 1889/2012 a Judecătoriei Zalău, referitoare la constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Prin întâmpinare Parohia Reformată Zalău - Centru a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că imobilul în litigiu nu putea fi vândut pârâtei S.M., deoarece puteau fi înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 numai imobilele preluate de stat de la persoane fizice, cu respectarea celorlalte condiţii legale. Întrucât apartamentul în litigiu a fost preluat de la o persoană juridică, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu fraudarea dispoziţiilor legii.
Pe de altă parte, reclamanta a formulat la data de 28.02.2003 o cerere de retrocedare a apartamentului nr. 3 înscris în CF şi după depunerea cererii la Comisia Specială apartamentul a fost vândut pârâtei S.M. la data de 15.09.2003.
Ori, potrivit dispoziţiilor art. 7 din OUG nr. 94/2000, apartamentul nu putea fi vândut sub sancţiunea nulităţii absolute până la soluţionarea procedurilor administrative sau judiciare prevăzute de această ordonanţă.
Prin Decizia nr. 1924/10.11.2008 s-a revocat Decizia nr. 1858/23.09.2008 referitoare la pa în litigiu, însă faptul că reclamanta nu a atacat această decizie, nu înseamnă că a renunţat la restituirea în natură a imobilului naţionalizat şi a acceptat implicit acordarea despăgubirilor.
Analizând decizia pronunţată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Majoritatea motivelor de recurs invocate de pârâţii S.M. şi Consiliul Local al municipiului Zalău sunt comune, diferă doar motivul de casare cu trimitere spre rejudecare invocat de către Consiliul Local al municipiului Zalău. Pârâtul recurent Consiliul Local al municipiului Zalău a invocat nulitatea deciziei pronunţate în apel, întrucât Consiliul Local Cehu Silvaniei nu a fost legal citat.
Potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. 2 Cod proc.civ., actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin acesta s-a pricinuit o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Din această dispoziţie legală rezultă că partea care invocă nulitatea unui act de procedură trebuie să arate şi vătămarea care i s-a produs.
În cazul de faţă. vicierea procedurii de citare a pârâtului Consiliul Local Cehu Silvaniei a fost invocată de pârâtul Consiliul Local Zalău. Recurentului Consiliul Local Zalău nu i s-a adus nicio vătămare prin neîndeplinirea sau îndeplinirea viciată a procedurii de citare cu un alt pârât.
Pentru justificarea sesizării instanţei cu o cerere de recurs. recurentul trebuie să aibă un interes legitim. adică să urmărească realizarea unui drept ocrotit de lege. Interesul trebuie să fie personal şi direct. adică folosul practic judiciar urmărit prin promovarea recursului să aparţine celui care promovează calea de atac. nefiind admisibil ca o persoană să apere interesul altei persoane sau interesul colectiv.
În cazul de faţă. critica recurentului Consiliul Local Zalău referitoare la procedura de citare a Consiliului Local Cehu Silvaniei este lipsită de interes. deoarece prin modul în care s-a realizat procedura de citare cu Consiliului Local Cehu Silvaniei nu prezintă interes numai pentru această parte.
De altfel. instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei Parohia Reformată Zalău-Centru împotriva pârâtului Consiliul Local al oraşului Cehu Silvaniei. pentru lipsa calităţii procesuale pasive. această dispoziţie legală nu a fost apelată. sentinţa rămânând irevocabilă faţă de aceşti pârâţi.
Aşadar. curtea concluzionează că este lipsit de interes motivul de recurs care vizează casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului.
Celelalte motive de recurs invocate de pârâţii S.M. şi Consiliul Local al municipiului Zalău sunt comune şi vor fi tratate unitar în considerentele care urmează.
Reclamanta Parohia Reformată Zalău-Centru a investit instanţa cu o acţiune care are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1161/135/2003. încheiat de pârâta S.M. cu SC P. SA. Reclamanta a invocat două motive de nulitate: contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în perioada derulării procedurii soluţionare a notificării formulate de către reclamant Parohia Reformată Zalău-Centru încălcându-se art. 7 din OUG nr. 94/2000.
Al doilea motiv de nulitate invocat a fost nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. întrucât puteau fi înstrăinate către chiriaşi numai imobilele preluate de stat de la persoane fizice. cu respectarea celorlalte condiţii. iar imobilul a fost preluat de la o persoană juridică. în drept invocând dispoziţiile art.6 alin. 5 din OUG nr. 184/2000 şi OUG nr. 94/2000.
Curtea va analiza întâi motivul de nulitate absolută a contractului prevăzut de art. 7 din OUG nr. 94/2000.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din OUG nr. 94/2000. sub sancţiunea nulităţii absolute. până la soluţionarea procedurilor administrative şi. după caz. judiciare. prevăzute de prezenţa ordonanţă de urgenţă. este interzisă înstrăinarea. schimbarea destinaţiei. ipotecarea sau grevarea sub orice formă a imobilelor pentru care s-a depus cerere de retrocedare în condiţiile prezenţei ordonanţe de urgenţă.
În alin. 2 al art. 7 din OUG nr. 94/2000 se prevede că solicitanţilor le revine obligaţia de a înştiinţa în scris deţinătorul actual despre existenţa cererilor de retrocedare depuse în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Din aceste dispoziţii legale. rezultă că reclamantei îi revenea obligaţia ca după înregistrarea cererii de retrocedare depusă la Comisia Specială de Retrocedare. să înştiinţeze în scris deţinătorul actual al imobilului solicitat a fi retrocedat. că a depus notificare. pentru ca imobilul să nu fie înstrăinat.
Această dispoziţie legală nu a fost respectată de către reclamantă. întrucât nu există nici un înscris din care să rezulte că reclamanta a înştiinţat deţinătorul imobilului că a notificat Comisia Specială de Retrocedare.
Reclamanta a înregistrat la Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România cererea de retrocedare la data de 28.02.2003 şi prin aceasta a solicitat restituirea mai multor imobile. situate în municipiul Zalău. printre care şi apartamentul în litigiu menţionat în cerere la oct. 5.
Această cerere ar fi trebuit comunicată pârâtului Consiliul Local Zalău pentru a-l înştiinţa să nu înstrăineze imobilul solicitat a fi retrocedat.
În prezenta acţiune reclamanta invocă ca o procedură echivalentă adresa depusă la Primăria municipiului Zalău la data de 22.01.2003. acceptată şi de către instanţa de fond. dar curtea apreciază că această adresă nu poate echivala cu o înştiinţare în sensul stabilit de art. 7 alin. 2 din OUG nr. 94/2000 pentru următoarele considerente:
În primul rând, cererea de care se prevalează reclamanta Parohia Reformată Zalău-Centru este formulată de către reclamantă la data de 22.01.2003 şi arată expres că solicită eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte situaţia juridică a mai multor imobile din Municipiul Zalău care au aparţinut în proprietate Bisericii reformate Zalău, întrucât acest act este necesar în vederea depunerii cererii de retrocedare la Comisia Specială de Retrocedare din Bucureşti.
Deci, această cerere este formulată anterior depunerii cererii de retrocedare, situaţie în care nu poate fi echivalată cu o înştiinţare către unitatea deţinătoare, că fostul proprietar a notificat Comisia Specială de Retrocedare din Bucureşti pentru recuperarea imobilului.
Spre deosebire de Legea nr.10/2001, unde notificarea se depune, prin executor judecătoresc, la persoana deţinătoare a imobilului, în cazul imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România notificarea se depune la Comisia Specială de Retrocedare din Bucureşti, ceea ce face ca deţinătorul imobilului să nu aibă cunoştinţă care sunt imobilele solicitate a fi restituite.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 al. 5 din Legea nr. 10/2001 sub sancţiunea nulităţii absolute pana la soluţionarea procedurilor administrative si, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisa înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea in participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum si orice închiriere sau subînchiriere in beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice forma a bunurilor imobile - terenuri si/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi. OUG 94/2000 are o dispoziţie similară art. 7 care interzice sub sancţiunea nulităţii absolute înstrăinarea imobilelor, pentru care au fost depuse cereri de retrocedare.
Având în vedere efectele severe ale nulităţii absolute şi stabilind o procedură de notificare diferită faţă de legea 10/2001, legiuitorul a prevăzut în art. 7 al. 2 OUG 94/2000 obligaţia beneficiarilor acestui act normativ de a înştiinţa, în scris, deţinătorul actual al bunului de existenţa cererii de retrocedare, deoarece acesta nu are cum să afle în alt mod că reclamanta, în speţă, a depus o notificare pentru apartamentul în litigiu.
Neîndeplinirea obligaţiei de notificare prev. de art. 7 alin. 2 din OUG nr. 94/2000 nu este sancţionată cu nulitatea absolută, cum susţin pârâţii, însă nerespectarea acestei proceduri face aplicabil principiul „error communis facit jus” ca excepţie de la regula „quod nullum est, nullum producit effectum”.
Într-adevăr, orice contract de vânzare-cumpărare încheiat în perioada derulării procedurii de retrocedare este sancţionat cu nulitatea absolută, însă ca excepţie de la efectele nulităţii contractului este principiul error comunis facit just, în situaţiile în care atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul au fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În cazul de faţă, întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica deţinătorul imobilului, municipiul Zalău, că a depus cerere de revendicare a imobilului în litigiu, a făcut ca Consiliul Local al municipiului Zalău, în calitate vânzător să vândă acest apartament fără să ştie că exista o cerere de retrocedare.
Pârâta S.M., chiriaşă în apartamentul care a făcut obiectul de vânzare-cumpărare şi a cărei nulitate se solicită, este de asemenea de bună credinţă, nefiind administrată nicio probă de către reclamantă, din care să rezulte că a înştiinţat-o în în scris că a depus o notificare în vederea retrocedării apartamentului în litigiu.
Potrivit art. 1898 Cod Civil buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Pe de altă parte, buna credinţă se prezumă, reclamanta fiind obligată să dovedească reaua credinţă a cocontractanţilor, iar în cazul de faţă reclamanta nu a dovedit că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, părţile au cunoscut existenţa cererii de retrocedare.
Aşadar, întrucât atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a-i notifica potrivit art. 7 al. 2 OUG 94/2000.
Curtea constată că în speţă contractul nu este nul,reclamanta neputând invoca propria culpă potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.
Deşi motivele de apel ale Consiliului Local Zalău, precum şi cele formulate de S.M. vizau modul defectuos de interpretare şi aplicare a art. 7 din OUG nr. 94/2000, tribunalul în mod nelegal nu a analizat această critică a apelanţilor.
Tribunalul a reţinut că apartamentul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995 şi în consecinţă a constatat că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare, însă, în temeiul dispoziţiilor art. 948 pct. 3 şi 962 C. civil şi nu art. 7 OUG 94/2000.
Curtea constată că decizia pronunţată de Tribunalul Sălaj este nelegală, întrucât această instanţă a schimbat cauza acţiunii cu care reclamanta a investit instanţa, verificând contractul de vânzare-cumpărare pentru alte motive de nulitate decât cele invocate de reclamantă, în primă instanţă, şi criticate de pârâţi, în apel.
Aşadar, toate considerentele deciziei pronunţate în apel vizând nulitatea absolută a contractului întemeiate pe dispoziţiile art. 948 pct. 3 şi 968 C. civil sunt inadmisibile raportat la dispoziţiile art. 294 Cod proc.civ.
Al doilea motiv de nulitate invocat de către reclamantă este subsumat dispoziţiilor art. 6 din OUG nr. 94/2000.
Prin OUG nr. 184/2002, Titlul II, art. 6 alin. 4 al acestui act normativ, legiuitorul a derogat de la regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute şi a statuat că indiferent de motivul de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv 22.12.2002.
În ceea ce priveşte termenul în care pot fi formulate acţiuni pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriaşii, OUG nr. 94/2000 a mai fost modificată şi de alte acte normative, astfel prin Legea nr. 48/2004 s-a introdus un nou termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi (în prezent fiind declarată neconstituţională această modificare prin Decizia nr. 615/2012 a Curţii Constituţionale), iar ulterior, prin art. III din Titlul II din Legea nr. 247/2005 s-a introdus un nou termen de prescripţie de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi.
Art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr.1352/10.12.2008, însă împrejurarea că acest articol a fost declarat neconstituţional nu are ca efect imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea nulităţii absolute întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. 2 din OUG nr. 94/2000, cum în mod greşit a apreciat Judecătoria Zalău.
În ceea ce priveşte OUG nr. 94/2000 constatăm că, în timp, au intervenit mai multe acte normative care au modificat această ordonanţă pentru retrocedarea imobilelor aparţinând cultelor bisericeşti şi prin OUG nr. 184/2002 s-a derogat de la regimul imprescriptibilităţii nulităţii absolute în cazul contractelor de vânzare încheiate cu chiriaşii şi s-a statuat ca acţiunile în constatarea nulităţii absolute să poată fi promovate doar într-un termen defipt de lege de 6 luni de la intrarea în vigoare a OUG nr. 184/2002 - 22.12.2002, respectiv până la data de 22 iunie 2003.
Dispoziţiile Legii nr. 48/2004 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 615/2012 a Curţii Constituţionale, iar dispoziţiile Legii nr. 247/2005 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1352/2008.
Intervenţia Curţii Constituţionale asupra actelor normative mai sus arătate şi constatarea neconstituţionalităţii a dispoziţiilor legale care stabileau alte termene pentru introducerea acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare întemeiate pe art. 6 din OUG nr. 94/2000, fac ca să fie în vigoare în prezent dispoziţiile OUG nr. 94/2000, aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 184/2002, respectiv termenul până la care puteau fi introduse acţiunile de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, fiind de 6 luni de la data intrării în vigoare a OUG nr. 184/20002, termen cu mult depăşit în prezenta acţiune.
Aşadar, în mod corect pârâtul Consiliul Local Zalău a invocat şi în memoriul de recurs excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, termenul în care aceasta putea să depună acţiunea fiind cu mult depăşit, întrucât reclamanta a investit Judecătoria Zalău cu acţiune în constatarea nulităţii la data de 25.09.2009.
Dacă din motive mai presus de voinţa părţii aceasta nu poate exercita o acţiune în termenul de prescripţie, poate solicita să fie repusă în termenul de prescripţie, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în termen de 30 de zile de la data la care partea a avut cunoştinţă de împrejurarea care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
În cazul de faţă, Parohia Reformată Zalău-Centru nu se putea prevala de această dispoziţie legală mai sus invocată, deoarece a avut cunoştinţă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.M. şi Consiliul Local al municipiului Zalău la data de 18.11.2008, după cum rezultă din
adresa Primăriei Zalău nr. 53397/18.11.2008. care a şi comunicat contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se solicită.
Cu toate acestea. acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost înregistrată în 25.09.2009. la interval de aproape un an de la data la care reclamanta a avut cunoştinţă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat.
Aşadar. în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispoziţiile art. 6 din OUG nr. 94/2000. această cerere este prescrisă. deoarece reclamanta nu s-a încadrat în termenul prevăzut de art. 6 alin. 4 introdus prin OUG nr. 184/2002.
Întrucât acţiunea reclamantei întemeiată pe art. 6 din OUG nr. 94/2000 este prescrisă. orice referire la fondul acţiunii este irelevantă. întrucât soluţionând cauza pe excepţie. nu se mai analizează fondul cauzei.
Pentru aceste considerente. curtea în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 Cod proc.civ.. curtea va admite recursurile pârâţilor.
| ← Procurori. Cerere pentru acordarea diferenţelor salariale... | Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7... → |
|---|
