Răspundere civilă contractuală. Clauză penală. Evaluarea convenţională a prejudiciului
| Comentarii |
|
Prin convenţie, pârâtul a recunoscut că are o datorie de 20.000 euro faţă de reclamant, s-a obligat să o achite până la un anumit termen, iar în cazul nerespectării termenului s-a obligat la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 5.000 euro. Datoria de 20.000 euro rezultă din promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la data de 2.05.2006, iar penalităţile de întârziere sunt consecinţa neexecutării la timp a obligaţiilor. În ceea ce priveşte prejudiciul evaluat convenţional la 20.000 euro, pârâtul s-a obligat să îl achite până la data de 10.04.2007, în caz contrar urmând să plătească daune moratorii.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 2888 din 8 septembrie 2011
Prin sentința civilă nr. 992/5.05.2010, a Judecătoriei Gherla, au fost respinse restul pretențiilor pretinse prin acțiunea civilă formulată de reclamantul B.D.F. împotriva pârâtului H.T.V.A., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:
Prin încheierea civilă din 10.02.2010, instanța a pronunțat o hotărâre parțială, în temeiul art. 270 din Codul civil, ca urmare a recunoașterii de către pârât a unei părți din pretențiile reclamantului, respectiv a recunoscut faptul că îi datorează suma de 10.000 Euro, avans din prețul încasat de la reclamant, astfel instanța a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 Euro, echivalentul în lei la data plății.
Această sumă a fost achitată în întregime reclamantului la data de 10.03.2010.
Referitor la restul pretențiilor formulate de reclamant prin acțiunea îndreptată împotriva pârâtului, și anume 10.000 euro, cu titlu de datorie neachitată, conform convenției din 19.01.2007, și 5.000 euro, penalități de întârziere, instanța a reținut următoarele:
Actul intitulat „Contract de vânzare-cumpărare" sub semnătură privată, încheiat în data de 02.05.2006, are trecut ca părți pe numita H.T.A.M., în calitate de vânzător, în prezent decedată, pe pârâtul H.T.V.A., ca reprezentant al acesteia și pe reclamant ca și cumpărător.
Acest act a fost semnat de reclamant și pârâtul H.T.V.A., fără ca acesta să aibă un mandat legal de reprezentare din partea vânzătoarei H.T.A.M., care nu a semnat niciodată acest act.
Reclamantul vânzător a cunoscut în momentul încheierii și semnării acestui act juridic, așa cum a recunoscut la interogatoriu, că pârâtul H.T.V.A. nu avea procură judiciară de reprezentare din partea vânzătoarei, considerând că nu este necesar, bazându-se pe „credibilitatea" pârâtului.
Pârâtul a invocat faptul că el de fapt ar fi semnat cele două acte juridice, invocate de reclamant, respectiv contract de vânzare-cumpărare încheiat la 02.05.2006 și convenția încheiată la 19.01.2007 în „alb" respectiv, că nu erau redactate în momentul semnării și astfel nu a citit conținutul actelor.
Aceste susțineri ale pârâtului nu se confirmă și nu au putut fi reținute de instanță, întrucât martorii semnatari ai celor două înscrisuri au arătat că ambele acte au fost redactate în întregime în momentul semnării lor de reclamant și pârât, că nu s-a semnat de nici una din părți sau de către ei ca martori în „alb", ci conținutul actelor era redactat și că fiecare parte a semnat în cunoștință de cauză.
Din cele arătate instanța de fond a reținut că cele două acte juridice invocate în cauză poartă semnătura pârâtului H.T.V.A.. Insă, ceea ce interesează în cauză este calitatea pârâtului în momentul în care a încheiat actul intitulat contract de vânzare-cumpărare din 02.05.2006. în cuprinsul actului este inserată mențiunea că pârâtul H.T.V.A. o reprezintă pe vânzătoarea H.T.A.M., mama sa, însă acesta nu a avut niciodată un mandat legal de reprezentare în scopul vânzării și astfel nu a avut niciodată calitatea de reprezentant legal pentru vânzare al acesteia. Acest mandat de reprezentare trebuia să fie în formă scrisă și specială și să îmbrace forma autentică, mai ales pentru că este vorba de înstrăinarea unei suprafețe de teren.
în fapt, mama pârâtului H.T.A.M. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru mai multe suprafețe de teren, din care numai suprafața de 36 ha situată în Năsal, comuna Țaga, a fost reconstituită în favoarea acesteia, suprafață care deja a fost înstrăinată de titulară reclamantului, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public sub nr. 970/13.04.2006, iar diferența de 42 ha obiect al actului sub semnătură privată încheiat la 02.05.2006 nu a mai fost reconstituită numitei H.T.A.M., nici până în prezent.
Din interogatoriul luat reclamantului, rezultă că acesta avea cunoștință de faptul că terenul pe care urma să îl cumpere în suprafață de 42 ha, nu a fost retrocedat mamei pârâtului și din discuțiile purtate cu pârâtul la telefon, urma ca acesta să îi restituie avansul plătit din preț.
Prin urmare, cumpărătorul știa cine era titularul, încă neposesor, al dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, respectiv defuncta H.T.A.M., persoana îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, care nu a semnat și nu a ratificat niciodată acest act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, iar pe pârât 1-a cunoscut ca fiind reprezentantul acesteia, fără ca acesta să îi prezinte un mandat valabil de reprezentare.
Pârâtul, pe calea apărării de fond, a invocat nulitatea absolută a actului intitulat contract de vânzare-cumpărare, cu motivarea că a fost încheiat de o persoană care nu avea calitatea de proprietar al terenului (nerestituit la data semnării actului), lucru cunoscut de ambele părți, adică atât de reclamant cât și de pârât, în momentul contractării, ceea ce face ca actul să fie inexistent în plan juridic, întrucât nu a dat naștere nici unei consecințe juridice.
Conform art. 1294 din Codul civil, vânzarea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui, iar conform art. 973 din Codul civil, convențiile n-au efect decât între părțile contractante.
Actul intitulat contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 02.05.2006 este nul absolut pentru că nu respectă condițiile de formă, întrucât are ca obiect vânzarea-cumpărarea unui teren agricol, pentru care se cere condiția ad solemnitatem, adică forma autentică, însă este valabil sub aspectul unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare sub semnătură privată și care ar putea fi perfectate pe calea unei acțiuni în prestație tabulară de instanța de judecată, după verificarea unor condiții.
Analizând această promisiune de vânzare-cumpărare prin prisma art. 948, 973 și 1294 și art. 1532 și următoarele din Codul civil, instanța a constatat că titularul dreptului de proprietate al terenului nerestituit în suprafață de 42 ha, din comuna Țaga, este H.T.A.M., trecută ca vânzătoare, care însă nu a semnat actul și nu și-a asumat niciodată nici o obligație față de reclamantul cumpărător, iar pârâtul H.T.V.A. a semnat actul ca reprezentant al vânzătoarei, dar fără să aibă un mandat legal de reprezentare pentru promisiunea de vânzare, așa cum prevede art. 1532 și următoarele din Codul civil.
Prin urmare, vânzătoarea nu a dat niciodată împuternicire pentru a o reprezenta pârâtului H.T.V.A., astfel că pârâtul a semnat actul mai sus menționat fără nici o calitate. Ba mai mult, procura trebuia să fie încheiată în formă scrisă, autentică, să fie și specială, întrucât actul privea înstrăinarea unui teren arabil pentru a cărui valabilitate se cere forma solemnă, autentică. Ambele părți au recunoscut inexistența acestui mandat.
în cauză nu se poate vorbi de existența unui mandat aparent, caz în care lipsește voința mandantului de a fi reprezentat, adică a numitei H.T.A.M., pentru că reclamantul cumpărător știa de la început că pârâtul nu o reprezenta legal pe vânzătoare și că nu avea procură de reprezentare, mai ales că, în urmă cu două luni a încheiat în mod valabil un contract autentic de vânzare-cumpărare, chiar cu vânzătoarea H.T.A.M., pentru o altă suprafață de teren.
în consecință, nu se poate reține că reclamantul a avut credința scuzabilă și legitimă că pârâtul, ca mandatar aparent, avea puteri de reprezentare a vânzătoarei.
Astfel, pe de o parte actul încheiat de pârât fără împuternicire legală nu obligă pe vânzătoare (azi decedată) față de cumpărător, pentru că nu 1-a ratificat expres sau tacit niciodată, iar pe de altă parte pârâtul poate fi obligat să garanteze cumpărătorul de validitatea actului, cu excepția cazului în care cumpărătorul a cunoscut că pârâtul nu are mandat legal de reprezentare, ceea ce s-a și întâmplat, caz în care cumpărătorul își asumă riscurile contractului încheiat în aceste condiții.
Nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată fie pe cale de excepție fie pe cale de apărare de fond.
în cazul nostru nulitatea absolută a fost invocată de pârât ca apărare de fond pe care instanța o va reține ca întemeiată în cauză, însă din următoarele motive, și anume: pentru faptul că actul a fost încheiat la data de 02.05.2006 de o persoană care nu a consimțit și semnat niciodată conținutul acestuia, astfel că nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 948 din Codul civil și anume consimțământul valabil al părții care se obligă, în cazul nostru consimțământul vânzătoarei lipsește cu desăvârșire; - pentru faptul că pârâtul ca mandatar nu a avut niciodată mandat de reprezentare legală a vânzătoarei, astfel că valabilitatea acestui act juridic încheiat de pârât depindea de existența mandatului formând un tot unitar cu acesta; - pentru faptul că la data semnării actului în 02.05.2006 terenul în cauză nu făcea parte din patrimoniul numitei H.T.A.M., nefiind încă proprietar asupra lui, pentru că nu era încă retrocedat acesteia, în temeiul Legii nr. 18/1991 cu modificările din 1997, 2001 și 2005, iar acest fapt era cunoscut de cumpărător (răspunsul din interogator la întrebarea nr. 6), caz în care, așa cum arată Decizia I.C.C.J. nr. 632/2004, vânzarea lucrului altuia (adică terenul aflat încă la dispoziția Comisiei Locale Fizeșul-Gherlii și în prezent) are drept consecință nulitatea absolută atunci când atât cumpărătorul cât și vânzătorul știau că lucrul vândut este în proprietatea altei persoane.
în virtutea acestor considerente, actul intitulat contract de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată a fost apreciat ca fiind nul absolut cu efect retroactiv.
în privința celui de-al doilea act, intitulat Convenție, încheiat la data de 19.01.2007 între reclamant și pârât, de această dată în nume propriu, își are izvorul obligațional în primul act care este principal și astfel fiind un act subsecvent celui principal are aceeași soartă ca și cel principal, adică este nul absolut în temeiul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus occipientis și totodată, cauza încheierii lui este ilicită și imorală, conform art. 966 din Codul civil.
Cu toate acestea, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, pârâtul are obligația de a restitui cumpărătorului suma încasată fără drept ca avans din preț, respectiv 10.000 euro, însă această obligație a fost clarificată, prin încheierea parțială din 10.02.2010 și de care s-a achitat în 10.03.2010, conform chitanței de plată atașată cauzei.
Prin decizia civilă nr. 149/17.03.2011 a Tribunalului Cluj, a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant B.D.F. împotriva sentinței civile nr. 992 din 05.05.2010, a Judecătoriei Gherla, care a fost schimbată în întregime în sensul că a fost admisă cererea reclamantului și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului 10.000 euro, reprezentând datorie neachitată și 5.000 euro, reprezentând penalități de întârziere.
Intimatul pârât a fost obligat să plătească apelantului reclamant suma de 5.581 lei, cheltuieli de judecată în fond și în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 25.000 de Euro, a fost întemeiată pe convenția din data de 19.01.2007, semnată de reclamant și pârât, astfel cum se arată în mod expres în petit și în motivarea cererii de chemare în judecată.
Conform acestei convenții, pârâtul s-a obligat să plătească reclamantului suma de 20.000 Euro, până la data de 10.04.2007, în caz de întârziere, obligându-se la penalități de 5000 de Euro.
Această convenție a fost semnată de către pârât, astfel că, potrivit art. 969 C. c., pârâtul este ținut să-și îndeplinească obligațiile la care s-a obligat prin acest act, față de reclamant.
Mai mult, tribunalul a reținut că această convenție din 19.01.2007 nu constituie un act subsecvent contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceleași părți la data de 02.05.2006, astfel cum a reținut prima instanță, convenția având existența de sine stătătoare, din perspectiva principiului potrivit cu care nulitatea actului principal atrage nulitatea actelor subsecvente. Astfel, acest principiu are în vedere acte ulterioare, cum ar fi, de exemplu, vânzările succesive ale aceluiași bun, când cumpărătorul vinde bunul altei persoane, care la rândul ei vinde altcuiva, s.a.m.d.
Or, în prezenta speță, nu suntem în prezența unor astfel de acte. Este adevărat că între cele două acte, contractul de vânzare-cumpărare din 02.05.2006 și convenția din 19.01.2007, există o legătură, dar aceasta este dată de împrejurarea că cel de-al doilea act vine să întărească obligațiile asumate prin primul act, să se constituie într-o garanție.
Deci, din această perspectivă, cel de-al doilea act are cauză, iar cauza nu este ilicită ori imorală. Astfel, prin convenție, pârâtul a recunoscut că are o datorie de 20.000 euro față de reclamant, s-a obligat s-o achite până la un anumit termen, în cazul nerespectării termenului obligându-se la penalități de întârziere de 5.000 euro. Datoria de 20.000 euro rezultă din promisiunea de vânzare-cumpărare din 02.05.2006, iar penalitățile de întârziere sunt consecința neexecutării la timp a obligațiilor.
Pârâtul s-a apărat invocând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și existența unei împrejurări mai presus de voința părților, ce duce la aplicarea art. 1083 C.civ.
Tribunalul a reținut că aceste susțineri sunt nefondate.
Contractul de vânzare-cumpărare din data de 02.05.2006 a fost încheiat sub semnătură privată, așadar, constituie o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.
Așadar, nu este relevant faptul că promitentul vânzător nu era la acel moment proprietar, printr-o promisiune de vânzare-cumpărare asumându-se obligația de obținere în viitor a dreptului de proprietate promis spre înstrăinare.
De asemenea, nu se poate reține lipsa calității de reprezentant a pârâtului pentru mama sa - promitenta vânzătoare, dat fiind că, din declarațiile martorilor audiați în apel și din actele dosarului de fond, a reieșit că între părți a mai avut loc o vânzare a unui teren de 355.000 mp, în aceleași condiții, adică, prin mandatarea pârâtului H.T.V.A., de către mama sa. Astfel, pârâtul s-a ocupat de tratative, a semnat chiar el contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată și doar în fața notarului public a fost prezentă titulara dreptului de proprietate - mama pârâtului, care a semnat actul autentic. Deci, reclamantul era îndreptățit să creadă că și în cazul celui de-al doilea teren lucrurile se vor desfășura la fel, ceea ce face să se rețină în speță existența mandatului aparent, cumpărătorul având convingerea că vânzătorul are mandat din partea proprietarei.
în literatura juridică s-a arătat că în cazul mandatului aparent, deși lipsește voința mandantului de a fi reprezentant (mandatarul a depășit împuternicirea sau mandatul a încetat anterior ori nici n-a existat), terțul contractează cu credința scuzabilă și legitimă, deci fără vreo culpă, dar nu neapărat eroare comună, că mandatarul aparent are puteri de reprezentare și că mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare.
Tribunalul a mai reținut că în cauză nu poate interveni înlăturarea răspunderii contractuale pentru caz fortuit, dat fiind că în contractul semnat de părți la data de 02.05.2006, s-a stipulat o clauză de agravare a răspunderii contractuale, prin care s-a prevăzut că „cumpărătorul poate rezoluționa contractul de plin drept, fără intervenția instanței de judecată, printr-o simplă notificare, în cazul în care constată că vânzătorii nu pot obține actele necesare prezentării la notarul public competent conform dispozițiilor prezentului antecontract”. în cauză, reclamantul a trimis pârâtului notificare.
împotriva acestei decizii, a declarat în termen legal recurs pârâtul, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii sentinței judecătoriei, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea recursului său, pârâtul învederează că actul din data de 19.01.2007 este nul absolut, pentru că, deși, potrivit titlului, ar trebuie să fie un contract sinalagmatic, acesta nu cuprinde obligația reclamantului, ci doar recunoașterea pârâtului că i-ar datora acestuia suma de 20.000 euro.
în realitate, acest contract este unul subsecvent celui încheiat la data de 2 mai 2006 în numele mamei sale, de la care acesta nu a avut mandat, contractul inițial fiind nul absolut, ceea ce lovește de nulitate și contractul subsecvent, clauza penală - clauză de arvună neputând funcționa în condițiile în care reclamantul știa că pârâtul nu are un mandat din partea vânzătoarei. Clauza de arvună nu a fost asumată de vânzător, ci de mandatar cu știința cumpărătorului, ea neputând fi aplicată mandatarului, astfel că al doilea contract este nul și pentru că are o cauză ilicită și imorală.
A doua convenție se referă, de fapt, la plata unei arvune și a unei penalități suplimentare, depășind nivelul dobânzii legale prevăzute de O.G. nr. 9/2000.
Clauza de arvună și cea vizând penalitățile este o prestație la care debitorul se obligă pentru folosința capitalului.
Contractul este nul și pentru că nu a existat consimțământul proprietarului, în realitate, mama reclamantului fiind cea în favoarea căruia trebuia să fie reconstituit dreptul de proprietate pentru terenul obiect al promisiunii, obiectul contractului fiind astfel un bun aflat în proprietatea unui terț, ceea ce face ca actul să fie inexistent din punct de vedere juridic.
Pârâtul a încasat suma de 10.000 euro de la reclamant la data de 11 mai 2006 și a și restituit-o, dar nu pentru că temeiul restituirii s-ar afla în vreun contract, ci în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
Reclamantul intimat, prin întâmpinare, a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, întrucât motivele nu se încadrează în cele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., iar, în subsidiar ca nefondat, pe motiv că între părți a fost încheiat un contract, care, teoretic, ar putea fi sinalagmatic sau unilateral, lipsa unei contraprestații nefiind motiv de nulitate, ci de calificare a contractului, în realitate, însă, contractul încheiat între părți este unul sinalagmatic, venind să întărească obligațiile asumate prin primul act și nefiind subsecvent acestuia.
în al doilea act, nici măcar nu mai apare mandantul, ci doar mandatarul, care se obligă personal la plata unei sume de bani, obligație ce nu are o cauză imorală, fiindcă nu este imoral să sancționezi un promitent vânzător cu o clauză de arvună, textele art. 4 și 6 din O.G. nr. 9/2000 vizând situații în care părțile au omis să stabilească o altă rată a dobânzii, actul normativ la care se face referire fiind, oricum, abrogat și înlocuit de O.G. nr. 13/2011, clauza penală fiind admisibilă în convențiile sinalagmatice, în temeiul art. 1066-1072 C.civ.
în toată perioada negocierilor, pârâtul s-a comportat ca mandatar al mamei sale, acesta fiind motivul pentru care s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, întărit de al doilea contract privind clauza penală.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., ce constituie temeiul său în drept, curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, recursul se fundamentează pe împrejurarea că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura, ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., pârâtul invocând faptul că greșit a interpretat instanța de apel cel de al doilea contract încheiat între părți ca nefiind un act subsecvent primului și că greșit a apreciat că acesta este izvorul obligațiilor părților și nu îmbogățirea fără justă cauză.
în realitate, acest motiv poate constitui motiv de recurs doar în situația în care actul juridic dedus judecății are un înțeles lămurit și vădit neîndoielnic și cu toate acestea instanța l-a interpretat greșit sau a schimbat natura juridică a acestuia, ceea ce nu este cazul, așa cum rezultă chiar din apărările pârâtului care contestă însăși existența actului juridic, susținând că izvorul obligației sale îl constituie îmbogățirea fără justă cauză.
Dacă s-ar trece peste această apărare a reclamantului din întâmpinare, curtea apreciază că în mod corect a stabilit instanța de apel natura juridică a actului încheiat între părți și a interpretat clauzele acestuia, în concordanță cu normele de interpretare ale actului juridic prevederilor art. 977 și următoarele C.civ., apreciind că este vorba de o promisiune a vânzării lucrului altuia, în măsura în care reclamantul a cunoscut împrejurarea că pârâtul nu avea mandat sau un mandat aparent, atunci când nu a avut această împrejurare, în ambele ipoteze, pârâtul răspunzând contractual și nu în temeiul faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, care este o acțiune subsidiară, pentru situația în care persoana interesată nu ar dispune de nicio altă acțiune pentru recuperarea pagubei rezultând din micșorarea patrimoniului său ca urmare a măririi patrimoniului unei alte persoane.
Convenția încheiată între părți nu este nulă, pentru că nici măcar nici vânzarea bunului altuia nu este nulă, cu atât mai puțin promisiunea de vânzare a bunului altuia, ea incluzând și obligația de a procura acest bun pentru a putea transfera dreptul de proprietate.
Cel de al doilea contract nu este un act subsecvent primului, așa cum corect a reținut instanța de apel, pentru că nu este vorba de o transmisiune succesivă a unor drepturi născute din contract, ci este, de fapt, un act adițional la primul contract, părțile stabilind o clauză penală, respectiv o evaluare convențională a prejudiciului cauzat prin neexecutarea de către pârât a obligațiilor asumate în contractul încheiat inițial la data de 2 mai 2006.
în ceea ce privește prejudiciul evaluat convențional la 20.000 euro, pârâtul s-a obligat să-l achite până la data de 10.04.2007, în caz contrar urmând să plătească daune moratorii. în motivele de recurs, pârâtul a arătat că aceste daune moratorii sunt nule absolut, pentru că depășesc dobânda legală, încălcând astfel dispozițiile art. 4 și 6 din O.G. nr. 9/2000, fără, însă, să indice modul de calcul al acestora, care ar fi fost cuantumul legal, cu cât s-ar fi depășit acest cuantum prin clauza contractuală a cărei nulitate se invocă, cel puțin în motivarea recursului, pentru ca instanța să poată verifica aceste susțineri. Nu este obligația instanței de recurs, care nu mai cercetează starea de fapt, să efectueze calcule matematice.
Din considerentele arătate, nu subzistă nici motivul de recurs raportat la greșita aplicare a legii prevăzute de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., curtea va respinge recursul ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C.proc.civ., recurentul va fi obligat să-i plătească intimatului cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 2000 lei, reprezentând o parte a onorariului avocațial, achitat pentru recurs, conform facturii și chitanței de la dosar, corespunzătoare valorii litigiului și muncii prestate de avocatul reclamantului.
(Judecător Ana Ionescu)
| ← Recurs declarat de avocat în numele părţii, fără... | Acţiune de divorţ. Reclamant decedat în timpul recursului.... → |
|---|
