Existenţa condiţiilor de luare a măsurii arestului la domiciliu faţă de măsura arestării preventiva, conform art. 202 cpp
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 9 din data de 07.03.2017
Prin încheierea nr. 232 din 02.03.2017 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți de la Judecătoria Alexandria, a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria și s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A. E.L, pe o durată de 25 de zile, de la 02.03.2017 la 26.03.2017 inclusiv.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că prin raportare la probatoriile administrate in cauza, apreciază că masura arestarii preventive a inculpatului se justifică și este necesară, existând standardul de probatorii la acest moment din care rezulta bănuiala rezonabila că inculpatul a savârșit infractiunea reținută în sarcina sa prin actul de inculpare, respectiv : furt calificat, în timpul nopții, prev. de art. 228-229 alin.1 lit. b Cod penal.
Astfel, din ansamblul materialului probator administrat legal, respectiv declarațiile părții vătămate, declarațiile inculpatului, declarații de martori, proces verbal de flagranță, procese verbale de control corporal, proces verbal de predare primire, înscrisuri, fișă de cazier, rezultă ca exista standardul de proba care sa duca la concluzia că inculpatul a săvârșit infracțiunea în modalitatea descrisa în propunerea de arestare.
Judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că la acest moment caracterul plauzibil al bănuielii se bazează pe fapte reale și informații cu valoare de probe apte să convingă orice persoană obiectivă că este posibil ca inculpatul să fi comis infracțiunea în cauză.
Măsurile de prevenție își găsesc temeiul în nevoile create de interesul superior al realizării procesului penal.
Având în vedere că prin luarea și menținerea măsurilor de prevenție se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale care permit luarea și menținerea acestor măsuri procesuale.
Garanțiile procesuale constau în multiplele condiții care trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție.
Alegerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, reglementat de art. 202 C.pr.penala, respectiv: pentru asigurarea bunei desfașurari a procesului penal, al împiedicarii sutragerii inculpatului de la urmarire penala sau de la judecată, ori al prevenirii savârșirii unei alte infractiuni.
De asemenea, judecătorul de drepturi precizează că arestarea preventivă se poate dispune fie independent de existența pericolului pentru ordinea publica, conform art. 223 al. 1 lit. a-d C.pr.penala, fie în ipoteza aprecierii si luarii in considerare a pericolului pentru ordinea publică pe care îl reprezinta inculpatul, conform art. 223 al. 2 C.pr.penală (teza finală).
În acest din urma caz, în temeiul art. 223 alin.2 teza a II-a pentru a se dispune arestarea preventivă trebuie îndeplinite anumite conditii: - sa existe probe din care sa rezulte suspiciunea rezonabila ca inculpatul a savarsit una dintre infractiunile enumerate la alin. 2, sau o alta infractiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare, sa nu existe vreo cauza care împiedica punerea in miscare a actiunii penale de la art. 16 C.pr.penala, să existe dispozitia de punere in miscare a actiunii penale pentru faptele savarsite de inculpat, iar privarea de libertate sa fie necesara pentru înlaturarea unei stari de pericol pentru ordinea publica.
În vederea stabilirii existentei starii de pericol pentru ordinea publica, judecatorul de drepturi si libertati a avut in vedere gravitatea ridicată a faptei în sine, reținută în sarcina inculpatului prin actul de inculpare, anume sustragerea, pe timpul nopții, a unui telefon mobil de la partea vătămată, pe stradă, în timp ce aceasta din urmă se afla în cursul unei convorbiri la respectivul dispozitiv.
De asemenea, modalitatea concretă în care activitatea infracțională este descrisă în actul de inculpare și care rezultă și din probele și indiciile temeinice din dosar este una care naște o reprobabilitate ridicată și un impact social puternic.
Aspectele legate de recunoașterea faptei în întregime la acest moment de către inculpate, regretul manifestat de acesta față de consecințele acțiunii sale ilicite, recuperarea bunului, nu sunt de natură să constituie impedimente absolute la luarea măsurii preventive a arestării, întrucât recunoașterea a venit în mod clar pe evidența faptului că acesta este autorul nemijlocit, fiind surprins în flagrant delict de către organele de jandarmerie din zonă, la strigătul victimei.
Nici aspectul că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, fiind infractor primar, nu este de natură să împieteze în ceea ce privește admisibilitatea luării arestării preventive, dat fiind ansamblul de circumstanțe reale în care s-a comis fapta de furt, pe timpul nopții, pe stradă, după urmărirea părții vătămate, folosindu-se în prealabil de un pretext care să îi permită luarea bunului într-un mod mai lesnicios.
În concret, deși la acest moment nu există o schimbare de încadrare juridică în privința acțiunii materiale executată de inculpat, judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că rămâne la latitudinea organelor judiciare de a verifica dacă întreaga activitate infracțională nu îmbracă conținutul constitutiv al infracțiunii complexe de tâlhărie calificată, urmând a se administra probe, eventual în completare, asupra modului de executare a acțiunii de luare, dacă aceasta a fost una pașnică, sau luarea telefonului s-a făcut prin smulgere, ca și acțiune violentă în sine.
Or, și prin prisma acestei modalități concrete de luare a telefonului din posesia legitimă a victimei, care se situează la limita dintre furt și tâlhărie, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că rezidă o periculozitate ridicată a faptei comise de inculpat, ceea ce impune luarea arestării.
În speță, judecătorul de drepturi și libertăți a identificat o serie de mijloace de probă care generează probe din care rezultă că inculpatul este autorul nemijlocit al faptei de furt calificat, comisă în dauna părții vătămate, reținută în acuzare.
Astfel, declarațiile părții vătămate se coroborează cu declarațiile inculpatului de recunoaștere a comiterii faptei, precum și cu declarațiile de martori, cu procesele verbale de flagranță, procesele verbale de control corporal, și cu celelalte înscrisuri din dosar.
Toate acestea stabilesc în mod cert și dovedesc activitatea infracțională a inculpatului executată în acea zi, de la momentul initial când a planificat, premeditat, comiterea faptei, împreună cu martorul P. F.V., până la momentul trecerii la executare, precedată de urmărirea victimei, pe stradă, noaptea, folosirea unui pretext anticipat, de solicitare a unei țigări, pentru a descuraja victima și a-i înfrânge vigilența, în scopul deposedării de telefon, printr-o acțiune apreciabilă ca și violentă, anume smulgerea dispozitivului de la ureche. Toate aceste elemente denotă un pericol social concret ridicat al faptei comisă de inculpat.
Infracțiunea reținută în acuzarea inculpatului este una destul de gravă, valoarea socială protejată prin norma penală, anume patrimoniul persoanei, fiind una destul de importantă în ierarhia valorilor sociale, aspect apreciat de legiuitor aprioric la momentul incriminării, prin instituirea unui tratament sancționator cu un maxim al pedepsei de 5 ani închisoare.
Curtea Europeană a precizat care este principiul general în această materie: "detenția preventivă trebuie să aibă un caracter de excepție, starea de libertate fiind starea normală și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă"; (cauza Wemhoff contra Germania, hotărârea din 27.iunie.1968).
Legat de pericolul pentru ordinea publică, concept înscris în teza finală a art. 223 C.pr.penală, judecătorul de drepturi și libertăți mai reține că acesta există atunci când activitatea infracțională desfășurată este de natură să producă o lezare a regulilor de conviețuire socială, prin periclitarea valorilor protejate de legea penală.
Starea de pericol pentru ordinea publică este dată și de rezonanța pe care asemenea infracțiuni o nasc în rândul opiniei publice, a colectivității, generând un dezechilibru social, o dezaprobare, o indignare din partea societății.
În aceste condiții, cumulat și cu pericolul social ridicat al infracțiunii în cauză, judecătorul a apreciat că în mod inevitabil s-a generat și un pericol concret pentru ordinea de drept, ceea ce determină și face necesară luarea măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestație în termenul legal inculpatul, contestația inculpatului (nemotivată) a fost înaintată de Judecătoria Alexandria și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 03.03.2017.
Cu ocazia judecării contestației, judecătorul de drepturi și libertăți al tribunalului a procedat, în mod nemijlocit, la ascultarea inculpatului contestator, poziția acestuia procesuală fiind de recunoașterea acuzațiilor, astfel cum rezultă din declarația atașată la dosar.
Sintetizând apărările formulate în dezbateri de către avocatul din oficiu al inculpatului contestator, se constată că acesta a invocat faptul că în cauză nu se impune luarea măsurii arestării preventive și, în locul acesteia, se poate lua o altă măsură preventivă, mai puțin severă, invocându-se că arestarea preventivă nu este necesară pentru asigurarea bunei desfășurări a urmăririi penale și împiedicarea de săvârșirea a unor alte infracțiuni, date fiind și circumstanțele personale ale inculpatului.
Analizând actele și lucrările dosarului, judecătorul de drepturi și libertăți al tribunalului constată că, în speță, contestația cu care a fost sesizat este întemeiată, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Conform art. 202 Cod procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. […] (3) orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Cum, în speță, nu sunt incidente prev. art. 223 alin. 1 C. pr. pen. (acestea nefiind reținute față de inculpat în referatul cu propunerea de arestare preventivă), se reține că, în privința măsurii arestării preventive, conform art. 223 alin. 2 din același act normativ, aceasta poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Așadar, pentru luarea măsurii arestării preventive, se apreciază că trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. existența probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit (cel puțin) una din infracțiunile enunțate de textul legal menționat, 2. privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Prin raportare la dispozițiile legale menționate, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul tribunalului constată, în acord cu cel de la instanța de fond, că în cauză există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat.
Judecătorul de drepturi și libertăți reține că indiciile temeinice, în sensul că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat, au înțelesul prevăzut de art. 97 Cod procedură penală cu referire la art. 202 alin. 1 teza I Cod procedură penală, adică elemente de fapt sau date din care rezultă suspiciunea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârșit fapta imputată. Acestor noțiuni din dreptul intern corespunzându-le sintagma de motive verosimile folosită de art. 5 pct. 1 lit. c din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, direct aplicabilă în dreptul intern în temeiul art. 20 raportat la art. 11 alin. 2 din Constituție. Această sintagmă a primit în jurisprudența CEDO semnificația de existență a unor fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana a comis o infracțiune (cauza Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit) fără a fi necesar ca la momentul luării măsurii arestării preventive să existe probe suficiente pentru a se putea formula o acuzare completă (cauza Murray c. Regatului Unit).
Se constată că aceste indicii temeinice cu privire la activitatea infracțională reținută în sarcina inculpatului rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză.
Existența acestor indicii a rezultat, așa cum a reținut și judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța fondului, din probele administrate până în prezent la urmărirea penală, și anume: declarații de martori, declarații persoană vătămată, declarații inculpat, proces-verbal de cercetare la fața locului.
Pe de altă parte infracțiunea pentru care este cercetat inculpatul este pedepsită de lege cu pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Însă, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul tribunalului apreciază că, în cauză nu sunt îndeplinite celelalte condiții pentru dispunerea arestării preventive privind pe inculpat.
Deși fapta care este imputată inculpatului este de o gravitate relativ ridicată, atât în raport de limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor cât și de modalitatea concretă de săvârșire a acesteia, gravitatea faptei nu este singurul criteriu de evaluare la aprecierea necesității luării și respectiv alegerii unei măsuri preventive.
Așadar, astfel cum rezultă din textele legale de mai sus, nu este suficient pentru luarea măsurii arestării preventive ca inculpatul să fie bănuit că ar fi comis una dintre infracțiunile menționate în textul de lege, ci trebuie ca acesta să se regăsească în situația prevăzută la alineatul 2, anume privarea sa de libertate să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța de control judiciar, fără a nega existența indiciilor temeinice în sensul comiterii faptei de către inculpat, el însuși recunoscând comiterea faptei, fără a nega gradul de pericol social al faptei pentru care este cercetat, apreciază că, privarea acestuia de libertate, în condițiile arestului preventiv, nu se justifică.
Nu s-a indicat niciun element concret și niciun indiciu, pe baza căruia s-a fundamentat convingerea judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța de fond că, buna desfășurare a procesului penal, ar fi influențată de luarea unei alte măsuri preventive mai puțin restrictive de libertate față de inculpat.
Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că acesta a încercat să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată sau că ar fi încercat să influențeze în vreun fel aflarea adevărului, dimpotrivă, inculpatul a recunoscut faptele care i se impută, s-a prezentat la solicitarea organelor de urmărire penală.
În jurisprudența sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat ca ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10.11.1969 seria A nr.9 § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27.05.1968, seria A nr.7 § 14), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10.11.1969, seria A nr.10 § 9) sau să tulbure ordinea publică Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26.06.1991, seria A nr.207 § 51 și Hendriks împotriva Olandei (dec) nr.43.701/04, 5.07.2007).
Judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul tribunalului constată că în prezenta cauza nu există probe care să contureze previzibilitatea unei conduite negative a inculpatului îndreptată împotriva bunei desfășurări a procesului penal, cu atât mai mult cu cât din actele dosarului nu rezultă că lăsarea în libertate a acestuia ar produce o vătămare esențială și substanțială a ordinii publice și nici gradul de previzibilitate și probabilitate a perturbărilor.
Existenta pericolului concret pentru ordinea publică a inculpatului se impune a se stabili nu doar funcție de criteriile reținute de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța de fond (natura și gravitatea faptelor relevata de limitele de pedeapsă și circumstanțele în care au fost săvârșite, determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuțiilor organelor judiciare), ci în funcție de elemente concrete, bazate pe date certe, verificabile.
Cu privire la tulburarea ordinii publice, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului riscul producerii acestei tulburări nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea cu privire la luarea măsurii arestării preventive limitându-se la o simplă referire la natura infracțiunii în cauză. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a subliniat obligația instanțelor naționale confruntate cu soluționarea unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive de a lua în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională.
Astfel, în cauza Jiga c României, statul roman a fost sancționat pentru faptul că instanțele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată cu privire la profilul sau personal și la situația sa familială, precum și posibilitatea dispunerii unei masuri alternative arestării preventive, deși art. 5 parag. 3 prevede că autoritățile să ia în considerare astfel de măsuri preventive în cazul în care situația se pretează la acestea, iar acuzatul prezintă garanții referitoare la prezentarea sa la proces.
Analizând cauza în ansamblu și fără a nega gravitatea infracțiunii, de comiterea căreia este acuzat inculpatul, ținându-se seama de circumstanțele concrete ale cauzei, anume, vârsta inculpatului, atitudinea sa procesuală constând în recunoașterea faptei ce i se impută, lipsa antecedentelor penale, mediul din care inculpatul provine, se apreciază că scopul măsurilor preventive, prevăzut de art. 202 alin. 1 Cod procedură penală, poate fi atins și prin dispunerea față de acesta a unei alte măsuri preventive, măsura arestării preventive fiind apreciată ca una excesivă și nejustificată.
De asemenea, este indiscutabil că cercetarea inculpatului fără ca față de acesta să se dispună vreo măsură preventivă, dată fiind natura și gravitatea faptei presupus a fi fost săvârșită, este de natură a genera o stare de indignare, neîncredere și insecuritate în rândul opiniei publice, fiind vorba de o infracțiune cu un impact asupra comunității, în sânul căreia se naște un sentiment de oprobiu pentru adoptarea unor astfel de conduite infracționale.
Astfel, temeiurile legate de necesitatea prezervării ordinii publice dată fiind gravitatea acuzației aduse, dar și necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului penal, apar ca justificând o necesitate reală de interes public în luarea unei măsuri preventive față de inculpat, în pofida prezumției de nevinovăție de care se bucură acesta.
Se apreciază că măsura arestului la domiciliu, în conținutul prevăzut de art. 218 - 222 Cod procedură penală, este o măsură suficientă și aptă să asigure buna desfășurare a procesului penal, având în vedere că inculpatul nu poate părăsi domiciliul decât cu încuviințarea organelor judiciare, este sub supravegherea organelor de poliție și se află la dispoziția organelor judiciare, pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 al. 1 Cod procedură penală, neimpunându-se privarea de libertate prin arest preventiv a acestuia, în vederea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
Așa fiind, va fi admisă contestația formulată de contestatorul inculpat împotriva încheierii nr. 232 din 02.03.2017 pronunțată în camera de consiliu, de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Alexandria, va fi desființată încheierea contestată și rejudecând în fond, va fi respinsă ca neîntemeiată propunerea de luare a măsurii arestării preventive privind pe inculpat, formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria.
În baza art. 227 alin. 2 Cod procedură penală și art. 219, art. 221 și art. 222 Cod procedură penală se va dispune luarea măsurii arestului la domiciliu cu privire la inculpatul, pe o perioadă de 25 zile, începând cu data de 07.03.2017, până la data de 31.03.2017, inclusiv, măsură constând în obligația inculpatului de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar în fața căruia se află cauza și în baza art. 221 alin. 2 Cod procedură penală va impune inculpatului respectarea următoarelor obligații, pe durata măsurii:
- să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat;
- să nu comunice cu persoana vătămată și cu martorii în cauză.
În baza art. 221 alin. 4 Cod procedură penală se va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 221 alin. 11 Cod procedură penală, în sensul că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.
Urmează ca organul de poliție de la domiciliul inculpatului să supravegheze executarea măsurii arestului la domiciliu.
Se va dispune punerea în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 3 din 02.03.2017 emis de judecătorul de drepturi și libertăți de la Judecătoria Alexandria, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
| ← Aplicarea art 165 cp privind reabilitarea de drept. | Acţiune pentru daune-interese moratorii sub forma dobânzii... → |
|---|
