Prezumţia legală a comunităţii de bunuri - cazuri în care nu este operantă
| Comentarii |
|
Bunurile înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva dreptului de uzufruct sunt prezumate a fi donaţii. Ca urmare a acestei prezumţii legale de liberalitate, bunurile sunt excluse de la aplicarea regimului comunităţii legale, potrivit art. 339 C.civ., nemaifiind operantă prezumţia de comunitate la care se referă textul de lege enunţat.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2484 din 14 noiembrie 2012
Prin acțiunea înregistrată la data de 29.04.2009, la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâta M. L., solicitând să se dispună împărțirea în cote proporționale cu contribuția lor, a bunurilor dobândite în conviețuirii. Totodată, a solicitat citarea în cauză a uzufructuarului C. C.G.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta, în România, din anul 1986, iar în prezent sunt despărțiți prin divorț, divorțul fiind pronunțat în Germania la data de 25.10.2006, iar hotărârea a fost apostilată în România în anul 2008.
în continuare, reclamantul a arătat că în timpul căsătoriei cu pârâta a dobândit, în România, un apartament cu 4 camere și dependințe, situat în Râmnicu Vâlcea; un teren în suprafață de 3300 mp (construcții, arabil și livezi), situat în comuna S., sat C., județul Vâlcea, în pct.”Scaunul casei”; construcțiile edificate pe acest teren: o casă de locuit în suprafață de 98 mp, un grajd cu fânar și o bucătărie. A precizat că vânzătorul C. C.G. a păstrat un drept de uzufruct viager asupra terenului și construcțiilor, astfel că la partaj trebuie reținută doar nuda proprietate a acestor imobile. în ceea ce privește apartamentul, a arătat că acesta a fost cumpărat cu o contribuție majoritară din partea sa.
Prin întâmpinarea de la fila 50, dosar, pârâta a solicitat respingerea cererii de partaj în ceea ce privește imobilul compus din teren în suprafață de 3300 mp situat în comuna S., sat C., județul Vâlcea și a construcțiilor edificate pe acesta, întrucât acesta este bunul său propriu. Astfel, a susținut că imobilul a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 403/2.04.1998 și i-a fost înstrăinat ei de către tatăl său, iar înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului viager în favoarea acestuia. A mai arătat că intenția tatălui său nu a fost aceea de a-i vinde bunul, ci de a o gratifica cu acest bun, deoarece ea nu a plătit vreun preț pentru acest bun. A invocat în acest sens dispozițiile art. 845 C.civ., arătând că în speță operează o prezumție legală de liberalitate, contractul prin care a dobândit bunul în litigiu fiind o donație și nu o vânzare, iar dispunătorul nu a prevăzut nicăieri că intenția lui este ca bunul să fie comun.
Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat partajarea între ea și pârât a sumei de 29694, 24 euro.
în motivarea acestei cereri, pârâta a arătat că această sumă a fost dobândită de ea și pârât în timpul căsătoriei, fiind însușită de pârât din conturile comune, după despărțirea în fapt, care a intervenit în anul 2004. A susținut că la data de 7.03.2005, pârâtul a lichidat două depozite comune de 10.000 euro și respectiv, 9694, 24 euro, după ce, la data de 28.01.2005, primise deja 10.000 euro din contul său. A solicitat ca această sumă, însușită și folosită în mod exclusiv de reclamant, în interes propriu, și dobânda aferentă, să fie imputată lotului acestuia prin luare mai puțin din celelalte bunuri, până la concurența sumei de 30.000 euro plus dobânda aferentă, iar în situația în care cota sa din bunurile comune va fi mai mică decât această sumă, reclamantul să fie obligat la plata unei sulte către ea corespunzătoare acestei diferențe.
La data de 13.11.2009, reclamantul a formulat întâmpinare față de cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă, arătând că susținerea acesteia nu este întemeiată. A precizat că în timpul căsătoriei au avut împreună două conturi; un cont a fost comun, iar în el aveau împreună 23.000 euro. Au hotărât să împartă acești bani: lui, reclamantului, i-au fost transferați 10.000 euro, iar în cont au rămas 13.000 euro, pentru care au întocmit un document prin care el a cedat pârâtei contul comun, devenind astfel contul ei. întrucât au împărțit banii, a solicitat respingerea cererii de suplimentare a masei partajabile, iar în subsidiar, în măsura în care se apreciază că împărțirea nu este valabilă, a solicitat și el suplimentarea masei partajabile cu această sumă de cca. de 13.000 euro, rămasă în posesia pârâtei.
A mai arătat că au mai avut și un alt cont, în care aveau două sume da bani: una de cca. 9000 euro și alta de cca. 10.000 euro, sume pe care le-au folosit însă la achitarea unui împrumut bancar contractat pentru cumpărarea unei case în Germania.
La data de 18.12.2009, prin încheierea de ședință nr. 10594, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, ridicată de pârâtă, judecarea cauzei fiind suspendată, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.
Excepția de necompetență a instanțelor române în soluționarea cauzei a fost respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că în speță sunt incidente dispozițiile art. 20 raportat la art. 12 și art. 151 pct.7, art. 149 pct.2 din Legea nr. 105/1992, respectiv legea aplicabilă este legea națională comună a părților, respectiv legea română, iar competența aparține instanței de la locul situării imobilului (unul dintre imobile fiind situat în circumscripția acestei instanțe). Această instanță - competentă să soluționeze cererea principală, este competentă să soluționeze și cererile de suplimentare a masei partajabile, respectiv reconvențională, acestea din urmă vizând bunuri mobile.
La data de 28.01.2011, cauza a fost repusă pe rol.
Prin încheierea de admitere în principiu nr. 9263/26.09.2011, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis în parte, în principiu, acțiunea principală, respingând cererile de suplimentare a masei partajabile.
S-a constatat că părțile (reclamantul și pârâta) au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuție egală, un apartament cu 4 camere și dependințe, situat în R. V., str. D. H., județul V.
Totodată, s-a dispus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcții pentru identificarea bunului, evaluarea acestuia și întocmirea propunerilor de lotizare.
Lucrarea a fost efectuată de către expert M. M., care a evaluat inițial imobilul folosind metoda de abordare prin comparații directe, iar după încuviințarea obiecțiunilor formulate de pârâtă, expertul a completat raportul de expertiză în sensul că a mai folosit o metodă de evaluare și anume metoda valorii de înlocuire pe baza decretului-lege nr. 61/1990.
Prin prima metodă, bazată pe informații privind oferte de vânzare furnizate de anunțuri publicitare, site-uri, imobilul în litigiu compus din 4 camere și dependințe a fost evaluat la suma de 234.400 lei.
Conform celei de-a doua metode, respectiv metoda valorii de înlocuire, valoarea de circulație a apartamentului a fost stabilită la suma de 208.497 lei.
Instanța de fond a apreciat că valoarea apartamentului obținută prin cea de-a doua metodă este mai aproape de realitate, pornește de la o bază obiectivă, iar prin aplicarea indicilor de individualizare se ajunge la valoarea de circulație, spre deosebire de metoda bazată pe oferte de vânzare, fără vreo dovadă că acestea s-au și finalizat prin încheierea unor acte vânzare-cumpărare.
Aceiași instanță, prin sentința civilă nr. 2224 din 24 februarie 2012 a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamant, a respins cererile de suplimentare a masei partajabile și a dispus sistarea stării de codevălmășie, în sensul că a omologat raportul de expertiză tehnică, astfel cum a fost completat, întocmit de expert M. M., atribuind foștilor soți bunurile, în proprietate, după cum urmează:
Lotul nr. 1 a fost atribuit reclamantului și se compune din sultă în sumă de 104.249 lei, pe care o primește de la pârâta M. L.
Lotul nr. 2 a fost atribuit pârâtei și se compune din imobilul-apartament compus din 4 camere și dependințe, situat în R. V., str. D.H., în valoare de 208.497 lei. Pentru echilibrarea valorică a loturilor, plătește sultă lotului nr. 1, respectiv reclamantului, suma de 104.249 lei.
Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate de părți și obligată pârâta să plătească reclamantului, cu același titlu, suma de 882 lei.
împotriva încheierii de admitere în principiu și a sentinței au formulat apel reclamantul M. M. și pârâta M.L.
în apelul său, reclamantul a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis numai în parte acțiunea, reținând la masa partajabilă doar apartamentul dobândit în timpul căsătoriei, în cote egale, fără a reține și terenul în suprafață de 3300 m.p. (construcții, arabil și livezi), situat în comuna S., sat C., județul V., împreună cu construcțiile edificate pe acesta și anume: casa de locuit, în suprafață de 98 m.p., un grajd cu fânar și o bucătărie.
Astfel, greșit s-a reținut de prima instanță prin încheierea de admitere în principiu că terenul din comuna S., împreună cu construcțiile de pe acesta ar fi fost dobândite numai de pârâtă și că asupra acestor bunuri ar opera o prezumție de liberalitate, potrivit art. 845 C.civ. anterior. Instanța a făcut o aplicare și interpretare greșită a textului de lege, ignorând faptul că scopul acestuia era de a împiedica pe de cuius de a avantaja pe unul din moștenitorii rezervatari, în detrimentul celorlalți, prin înstrăinări simulate care ar aduce atingere rezervei sau de calcularea rentei viagere sau a uzufructului, care atârnă de existența mai lungă sau mai scurtă a uzufructuarului.
Chiar redactarea art. 845 C.civ. este lămuritoare, în sensul că, în eventualul partaj dintre pârâtă și ceilalți moștenitori ai înstrăinătorului, valoarea cotei din bunurile cumpărate de acesta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, se va socoti în cotitatea disponibilă. Aceasta nu înseamnă că pârâta este singura beneficiară a contractului încheiat între pârâtul C. G. și soții M., în dauna reclamantului.
S-a mai susținut că prima instanță nu putea scoate de la masa partajabilă bunurile dobândite în nuda proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare, în condițiile în care s-a făcut dovada plății prețului.
Un al doilea motiv de apel vizează greșita omologare de către instanța de fond a completării raportului de expertiză, prin care valoarea bunului reținut la partaj a fost diminuată, deși apartamentul trebuia evaluat la prețul de circulație de la data partajării, așa cum se și procedase inițial, și nu pe baza Decretului-lege nr. 61/1990.
Astfel, a susținut că foștii soți nu au cumpărat apartamentul în baza actului normativ menționat, pentru a beneficia de „subvenția” acordată de stat chiriașilor, ci au dobândit bunul prin cumpărare de pe piața liberă, plătind prețul de circulație al acestuia. în acest mod, valoarea bunului a fost diminuată nejustificat de la 234.400 lei, la 208.497 lei.
în apelul său, pârâta a arătat că în mod greșit instanța de fond i-a respins cererea reconvențională privind suplimentarea masei partajabile a bunurilor comune cu suma de 29.694,24 euro.
Astfel, după ce a respins excepția de necompetență invocată de pârâtă, precum și pe cea privind legea aplicabilă litigiului, constatând că instanțele competente sunt cele din România, iar legea aplicabilă este cea română, instanța de fond a respins, în mod surprinzător, cererea reconvențională, reținând că instanțele din România nu au competența de a soluționa această cerere.
S-a arătat că soluția este contradictorie, întrucât masa bunurilor comune și relațiile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse aceleiași legi: legea română. Dacă se aplică aceeași lege, instanțele din România sunt competente să soluționeze și cererea reconvențională, nu numai cererea de partaj a bunurilor imobile situate în România. Potrivit art. 17 C.proc.civ., cererile incidentale și accesorii sunt de competența instanței învestite să judece cererea principală.
Prin decizia civilă nr. 122/A/MIF din 2 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins apelul formulat de pârâtă și a admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 2224 din 24 februarie 2012, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, sentință care a fost schimbată în parte, în sensul că valoarea masei partajabile - a apartamentului - se ridică la suma de 234.400 lei (conform expertizei de la filele 167-169 dosar), iar cota-parte valorică cuvenită fiecăruia dintre părți (reclamant și pârâtă) este de 117.200 lei și nu de 104.249 lei.
Ca urmare, Lotul nr. I (M. M.) primește sultă suma de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei, iar Lotul nr. II (M. L.) plătește sultă suma de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Prin aceeași decizie a fost respins apelul formulat de reclamant împotriva încheierii de admitere în principiu nr. 9263 din 26 septembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, apelanta-pârâtă fiind obligată la plata sumei de 1335 lei cheltuieli de judecată, în apel, către apelantul-reclamant.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
în ceea ce privește apelul declarat de pârâta M. L., tribunalul a reținut că acesta este nefondat. Critica formulată de pârâtă are în vedere greșita respingere de către instanța de fond a cererii reconvenționale formulată de aceasta privind suplimentarea masei bunurilor comune cu suma de 29.694,24 euro. Pârâta a susținut că instanța avea obligația să rezolve cererea reconvențională care avea caracter incidental în cauză și în condițiile în care Judecătoria Râmnicu Vâlcea avea competență să se pronunțe pe cererea principală, avea, de asemenea, competență să rezolve și cererea reconvențională, indicând în acest sens dispozițiile art. 159 din Legea nr. 105/1992.
Critica s-a reținut a fi neîntemeiată pentru că, în realitate, instanța de fond nu a pus niciodată în discuție necompetența sa în privința soluționării cererii reconvenționale formulată de pârâtă la fila nr. 52 dosar. Discuții cu privire la competența instanțelor române, în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992 și situația de fapt din dosar au avut loc doar în ceea ce privește cererea principală, instanța stabilind întemeiat pe dispozițiile art. 20 raportat la art. 12, 149 și 151 din această lege, că este competentă să soluționeze acțiunea de partaj cu care a fost învestită.
Din considerentele încheierii de admitere în principiu, rezultă explicit că cererea reconvențională formulată de pârâtă a fost respinsă ca nedovedită, instanța reținând: „nu vor fi reținute la masa partajabilă nici sumele de bani solicitate de părți, prin cererile de suplimentare a masei partajabile. Astfel, în ceea ce privește suma de 29.694,24 euro, solicitată de pârâtă la masa bunurilor comune, deși aceasta a susținut că a fost însușită și folosită exclusiv în interes propriu de reclamant, după despărțirea în fapt, în anul 2004, nu a produs nicio probă în sprijinul susținerilor sale pentru ca reclamantul să fie obligat să o aducă la masa partajabilă”.
în consecință, tribunalul a reținut ca fiind nefondată critica formulată de pârâtă în apel și în baza art. 296 C.proc.civ. a respins această cale de atac.
în ceea ce privește apelul reclamantului M. M., tribunalul a reținut că prima critică este neîntemeiată, întrucât în mod corect instanța de fond, în raport de probatoriul administrat în dosar și poziția consecventă a doctrinei și jurisprudenței, nu a reținut la partaj prin încheierea de admitere în principiu terenurile și construcțiile situate în comuna St., care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu drept de uzufruct viager încheiat între tatăl pârâtei, C. G. și M. L. Cum rezultă din probatoriul administrat în dosar, la 2.04.1998, tatăl pârâtei a vândut fiicei sale terenul în suprafață de 3300 situat în pct. „S.C.”, sat C., comuna S., împreună cu construcțiile amplasate pe acesta, la prețul de 17 milioane lei vechi. Părțile, de comun acord, au stabilit prin același contract, că bunurile vor intra în stăpânirea de fapt a cumpărătoarei, numai după încetarea din viață a vânzătorului, acesta reținându-și dreptul de uzufruct viager asupra întregului imobil. în aceste condiții, instanța a apreciat că imobilele intră în categoria celor reglementate de dispozițiile art. 31 lit. b) Codul familiei, având caracter de bun propriu, stabilind că, în realitate, bunurile i-au fost donate pârâtei de către tatăl său, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 845 C.civ., care instituie prezumția de liberalitate.
Dispozițiile art. 31 lit. b) C.fam., stabilesc că au caracter de bunuri proprii, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune. Bunurile primite prin donație sunt proprii, indiferent dacă este vorba de o donație directă, indirectă, deghizată, ori de un dar manual. Practica și doctrina consemnează încă din anii 1950, că în temeiul art. 845 C.civ. se creează o prezumție de liberalitate în favoarea achizitorului în cazul în care înstrăinarea s-a făcut de ascendent către descendent, cu rezerva dreptului de uzufruct, că bunul cumpărat de către unul din soți, de la tatăl său, cu rezerva pentru acesta a dreptului de uzufruct, este bun propriu și nu bun comun. De asemenea, s-a stabilit că prezumția de liberalitate există atunci și numai atunci când, în actul de înstrăinare cu titlu oneros se prevede fie sarcina unei rente viagere, fie rezerva de uzufruct.
în speța de față este vorba despre o asemenea situație, tatăl înstrăinând cu titlu oneros fiicei sale, pârâta căsătorită cu reclamantul, imobilele identificate în contractul autentic, cu rezerva dreptului de uzufruct viager. în aceste condiții, corect s-a reținut că imobilele ce fac obiectul acestui contract nu pot face parte din masa partajabilă, ele fiind în realitate donate de către tată fiicei sale. Este adevărat că prezumția din textul art. 845 C.civ. nu este una irefragabilă și are caracter relativ, însă cu probatoriul administrat în dosar, reclamantul nu a reușit să răstoarne această prezumție și să probeze că nu este vorba de o donație în favoarea pârâtei și bunurile intră în categoria bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei.
în concluzie, tribunalul a respins apelul formulat de reclamant împotriva încheierii de admitere în principiu, în baza dispozițiile art. 296 C.proc.civ..
Cât privește cea de-a doua critică din apelul reclamantului, tribunalul a apreciat că este întemeiată, prețul de circulație al apartamentului reținut la masa partajabilă nefiind reținut corect, deși în expertiza întocmită în dosar expertul a calculat valoarea apartamentului, inclusiv la prețul de circulație al imobilului pe piața liberă. Părțile au dobândit apartamentul reținut la masa partajabilă prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 20 decembrie 2000 de pe piața liberă. în aceste condiții, prima instanță în mod greșit a reținut valoarea apartamentului stabilit prin metoda valorii de înlocuire și nu valoarea apartamentului stabilită prin comparație, în raport de prețurile de pe piața liberă stabilită de expert în lucrarea sa la fila 169 dosar, valoare ce se ridică la suma de 234.400 lei.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că soluția instanței sub acest aspect este greșită și că valoarea apartamentului reținut la masa partajabilă trebuia stabilită la prețul de pe piața liberă la data la care bunul se partajează.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul dispozițiile art. 296 C.proc.civ., tribunalul a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinței și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a stabilit valoarea masei partajabile - apartamentul cu 4 camere situat în Râmnicu Vâlcea str. D.H., județul V. - la suma de 234.400 lei; cota-parte valorică cuvenită în consecință fiecăruia dintre reclamant și pârâtă este de 117.200 lei și nu 104.249 lei. Lotul nr. 1 atribuit reclamantului va primi sultă în valoare de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei, iar lotul nr. 2 atribuit pârâtei M. L. va plăti sultă lotului nr. 1 suma de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei, fiind menținut restul dispozițiilor sentinței.
în temeiul art. 274 C.proc.civ., apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 1335 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelantul-reclamant, reprezentând taxe timbru și onorariu avocat.
împotriva acestei decizii în termen legal au formulat recurs atât reclamantul, cât și pârâta.
Recurentul-reclamant M. M. a susținut că decizia pronunțată de tribunal în apel este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., având în vedere următoarele:
- în mod greșit s-a reținut ca nefondată critica care se referă la stabilirea greșită a componenței masei partajabile de către instanța de apel, menținând încheierea de admitere în principiu cu privire la terenul și construcțiile situate pe acesta, din comuna S., ca fiind dobândite numai de pârâtă, cu motivarea că ar opera o prezumție de liberalitate în conformitate cu dispozițiile art. 845 din Codul civil. Se arată că aplicarea și interpretarea textului art. 845 din Codul civil anterior s-a făcut greșit atât de către instanța de fond, cât și de către instanța de apel, extinzând un text aplicabil numai în materia succesiunilor.
- Greșit au fost aplicate și interpretate dispozițiile art. 30 și art. 31 lit. b) din Codul familiei, deoarece s-a pornit de la presupunerea că pârâta singură este beneficiara unei donații care nu-l privește și pe acesta. Se arată că a fost eludată aplicarea prevederilor art. 30 din Codul familiei, care arată că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.
- Instanța de apel a făcut o aplicare greșită și a dispozițiilor art. 1200 și art. 1202 din Codul civil anterior, întrucât față de prezumția legală instituită de art. 30 din Codul familiei nu era în sarcina acestuia să dovedească contrariul rezultat din actul prin care a dobândit în nuda proprietate imobilele din comuna S.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei tribunalului și admiterea în totalitate a apelului declarat de către acesta, prin reținerea la partaj și a bunurilor dobândite în timpul conviețuirii prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 403/1998.
Pârâta M. L. susține că decizia este dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța de apel a procedat la stabilirea valorii unui imobil cu încălcarea dispozițiilor legale ce guvernează activitatea de evaluare în România, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ..
Se arată că activitatea de evaluare imobiliară din România este reglementată de O.G. nr. 24/2011 și că prin admiterea apelului reclamantului, tribunalul a ignorat standardele de evaluare și a considerat că valoarea corectă este cea stabilită de expert prin metoda comparației directe, în condițiile în care nu există tranzacții similare efective, singurul termen de comparație fiind ofertele de vânzare.
Recurenta susține că valoarea apartamentului supus partajului stabilită prin sentința instanței de fond este valoarea corectă, situație față de care se impunea respingerea apelului.
Examinând decizia recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, în raport cu actele dosarului, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate și urmează a fi respinse.
Recursul formulat de reclamant, care vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul că cele două instanțe nu puteau aplica prezumția de liberalitate prevăzută de art. 845 din Codul civil, ci doar prezumția de comunitate de bunuri prevăzută de art. 30 din Codul familiei, este nefondat deoarece instanța de apel a făcut o analiză și interpretare corectă a dispozițiilor legale, statuând că nu se impune schimbarea soluției instanței de fond prin care s-a reținut că terenul și casa ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu drept de uzufruct viager, autentificat sub nr. 403 din 2 aprilie 1998, încheiat între tatăl pârâtei și aceasta, nu intră în masa bunurilor de împărțit, deoarece constituie o donație de către tată fiicei sale.
Este adevărat că potrivit art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, însă prezumția de comunitate prevăzută de acest text de lege nu se poate aplica în cazul bunurilor prevăzute de art. 31 din Codul familiei, bunuri între care se numără și bunurile dobândite prin donație de către unul din soți.
în speță, cele două instanțe au procedat legal atunci când au constatat că prezumția de comunitate prevăzută de art. 30 din Codul familiei nu este aplicabilă în cauză, întrucât au calificat actul prin care pârâta a dobândit aceste bunuri ca donație în temeiul art. 845 din Codul civil, fiind aplicabile dispozițiile art. 31 din C.fam.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 845 din C.civ., valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct, va fi socotită în porțiunea disponibilă și excedentele de care se va trece în masa succesiunii.
Deci, dispozițiile art. 845 din Codul civil instituie prezumția de liberalitate și art. 31 lit. b) din Codul familiei stabilește că au caracter de bunuri proprii, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune.
Din conținutul actului de înstrăinare făcut de către C. G. fiicei sale, pârâta M. L., rezultă faptul că bunurile au fost înstrăinate numai acesteia, nefiind prevăzută intenția acestuia ca bunurile să fie comune, astfel că în mod corect nu au fost reținute la partaj.
Pentru considerentele expuse anterior, urmează a nu fi reținute susținerile recurentului-reclamant cu privire la nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel.
Recursul formulat de către pârâtă, care vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul că nu s-au avut în vedere prevederile O.G. nr. 24/2011 privind evaluarea imobilelor din România, este nefondat și urmează a fi respins.
Instanța de apel în mod corect a reținut că prețul de circulație al apartamentului ce urmează a fi avut în vedere la masa partajabilă este valoarea apartamentului stabilită de expert în lucrarea sa prin comparație în raport de prețurile de pe piața liberă.
De precizat este faptul că la instanța de fond, expertiza efectuată în cauză a calculat valoarea apartamentului în două variante, stabilind într-o variantă valoarea apartamentului prin metoda valorii de înlocuire și într-o altă variantă valoarea în raport de prețurile de pe piața liberă, evaluare făcută la 9 noiembrie 2011.
Susținerile recurentei în sensul că se impunea a se avea în vedere evaluarea reglementată de O.G. nr. 24/2011, nu pot fi primite în cauză întrucât acest act normativ a fost adoptat de Guvern la 2 septembrie 2011, însă punerea în aplicare s-a realizat la 31 mai 2012, iar raportul de expertiză a fost întocmit înainte de intrarea în vigoare și aplicarea acestui act normativ.
în raport de considerentele expuse anterior, urmează a se constata că tribunalul în apel a pronunțat o decizie cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legii, situație față de care în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ. urmează a se respinge ca nefondate ambele recursuri.
Pentru aceste motive, au fost respinse recursurile formulate de reclamantul M. M. și de pârâta M. L., împotriva deciziei civile nr. 122/A/MIF din 22 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 3777/288/2009, intimat-pârât fiind C.C.
| ← Revizuire. Contrarietate de hotărâri. Condiţii de admisibilitate | Încuviinţare nume minor. Imposibilitatea revenirii asupra... → |
|---|
