Procurori. Cerere pentru acordarea diferenţelor salariale faţă de procurorii de la DNA şi DIICOT. Respingere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 307/R din 4 februarie 2013
Prin sentinţa civilă nr.4516 din 17.09.2012, pronunţată de Tribunalul Sălaj a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, excepţie invocată de acest pârât.
A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată de pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ.
A fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii S.P.D., B.R. ş.a. în contradictoriu cu pârâţii: PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ având ca obiect obligarea pârâţilor la calcularea drepturilor salariale
dobândite prin sentinţa civilă nr. 2432/10.12.2007 a Tribunalului Sălaj. şi sentinţa civilă nr. 2607/09.11.2009 a Tribunalului Sălaj. începând cu data de 01.01.2010 până în prezent precum şi în continuare. reprezentând diferenţe salariale dintre indemnizaţiile reclamanţilor şi cele ale procurorilor de la DNA şi DIICOT.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice. excepţie invocată de acest pârât. a fost admisă deoarece nu există temei legal al existenţei unei obligaţii de despăgubire a pârâtului în cazul obligaţiilor de plată stabilite în sarcina instituţiilor publice. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10/2011.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a fost respinsă. deoarece prin acţiunea promovată reclamanţii solicită plata unor drepturi reprezentând diferenţele salariale dintre indemnizaţiile efectiv primite şi cele ale procurorilor DNA şi DIICOT şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. respectiv de la data de 01.01.2010 şi nu o acţiune având ca obiect stabilirea întinderii dispozitivului.
În privinţa fondului cauzei instanţa a reţinut faptul că. reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile din justiţie (unităţi bugetare care sunt finanţate de la bugetul de stat) având calitatea de procurori.
Prin sentinţa civilă nr. 2432 din 10 decembrie 2007 şi sentinţa civilă nr. 2607 din 09.11.2009 ale Tribunalului Sălaj. s-a constatat existenţa unei discriminări a reclamanţilor şi au fost obligaţi pârâţii la plata drepturilor reprezentând diferenţele salariale dintre indemnizaţiile reclamanţilor şi cele ale procurorilor de la DNA şi DIICOT. de la data apariţiei discriminării şi până la data rămânerii irevocabile a hotărârii precum şi pentru viitor.
Aceste sentinţe au rămas irevocabile prin decizia nr. 1304/R/2009 din 26.05.2009 şi Decizia nr. 361/R/2010 ale Curţii de Apel Cluj.
Reclamanţii sunt nemulţumiţi de faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. aceste drepturi nu au mai fost acordate.
Obligarea pârâţilor la plata drepturilor până la zi precum şi pentru viitor. nu reprezintă o legiferare a acestora ci doar repararea unui prejudiciu viitor cert. legat de neplata acestui spor în viitor.
În literatura de specialitate s-a agreat considerarea unui prejudiciu ca cert. chiar dacă se va produce în viitor. în măsura în care acesta este determinabil sub raportul cuantumului. Evident sintagma „şi în continuare” vizează doar perioada în care s-au menţinut condiţiile avute în vedere la pronunţarea sentinţelor. anume caracterul datorat al drepturilor în raport de dispoziţiile legale invocate în acţiune şi avute în vedere de către instanţă şi refuzul acordării acestora de către angajator.
Drepturile salariale ale reclamanţilor au fost reglementate până la data de 12.11.2009 printr-o lege specială. respectiv O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor. procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei. aprobată prin Legea nr. 47/2007.
Potrivit art. 48 alin. 1 pct. 7 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice. începând cu data de 12.11.2009 a fost abrogată OUG nr. 27/2006. cu excepţia art. 10 alin. (8). art. 11 alin. 4. art. 12-14. art. 15 alin. (1). art. 17. art. 22-29. art. 30-31. art. 31A1 alin. (2). art. 32-34 şi art. 37-41.
În consecinţă. art. 11 alin. 1 şi Anexa 1 lit. A pct. 13 din O.U.G. nr. 27/2006. în baza cărora reclamanţii solicită acordarea drepturilor salariale. au fost abrogate expres ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009. nefiind astfel aplicabile după data de 12.11.2009.
Având în vedere aceste aspecte instanţa a respins cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâţilor la calcularea drepturilor salariale dobândite prin sentinţa civilă nr. 2432/10.12.2007 a Tribunalului Sălaj şi sentinţa civilă nr. 2607/09.11.2009 a Tribunalului Sălaj. începând cu data de
01.01.2010 până în prezent şi în continuare. reprezentând diferenţe salariale dintre indemnizaţia reclamanţilor şi cele ale procurorilor de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. ca nefondată.
împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au declarat recurs prin care au solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtelor la calcularea drepturilor salariale dobândite prin sentinţa Civilă nr. 2432 I 10 decembrie 2007. definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1304/R/2009 a Curţii de Apel Cluj şi sentinţa Civilă nr. 2607 / 09 noiembrie 2009 . definitivă şi irevocabilă prin decizia Civilă nr. 361/R/2010 a Curţii de Apel Cluj. începând cu data de 01 ianuarie 2010 până în prezent şi în continuare. având în vedere că prin hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile au fost recunoscute
pentru viitor drepturi reprezentând diferenţe salariale dintre indemnizaţiile reclamanţilor şi cele ale procurorilor de la DNA şi DIICOT; obligarea Ministerului Finanţelor Publice să asigure Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea recursului s-a arătat că prin sentinţele civile nr. 2432/2007 şi 2607/2009, ambele ale Tribunalului Sălaj, irevocabile prin deciziile civile nr. 1304/R/2009 şi 361 /R/2010 ale Curţii de Apel Cluj, s-a constatat existenţa unei discriminări a reclamanţilor şi au fost obligaţi pârâţii la plata drepturilor reprezentând diferenţe salariale dintre indemnizaţiile reclamaţilor şi cele ale procurorilor DNA şi DIICOT de la data apariţiei discriminării şi până la data rămânerii irevocabile a hotărârii precum şi pentru viitor.
În mod nejustificat, ulterior intrării în vigoare a Legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aceste drepturi nu au mai fost acordate şi nici nu au fost avute în vedere la calcularea sumelor restante, datorate şi eşalonate conform O.G. 71/2009.
În ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate, în speţă, potrivit art.17 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului: ”Orice persoana are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa."
De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, ratificata de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publica si in condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
Conform practicii CEDO drepturile salariale, inclusiv premiile, reprezintă concepte asimilate bunurilor mobile, iar Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat in nenumărate rânduri, chiar si împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un "bun" în sensul art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, daca este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau daca reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o "speranţă legitima" de a-l vedea concretizat.
"Bunul" în sensul Convenţiei este creanţă de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. În acest context este de subliniat că jurisprudenţa împotriva României ( Cauza Mureşanu contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010 ) priveşte ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătoreşti.
În cazurile privind neexecutării plătii unor creanţe salariale există un temei clar stabilit al obligaţiei de plată - hotărârea judecătorească.
În această privinţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată ( Lelas contra Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58). Tocmai de aceea în cele mai cunoscute cauze ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite anumite principii, respectiv:
Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din data de 19.04.2007 " Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum ( ... ). O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată ".
Lipsirea reclamanţilor de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câştigat. reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce a avut ca efect privarea noastră de acest bun, in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sălaj a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând că nu are atribuţii de plată a drepturilor salariale către reclamanţi.
Pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se în esenţă că
prin Legea nr.330/2009 a fost abrogată OUG nr.27/2006, că prin Decizia nr.821/2008 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că instanţele judecătoreşti nu pot refuza aplicarea unor dispoziţii legale pentru motivul că ar fi discriminatorii şi că nu se poate considera că reclamanţii au un bun în sensul Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Hotărârile judecătoreşti prin care reclamanţilor li s-au acordat diferenţele salariale solicitate pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.330/2009 nu produc efecte juridice în mod nelimitat temporal, iar dispoziţia de acordare a drepturilor şi pentru viitor este supusă condiţiei implicite ca starea de fapt şi de drept reţinută prin hotărâri să rămână neschimbată.
Or, actele normative reţinute prin hotărârile judecătoreşti de care se prevalează reclamanţii, respectiv OUG nr.27/2006 şi Legea nr.45/2007 au fost abrogate expres prin art.48 alin.1 pct.7 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care a instituit un nou sistem de salarizare.
Decizia nr.821/2008 a Curţii Constituţionale cu caracter obligatoriu împiedică în mod expres ca instanţele de judecată să refuze aplicarea legii considerând-o ca discriminatorie, sau să o înlocuiască, cu norme create pe cale judiciară, astfel încât Curtea de Apel constată că după intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009 acordarea către reclamanţi a unor diferenţe salariale corespunzătoare unor funcţii pe care nu le deţin este lipsită de temei legal.
În fine, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincţie esenţială între dreptul de a continua primirea în viitor a unui salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 20/0, par. 58). În acest sens, pe cale jurisprudenţială s-a evidenţiat prin Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 că "Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu intr-un anume cuantum (. . .) O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială in sensul articolului / din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă in drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată" (par. 94).
De asemenea, s-a reţinut prin Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005 că "( .. .) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate
introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri făcând modificările legislative necesare ....
" (par. 23).
Statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
Prin urmare, Curtea de Apel nu constată că reclamanţilor li s-a încălcat dreptul de proprietate, astfel încât în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. va respinge ca nefundat recursul acestora.
| ← Completarea dispozitivului hotărârii, în sensul obligării... | Prescripţie. Cult religios. Acţiune în constatarea... → |
|---|
