Pretentii. Jurisprudență
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 242 din data de 06.04.2017
Prin decizia civilă nr. 242/06.04.2017, tribunalul a admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă S.C. PMH S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă GN.
A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta - reclamantă a sumei de 260,46 lei cu titlu de penalități de întârziere, precum și a sumei de 19 lei reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii privind penalitățile.
A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 20 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă cererii de apel.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 2178/05.09.2016 Judecătoria A a admis în parte cererea cu valoare redusă formulată de reclamanta SC PMH SRL în contradictoriu cu pârâta GN; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 311,49 lei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; a respins ca nefondate restul pretențiilor.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență că în cazul în care o parte a unui contract nu își îndeplinește obligațiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.
Instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 26 alin. 2 din Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006, potrivit cărora ";în funcție de natura, tipul și caracteristicile activitãților desfãșurate, serviciul de salubrizare se realizeazã, indiferent de forma de gestiune adoptatã, numai pe baza unor contracte de prestare a serviciului încheiate între: b) operatori și utilizatorii individuali ai serviciului de salubrizare, generatori de deșeuri, persoane fizice sau juridice.""
De asemenea, potrivit art. 25 alin. 6 din Lege, ,,membrii comunităților locale, persoane fizice sau juridice, au, în calitatea lor de utilizatori direcți sau indirecți ai serviciului de salubrizare, următoarele obligații: a) să respecte clauzele contractului de prestare a serviciului de salubrizare; b) să achite obligațiile de plată, în conformitate cu prevederile contractului de prestare a serviciului de salubrizare;.""
Reclamanta a depus la dosarul cauzei facturi fiscale emise pe numele pârâtei în temeiul contractului încheiat între părți. Astfel, analizând facturile fiscale emise de către reclamantă, reținând și data contractului încheiat între părți, instanța apreciază că pretențiile reclamantei sunt întemeiate.
Astfel, acceptarea facturilor poate fi expresă, prin semnare, sau tacită, printr-o manifestare neechivocă în acest sens. Dar instanța are în vedere faptul că aceste facturi atât cele semnate, cât și cele nesemnate se coroborează cu faptul că pârâta nu a administrat nicio dovadă în sensul achitării datoriei sau în sensul stingerii acesteia într-un alt mod admis de lege, precum și cu încheierea contractului de prestare servicii, act juridic semnat de ambele părți.
În schimb, în privința penalităților de întârziere solicitate de către reclamantă, instanța apreciază că, deși contractul de prestări servicii a fost asumat în integralitate prin semnătură de către pârâtă, nu se poate face abstracție de faptul că acesta reprezintă un contract de adeziune, cu clauze preformulate de către reclamantă, nenegociate direct cu consumatorul, ceea ce atrage incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, ";o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.";
Astfel, instanța constată că art. 19 din contract ce reglementează dreptul prestatorului de a percepe penalități de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume, reprezintă o cotă disproporționat de mare față de dobânzile practicate pe piața bancară, clauză care contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, și instituie, astfel, o obligație disproporționată în sarcina consumatorului față de eventuala pagubă suferită de comerciant.
De aceea, trebuie avute în vedere mențiunile cuprinse la litera i) din lista exemplificativă a clauzelor abuzive, prevăzută în Anexa la Legea nr. 193/2000, care se referă la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de către consumator, în raport cu pagubele suferite de către comerciant, dar și cele prevăzute la litera r), care se referă la permisiunea pentru comerciant de a obține unele sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Astfel, se observă că penalitatea impusă de reclamantă se află într-o disproporție evidentă cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus.
Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Deși contractul din care izvorăsc pretențiile creditoarei este un act de comerț unilateral fiind supus legii comerciale, cu specific al raporturilor juridice, aceasta a determinat adoptarea unei legislații speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 ";Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate continua.";
Astfel, rezultă că nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr.193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive, aceasta urmând a fi înlăturată din contract.
Instanța a reținut și faptul că în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, CJUE a pronunțat și Hotărârea din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, statuând că "articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze";.
Din această interpretare dată de CJUE rezultă fără echivoc că, în situația în care instanța națională constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, contractul urmând să continue fără respectiva clauză, în măsura în care este posibil. În niciun caz reglementările comunitare nu permit instanțelor naționale să modifice clauzele contractuale considerate abuzive întrucât, în acest caz, nu s-ar mai produce efectul descurajator pentru profesioniști și nu s-ar garanta prevenția generală în materia drepturilor consumatorilor.
Pe cale de consecință, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. PMH S.R.L. împotriva pârâtei GA și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 311,49 lei, reprezentând contravaloare prestații executate de reclamantă în beneficiul pârâtei și neachitate de aceasta, respingând capătul de cerere cu privire la penalitățile de întârziere ca neîntemeiat.
Instanța, în baza art. 453 alin. 1 C.proc.civ., având în vedere culpa procesuală a pârâtei, a obligat pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 27 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței civile în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată.
În motivarea apelului s-a arătat că din prevederile art. 8 lit. i) din contract operatorul are obligația să plătească penalizări de 1% pe zi din valoarea facturii curente în cazul nerespectării obligațiilor operatorului, ceea ce echivalează cu recunoașterea prin contract a unui drept echivalent pentru consumator, iar conform art.1271 C.civ. contractul are putere de lege între părți iar potrivit art.1516 C. civ. creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 și art. 468 C.pr.civ.
La data de 16.11.2016 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței apelate, cu argumentul că instanța de fond a apreciat corect că prevederea din art. 19 din contractul părților privitoare la penalitatea de întârziere contravine Legii nr.193/2000, instituind o obligație disproporționată în sarcina consumatorului.
Analizând actele și lucrările cauzei, Tribunalul constată că apelul este întemeiat.
În limitele cererii de apel cu care a fost învestit tribunalul, criticile apelantei aduse sentinței primei instanțe privesc neacordarea penalităților de întârziere prevăzute în contract.
În acord cu prima instanța Tribunalul constată că apelanta se prevalează de Contractul de prestare a serviciului public de salubrizare nr.39683/04.10.2013 care, fără îndoială, reprezintă un contract de adeziune, cu clauze preformulate de către creditoare, standardizate, ceea ce atrage incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Însă tribunalul constată că prima instanță nu a dat eficiență tuturor actelor de la dosar, pronunțând o soluție cu privire la capătul de cerere privind penalitățile netemeinică.
Astfel, la data de 26.02.2016, în fața primei instanțe sesizate pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat " exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că recunosc pretențiile reclamantului și nu am avut cunoștință de faptul că acest litigiu putea fi evitat pe cale amiabilă";.
Așadar, în acord cu prevederile art. 9 alin.(2) C. pr. civ. potrivit cu care obiectul și limitele procesului sunt determinate de cererile și apărările părților, corelat cu art. 9 alin. (3) C. pr. civ. potrivit căruia partea poate recunoaște pretențiile părții adverse, prima instanță trebuia să ia act de recunoașterea pretențiilor de către pârâtă prin întâmpinare, fără a mai proceda la analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale invocate de reclamantă.
De asemenea, împrejurarea că în apel intimata-pârâtă a formulat întâmpinare apreciind că respectivele clauze sunt abuzive nu determină instanța de apel să concluzioneze altfel, având în vedere că mărturisirea deplină făcută de pârâtă prin întâmpinare nu mai poate fi retractată, afară de cazul în care se face dovada unei erori vădite cu privire la obiectul recunoașterii sau a unei alte constrângeri care a viciat consimțământul autorului recunoașterii, ceea ce în cauză nu a fost invocat de intimata-pârâtă.
Prin urmare, instanța trebuie să dea eficiență recunoașterii exprese realizate de către pârâtă cu privire la pretențiile reclamantei, inclusiv cu privire la penalitățile solicitate.
De asemenea, instanța constată că în cauză nu sunt incidente regulile privind exonerarea pârâtei -care a recunoscut pretențiile reclamantei - de la plata cheltuielilor de judecată, întrucât potrivit art. 1522 alin. (5) C.civ. (la care trimite expres art. 454 C. pr. civ.), dacă nu a fost pus în întârziere, debitorul pârât are dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil de plată, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată și doar în cazul în care execută obligația în termenul respectiv cheltuielile rămân în sarcina creditorului reclamant.
În cauză se constată că cererea de chemare în judecată a fost comunicată debitoarei la data de 09.02.2016 și, în pofida faptului că a recunoscut toate pretențiile reclamantei, nu a înțeles să achite sumele recunoscute în cursul procesului, constatându-se că în perioada 09.02.2016- 05.09.2016 (data pronunțării sentinței primei instanțe) pârâta a avut la dispoziție un termen rezonabil de a achita sumele recunoscute. Ca atare, se impune ca pârâta să suporte și cheltuielile de judecată aferente capătului de cerere privind penalitățile.
Pe cale de consecință, în temeiul art.480 alin. (2) c. pr.civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat intimata - pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 260,46 lei cu titlu de penalități de întârziere, precum și a sumei de 19 lei reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii privind penalitățile.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, inclusiv obligarea pârâtei la plata sumei de 27 lei cheltuieli de judecată, aferente capătului de cerere privind debitul principal.
Totodată, în temeiul art. 453 C. pr. civ. a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 20 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă cererii de apel.
| ← Pretentii. Jurisprudență Plăţi | Partajare teren, consecinţe asupra dreptului vizând... → |
|---|
