Acţiune pauliană având ca obiect anularea unei tranzacţii judiciare. Admisibilitate
| Comentarii |
|
Art. 1704 C.civ. defineşte tranzacţia ca fiind un contract, astfel încât chiar dacă acesta este consfinţit printr-o hotărâre de expedient, îşi păstrează natura juridică, aceea de contract (judiciar), putând deci să facă obiectul unei acţiuni pauliene.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1354/R din 11 iunie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 3490/02.05.2006, s-a respins excepţia lipsei de interes, s-a admis cererea de chemare în judecată, completată şi precizată, formulată de reclamantul B.M., împotriva pârâţilor G.L. şi O.S.R. şi, în consecinţă, s-a anulat tranzacţia judiciară intervenită între pârâţi şi consemnată în hotărârea de expedient nr. 5523/23.06.2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca; s-a rectificat CF nr. 80388 Cluj-Napoca, nr.top. 2366/S/XXVII, în sensul radierii înscrierii de sub B5 şi revenirea la situaţia anterioară de sub B 3 şi B 4; pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 2.936,2 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, pârâţii au dobândit la data de 20.10.1999, cu titlu de cumpărare, prin contractul de vânzare-cumpărare depus la dosar, apartamentul nr. 27, situat în Cluj-Napoca, str. L. nr. 1. La data de
16.11.1999, între reclamant, în calitate de împrumutător, şi pârâţi în calitate de împrumutaţi, s-a încheiat un contract de împrumut cu garanţie imobiliară, prin care reclamantul a dat pârâţilor, cu titlu de împrumut, suma de 16.000 USD, sumă ce trebuia restituită în rate lunare până la data de
15.11.2000, prevăzându-se de către părţi o penalitate de 1% pe zi de întârziere şi constituindu-se ipotecă convenţională asupra acestui apartament, pentru suma de 16.000 USD. La data de 2.08.2002 pârâtul a luat de la reclamant, cu titlu de împrumut, suma de 11.000 USD, pe care s-a obligat să o restituie la data de 01.09.2002. Prin sentinţa civilă nr. 4027/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă irevocabilă la 14.05.2003, pârâtul O.S.R. a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de
11.000 USD, reţinându-se faptul că aceasta este o datorie proprie a pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 5823/23.06.2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, se ia act de tranzacţia intervenită între pârâţi cu privire la partajul bunurilor comune, prin această tranzacţie pârâţii recunoscând că au dobândit în timpul căsătoriei apartamentul mai sus menţionat, precum şi bunurile mobile aflate în acest apartament, prin contribuţia exclusivă a pârâtei G.L., comunitatea de bunuri fiind sistată prin atribuirea tuturor bunurilor pârâtei, fără plata vreunei sulte. Prin aceeaşi tranzacţie, pârâta a arătat că datoriile de 16.000 USD şi de 11.000 USD sunt datorii proprii ale pârâtului O.S.R..
La data de 5 august 2003, în cartea funciară se notează somaţia privind executarea silită pornită în dosar execuţional nr. 209/2003, pentru recuperarea sumei de 16.000 USD plus dobândă de 1% pe zi pentru fiecare zi de întârziere, iar la 02.02.2004 se notează în CF dreptul de proprietate al reclamantului cu titlu de adjudecare. Ulterior, prin decizia nr. 298/R/2004 a Tribunalului Cluj, actele din dosarul execuţional au fost anulate în întregime, s-a dispus întoarcerea executării silite, prin radierea dreptului de proprietate al reclamantului, arătându-se că datoria de 16.000 USD a fost restituită în întregime.
Din considerentele expuse rezultă faptul că în prezent reclamantul-creditor are o creanţă de
11.000 USD faţă de pârâtul O.S.R., creanţă devenită certă, lichidă şi exigibilă, la data de 14.05.2003 şi pentru a cărei recuperare reclamantul a pornit executarea silită în dosar execuţional nr. 643/2004.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă de către instanţă pe motiv că tranzacţia nu este o hotărâre judecătorească propriu-zisă, ci un contract, astfel încât, chiar dacă este consfinţită printr-o hotărâre de expedient, ea rămâne un contract judiciar ce poate fi atacat pe calea acţiunii pauliene sau a acţiunii în anulare.
Constatându-se că sunt îndeplinite în cauză condiţiile acţiunii pauliene, respectiv o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, anterioară actului atacat, că actul atacat a fost încheiat în frauda
drepturilor creditorului, cauzându-i acestuia un prejudiciu prin provocarea unei stări de insolvabilitate a debitorului, acţiunea a fost apreciată ca întemeiată, în baza art. 975 Cod civ.
Apelurile declarate de pârâţii G.L. şi O.S.R. împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate de către Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 85/A/16.02.2007.
Prin recursul declarat împotriva acestei decizii, pârâta G.L. a invocat nelegalitatea hotărârii recurate, decurgând din aceea că nu s-a ţinut cont la pronunţarea deciziei recurate de dispoziţiile art. 975 Cod civ., făcându-se o interpretare greşită a acesteia.
Prin propriul recurs, pârâtul O.S.R. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate ca fiind nelegală şi netemeinică, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâţi şi a respingerii acţiunii introductive ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei G.L., la termenul de judecată din 11.06.2007, Curtea a invocat din oficiu excepţia de netimbrare a recursului, excepţie pe care a admis-o în temeiul art. 20 alin. 3, raportat la art. 11 alin. 2 din Legea nr. 146/1997 modificată, coroborat cu art. 35 alin. 5 din
O.M.J. nr. 760/C/1999, motivat pe faptul că, deşi pentru termenul de judecată din 11.06.2007 pârâta recurentă a fost legal citată cu menţiunea timbrării recursului cu suma de 10 lei taxă judiciară de timbru şi 0,3 lei timbru judiciar - aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosar -, de la domiciliul procesual pe care şi l-a ales prin memoriul de recurs, situat în Cluj-Napoca, Aleea B., totuşi, aceasta nu a înţeles să se conformeze obligaţiei legale de timbrare.
Pe cale de consecinţă, în privinţa recursului pârâtei G.L., Curtea urmează să dispună anularea acestuia ca netimbrat .
În ceea ce priveşte recursul pârâtului O.S.R., Curtea a constatat că acesta este nefondat, motivat pe următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat anularea tranzacţiei judiciare intervenite între pârâţi şi consemnată prin hotărârea de expedient nr. 5523/23.06.2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, întemeindu-şi cererea de anulare a tranzacţiei pe prevederile art. 975 Cod civ., text legal care constituie fundamentul juridic al acţiunii pauliene.
Potrivit art. 975 Cod civ., creditorii pot, în numele lor personal, să atace actele viclene făcute de debitori în prejudiciul drepturilor lor.
Prin urmare, acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul solicită revocarea sau desfiinţarea judiciară a actelor încheiate de debitori în frauda drepturilor sale.
Deşi în principiu prin acţiunea pauliană poate fi cerută desfiinţarea oricărui act juridic cu titlu oneros sau gratuit prin care debitorul a micşorat gajul general al creditorilor - cum ar fi înstrăinări de bunuri,cesiuni de drepturi, constituirea unei ipoteci, remiterea de datorii, radieri de drepturi tabulare, tranzacţii, etc. -, totuşi prin acţiunea pauliană, aşa cum s-a statuat constant în doctrină şi jurisprudenţă, pot fi atacate şi hotărârile judecătoreşti rămase definitive, prin care debitorul s-ar fi lăsat obligat, în urma unei înţelegeri frauduloase încheiată cu adversarul său. De asemenea, tot literatura de specialitate şi practica judiciară au fost unanime în a admite posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene, având în vedere că printr-o asemenea tranzacţie, prin care se produc efecte constitutive ori translative de drepturi, poate avea loc micşorarea patrimoniului debitorului şi prejudicierea creditorilor săi (a se vedea în acest sens V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene, în RRD nr. 1/1987, pg. 13 şi urm.; Trib. Mun. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. nr. 727/1986, în RRD nr. 2/1987).
În consecinţă, faţă de doctrina şi jurisprudenţa încetăţenită deja şi consacrată cu putere de loc comun, nu poate fi reţinută susţinerea pârâtului recurent în sensul că anularea unei tranzacţii consfinţită printr-o hotărâre de expedient, nu poate fi făcută pe calea unei acţiuni pauliene, ci doar prin intermediul exercitării căilor de atac ordinare sau extraordinare.
Aşa cum corect a reţinut atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, tranzacţia încheiată între pârâţii din prezenta cauză, în procesul de partaj de bunuri - tranzacţie care evident a intervenit în condiţiile art. 271, art. 272, art. 273 Cod proc.civ. -, este un contract judiciar, consfinţit într-o
hotărâre judecătorească de expedient, contract care, o dată încheiat şi semnat de către părţile litigante, dobândeşte putere de lege între acestea, ca orice altă convenţie, în condiţiile art. 969 Cod civ.
Art. 1704 Cod civ., defineşte tranzacţia ca fiind contractul prin care părţile termină un proces început, sau preîntâmpină un proces care poate să se nască. În consecinţă tranzacţia este în esenţă un contract, chiar şi în cazul în care se realizează în faţa instanţelor de judecată şi este consemnată într-o hotărâre de expedient, un contract sinalagmatic - supusă rezoluţiunii în caz de neexecutare de către una din părţile contractante a obligaţiilor asumate -, este un contract oneros şi comutativ, în principiu consensual, fiind supusă, ca orice contract, condiţiilor de validitate de drept comun în materie de convenţie.
Este însă de principiu faptul că tranzacţia nu poate avea un obiect ilicit sau o cauză ilicită, iar prin tranzacţie părţile nu pot să tindă la realizarea unor scopuri ilicite sau imorale.
Tranzacţia încheiată în fraudarea terţilor, fiind întemeiată pe o cauză ilicită, este supusă revocării pe calea acţiunii pauliene în condiţiile dreptului comun.
În situaţia în care litigiul se stinge ca urmare a încheierii unei tranzacţii între părţile litigante, acesta se finalizează, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prin acordul de voinţă al părţilor litigante, care prin încheierea respectivei tranzacţii înţeleg să pună astfel capăt litigiului dintre ele, iar nu printr-o statuare a instanţei, activitatea jurisdicţională a instanţei încetând în momentul în care părţile au încheiat tranzacţia. Practic, instanţa nu face altceva, prin respectiva hotărâre de expedient, decât să ia act de învoiala părţilor, cuprinsă în tranzacţie şi să consfinţească acest acord de voinţă al părţilor, prin hotărârea de expedient pe care o pronunţă, hotărâre care, în nici un caz nu se bucură de autoritate de lucru judecat, dat fiind că, aceasta nu cuprinde o statuare jurisdicţională a instanţei, ci doar acordul de voinţă al părţilor litigante.
Rămânând un contract judiciar, chiar dacă este consfinţită printr-o hotărâre de expedient, această tranzacţie poate fi anulată fie pe calea unei acţiuni în anulare de drept comun, fie pe calea acţiunii pauliene.
Desigur, nimic nu se opune ca respectiva tranzacţie, mai precis hotărârea prin care a fost consfinţită învoiala părţilor, materializată în tranzacţie, să poată fi atacată şi în condiţiile art. 273 Cod proc.civ., însă această posibilitate în nici un caz nu înseamnă că respectiva tranzacţie consfinţită într-o hotărâre de expedient ar putea fi atacată numai prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare, aşa cum nefondat susţine pârâtul recurent.
Un alt argument, de data aceasta conferit de însuşi textul art. 975 Cod civ., în sensul că tranzacţia consfinţită printr-o hotărâre de expedient, poate fi anulată pe calea unei acţiuni pauliene, îl constituie tocmai faptul că art. 975 Cod civ. nu exceptează de la actele care pot fi revocate pe calea acţiunii pauliene astfel de tranzacţii, prevăzând expres că pot fi atacate pe calea acţiunii pauliene orice acte viclene, fără nici o distincţie, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor creditorilor.
Or, dacă textul art. 975 Cod civ., nu a înţeles să excepteze de la anulare pe calea acţiunii pauliene astfel de tranzacţii, este evident că nu este permis nimănui să adauge la lege, şi să excepteze cu de la sine putere astfel de categorii de acte viclene, de la posibilitatea de a fi anulate în condiţiile art. 975 Cod civ.
Pe cale de consecinţă, instanţa urmează să înlăture, ca vădit nefondată, susţinerea pârâtului recurent, potrivit căreia acţiunea pauliană, prin care se solicită anularea unei tranzacţii consfinţită într-o hotărâre de expedient, ar fi inadmisibilă.
Nefondată este şi susţinerea pârâtului recurent, conform căreia în cauză nu ar fi îndeplinite condiţiile art. 975 Cod civ., pe motiv că partajul nu ar constitui un act de înstrăinare în sensul art. 975 Cod civ., având în vedere că în urma acestui partaj - lăsând la o parte principiul conform căruia partajul are efect declarativ de drepturi -, s-a produs o înstrăinare a tuturor bunurilor mobile şi imobile pe care le deţinea debitorul în favoarea fostei sale soţii, fiind deci evident că ceea ce s-a
urmărit a fost fraudarea drepturilor creditorului, reclamantul creditor a fost vădit prejudiciat şi fraudat de către debitorul său, care astfel şi-a creat o stare de insolvabilitate.
Independent de efectul declarativ de drepturi al partajului, esenţial este faptul că acest partaj a fost încheiat de către pârâţi printr-o conivenţă frauduloasă, în scopul fraudării drepturilor creditorului reclamant, care în urma tranzacţiei prin care pârâţii au înţeles să soluţioneze partajul de bunuri dintre ei, s-a văzut pus în situaţia de a nu mai putea recupera creanţa pe care o avea faţă de pârâtul debitor, întrucât acesta nu mai dispunea de nici un fel de bunuri în patrimoniul său, susceptibile de a fi urmărite de către creditor pentru recuperarea creanţei, toate bunurile mobile şi imobile pe care le avusese debitorul fiind înstrăinate - practic cedate - în favoarea fostei sale soţii..
Este adevărat că de principiu creditorul este cel care trebuie să facă dovada stării de insolvabilitate a debitorului, dar nu este mai puţin adevărat că în speţă această dovadă a fost făcută prin însuşi termenii în care a fost încheiată tranzacţia, tranzacţie prin care toate bunurile mobile şi imobile dobândite de pârâţi în timpul căsătoriei i-au fost atribuite pârâtei G.L., fără nici o sultă, pârâtul recurent rămânând fără nici un fel de bunuri, care să poată fi susceptibile de urmărire silită. Este corectă argumentaţia instanţei de apel conform căreia veniturile lunare realizate la acest moment de către pârâtul recurent nu sunt demne de a fi luate în considerare pentru recuperarea creanţei creditorului, dat fiind că nu există nici o certitudine a faptului că aceste venituri vor fi constante şi în viitor.
Prin analizarea de către instanţa de apel a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii pauliene, în nici un caz nu s-a justificat caracterul ilegal al sentinţei apelate, aşa cum fără temei susţine pârâtul recurent, ci s-au analizat motivele de apel invocate de către fiecare dintre apelanţi, astfel încât urmează să fie înlăturat de către curte motivul de recurs referitor la nulitatea absolută a deciziei recurate, pe motiv că aceasta nu ar fi fost motivată.
Este ştiut faptul că pentru admisibilitatea unei acţiuni pauliene se cer a fi întrunite câteva condiţii, şi anume: creanţa celui care exercită acţiunea pauliană, trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă şi să fie anterioară actului a cărui revocare se cere; actul respectiv, a cărui revocare se cere să fie fost încheiat în frauda drepturilor creditorului, adică să-i fi cauzat acestuia un prejudiciu, prejudiciul constând în faptul că, prin acel act, debitorul şi-a provocat o stare de insolvabilitate sau şi-a agravat insolvabilitatea existentă; să existe frauda debitorului, adică acesta să-şi fi dat seama că prin actul pe care-l încheie îşi provoacă sau îşi agravează insolvabilitatea; să existe complicitatea terţului dobânditor la frauda debitorului, această din urmă condiţie fiind necesară doar în cazul în care se solicită revocarea unui act cu titlu oneros, complicitatea terţului constând în dovada faptului că şi-a dat seama că prin acel act creditorul debitorului va fi prejudiciat datorită insolvabilităţii acestuia din urmă.
Este fără putinţă de tăgadă faptul că în cauză, aşa cum corect au reţinut primele două instanţe, pe baza vastei probaţiuni administrate de către acestea, sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a acţiunii pauliene, reclamantul creditor având o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pentru suma de 11.000 USD, creanţă devenită exigibilă la data de 14.05.2003, anterioară încheierii de către pârâţi a tranzacţiei consfinţită prin sentinţa civilă nr. 5823/23.06.2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, debitorul ştia foarte bine că prin încheierea tranzacţiei, de maniera în care aceasta a fost încheiată, îşi provoacă o stare de vădită insolvabilitate, iar pârâta era în cunoştinţă de cauză asupra împrejurării că prin încheierea tranzacţiei creditorul debitorului va fi prejudiciat datorită insolvabilităţii acestuia din urmă.
Frauda debitorului şi complicitatea terţului dobânditor la fraudarea creditorului rezultă fără putinţă de tăgadă din răspunsurile pe care aceştia le-au dat la interogatorii în faţa primei instanţei, interogatorii care au fost avute în vedere de prima instanţă la conturarea reală a stării de fapt incidentă în cauză, stare de fapt la care instanţa de recurs este obligată să se raporteze, conform celor anterior precizate.
Este irelevant faptul că pârâta ar fi achitat o altă datorie de 16.000 USD pe care debitorul o avea faţă de acelaşi creditor, câtă vreme, acea datorie, aşa cum rezultă din contractul de împrumut
cu garanţie imobiliară, autentificat sub nr. 664/16.11.1999 - act autentic care se bucură de forţa probantă conferită de art. 1173 Cod civ., raportat la art. 1171 Cod civ. -, a fost o datorie comună a soţilor, ambii figurând în respectivul contract în calitate de împrumutaţi, şi ambii consimţind la întabularea ipotecii convenţionale în favoarea creditorului pentru respectiva sumă asupra apartamentului în litigiu, nu datorită faptului că ambii erau coproprietari asupra apartamentului, cum nefondat susţine pârâtul recurent, ci datorită faptului că ambii aveau calitatea de împrumutaţi, împrumutul fiind unul comun, şi deci, datoria de 16.000 USD fiind una comună.
Împrejurarea că prin tranzacţia pe care au încheiat-o pentru a soluţiona partajul de bunuri, pârâtul recurent ar fi declarat că datoria de 16.000 USD este o datorie a sa proprie, este lipsită de orice relevanţă şi eficienţă juridică, raportat la conţinutul contractului de împrumut autentificat, contract care atestă faptul că a fost o datorie comună a soţilor.
Fiind o datorie comună a soţilor, conform art. 32 alin. 2 Cod fam., soţii erau ţinuţi să răspundă cu bunurile comune pentru o datorie comună contractată împreună, fără să se poată susţine că achitarea acestei datorii comune de către un singur soţ ar da naştere obligaţiei celuilalt soţ de a-i plăti soţului care a achitat această datorie comună, ^ din datoria achitată.
Oricum, faţă de împrejurarea că prin motivele de apel pârâtul recurent nu a invocat nici un moment această împrejurare, respectiv, faptul că prin achitarea sumei de 16.000 USD pârâta ar fi răscumpărat practic cota parte de proprietate ce i-ar fi revenit pârâtului recurent, Curtea constată că acest aspect nu mai poate fi invocat pe calea prezentului recurs, dată fiind incidenţa principiului omisso medio.
În consecinţă, instanţa a înlăturat şi motivul de recurs conform căruia pârâta a achitat singură creanţa creditorului, de 16.000 USD, ceea ce înseamnă că ar fi răscumpărat cota de proprietate din apartament ce a aparţinut lui O.S.R..
Este de subliniat faptul că, chiar şi în ipoteza în care recursul pârâtului O.S.R. ar fi fost fondat, şi ar fi impus o soluţie de admitere a acestuia, în nici un caz aceasta nu ar fi fost de natură să ducă la admiterea şi a apelului pârâtei G.L., recurentul O.S.R. neavând nici un interes legitim să solicite, ca urmare a admiterii recursului său şi a modificării deciziei recurate, admiterea şi a apelului acestei pârâte.
Prin prisma considerentelor mai sus expuse, Curtea a respins ca nefondat recursul pârâtului
O.S.R. (Judecător Carmen-Maria Conţ)
| ← Imobil preluat abuziv. Cerere de restituire. Calitate... | Acţiune în rezoluţiune. Antecontract de vânzare-cumpărare.... → |
|---|
