Recuperarea, din cauţiunea depusă în contestaţia la executare, a prejudiciului suferit de proprietar. Natura litigiului
| Comentarii |
|
Recuperarea fructelor de către proprietarul adjudecatar de la debitorul posesor ţine de dreptul comun, câtă vreme în virtutea actului de adjudecare se recunoaşte ope legis exercitarea nestingherită a tuturor atributelor dreptului real. Astfel fiind, restituirea a ceea ce i se cuvenea de drept proprietarului adjudecatar şi recuperarea despăgubirilor din cauţiunea depusă de debitor în faza contestaţiei la executare nu puteau atrage competenţa specială în materie comercială, în considerarea calităţii părţilor şi a naturii veniturilor.
Secţia I civilă, Decizia nr. 697 din 22 octombrie 2012
Prin decizia civilă nr. 217/27.03.2012 a Tribunalului Constanța a fost respins apelul pârâtei SC A. SRL împotriva sentinței nr. 2106/13.03.2009 a Judecătoriei Galați, prin care s-a admis acțiunea reclamantei SC S. SRL, fondată pe dispozițiile art. 7231C.proc.civ. și pe temeiul cărora pârâta a fost obligată la plata sumei de 280.000 lei (consemnată cu titlu de cauțiune în dosarul privind contestația la executare), ca despăgubiri echivalente unei părți din fructele și veniturile realizate în perioada 7.02.2007 - 10.06.2008 din exploatarea bunului imobil adjudecat de reclamantă.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs societatea pârâtă, care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului, spre competentă soluționare, în fond, la Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă. S-a arătat că textul art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ. (în vigoare la data sesizării instanței de fond) indică - față de valoarea litigiului - competența în primă instanță a tribunalului, însă deși acest aspect a fost evocat în apel, judecătorii și-au întemeiat soluția de respingere a căii de atac pe încheierea din 11.10.2011 a președintelui Tribunalului Constanța, care a stabilit natura civilă a cauzei. Recurenta a arătat că în speță a operat o depășire a atribuțiilor legale ale judecătorului cu funcție de conducere, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești îi conferă acestuia doar atribuții strict administrative.
S-a susținut că în mod greșit instanța de apel a înlăturat aceste apărări, mulțumindu-se să arate că problema naturii litigiului (ca fiind civil, iar nu comercial) a fost „dezlegată implicit prin încheierea de ședință a președintelui instanței”, ignorându-se principiul independenței judecătorilor. Recurenta a arătat că, primind cauza, completul de apel al Secției I civile urma să respecte încheierea interlocutorie din 5.09.2011 prin care se stabilise că litigiul are o natură comercială și să stabilească, în acest caz, că Secția a II-a civilă devenea competentă material să soluționeze dosarul în primă instanță [luând în considerare dispozițiile art. 3, 4, 7 și 56 C.com., care configurau regulile de interpretare a faptelor de comerț și care atrăgeau competența materială specială dată de art. 2 alin. (1) lit. a) C.proc.civ.].
în recurs s-a susținut că aceste presupuse venituri comerciale, analizate și din perspectiva calității de comerciant a reclamantei și a scopului activității sale (exploatarea comercială a imobilului), nu pot fi privite decât ca fructe produse din activitatea hotelieră - având în mod evident natură comercială.
Curtea a apreciat ca nefondată această critică.
în speță este de clarificat dacă prezenta acțiune este una clasică, în pretenții, între două societăți comerciale, pentru recuperarea unor venituri din activități derulate conform obiectului lor de activitate [situație ce atrage incidența art. 3 și 56 C.com. - în vigoare la data sesizării Judecătoriei Galați - iar în plan procesual, pe cele ale art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ.] sau, dimpotrivă, este o cerere în materie civilă, de drept comun, decurgând din procedura de executare silită finalizată prin actul de adjudecare și în virtutea căreia adjudecatarul pretinde acoperirea din cauțiune a fructelor și veniturilor produse de imobil conform art. 518 alin. (1) C.proc.civ. - proces în cadrul căruia nu prezintă nicio relevanță calitatea părților, aceea de profesioniști.
Sub un prim aspect, s-a reținut că temeiul în drept al acțiunii intimatei-reclamante s-a raportat la dispozițiile art. 518 alin. (1) C.proc.civ. și art. 7231alin. (3) C.proc.civ., corelate cu cele ale art. 480 C.civ. 1864 (din perspectiva dreptului adjudecatarului asupra fructelor bunului adjudecat).
Doctrina a stabilit cu claritate care sunt elementele ce trebuie avute în vedere pentru a califica un litigiu ca fiind comercial, arătând că dacă obligațiile comerciantului nu pot fi direct raportate la faptele de comerț obiective, consacrate cu titlu exemplificativ prin art. 3 C.com., se aplică prezumția de comercialitate reglementată prin art. 4, cu excepția cazului în care acele obligații sunt de natură civilă sau dacă contrariul rezultă din însuși actul. Or, așa cum judicios s-a stabilit prin încheierea din 27.04.2011 a Tribunalului Constanța, Secția comercială, temeiul cererii s-a raportat la efectele generate de emiterea actului de adjudecare în favoarea reclamantei, situație care nu poate fi subsumată criteriului subiectiv de determinare a faptelor de comerț consacrat prin art. 4 C.com., „fapta (…) imputată fiind străină de comerțul exercitat de aceasta”. Astfel, intimata-reclamantă nu a pretins că are dreptul la restituirea valorică a fructelor și veniturilor prin prisma unui act sau fapt de comerț, în înțelesul dat de art. 3 și 4 C.com.; acțiunea promovată a presupus recuperarea de către adjudecatar a acestor beneficii, din perspectiva calității sale afirmate, de titular al dreptului de proprietate asupra bunului imobil adjudecat - fiind fără relevanță sub aspectul temeiului juridic dacă acest demers aparține unei persoane fizice sau unui profesionist.
Curtea reține, în acest context, că dispozițiile art. 7231alin. (3) C.proc.civ., care permit recuperarea vătămării aduse din cauțiunea depusă la dispoziția instanței, se regăsesc în Cartea VII „Dispoziții finale” ale Codului de procedură civilă, după textul art. 721 care consacră natura de drept comun în materie procesuală, în orice materie, a acestui cod; că despre adjudecare și efectele ei juridice se discută în procedura vânzării la licitație (secțiunile III, IV și V din capitolul IV al Cărții V „Despre executarea silită”). Aceste norme au, prin urmare, natura celor de drept comun, nedisociate după calitatea părților sau după criteriul valoric al obiectului, situație care atrage competența materială de drept comun.
Rezumând, într-o asemenea acțiune nu se punea în discuție, în condițiile statuate prin art. 7201și urm. C.proc.civ., dacă pârâta datora sau nu aceste fructe produse de imobilul adjudecat de reclamantă, ori dacă ele ar putea fi acoperite din cauțiunea depusă în cursul contestației asupra actului de adjudecare. Drepturile date adjudecatarului imobilului din perspectiva efectelor adjudecării sunt clar exprimate de legiuitor prin art. 518 C.proc.civ.
Generând un titlu de proprietate care reflectă dreptul noului proprietar asupra imobilului executat silit, în jurisprudență s-a statuat, cu titlu de exemplu, că în cazul adjudecării nu este necesară promovarea unei acțiuni în revendicare pentru evacuarea debitorului, ci o simplă acțiune personală, fondată pe atributul folosinței bunului (decizia civilă nr. 2526/31.03.2005 a I.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 169/18.01.2011 a I.C.C.J., Secția comercială). Pe același raționament, recuperarea fructelor de către noul proprietar de la debitorul posesor ține de dreptul comun, câtă vreme în virtutea actului de adjudecare se recunoaște ope legis exercitarea nestingherită a tuturor atributelor dreptului real. Prin urmare, recuperarea despăgubirilor din cauțiunea depusă de debitor în faza contestației la executare nu putea atrage competența specială în materie comercială.
Litigiul a fost așadar corect soluționat în primă instanță de Judecătoria Galați, fără a se da eficiență criteriilor legate de calitatea de comercianți a ambelor părți ori de cuantumul pretențiilor formulate; în mod corect, așa cum s-a arătat, Tribunalul Constanța, Secția comercială, primind cauza după strămutare, a constatat că litigiul are o natură civilă, nefiind aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ. (urmând a fi înlăturat astfel temeiul de casare invocat din perspectiva art. 304 pct. 3 C.proc.civ.).
Astfel fiind, dată fiind încheierea din 27.04.2011 a acelei secții, Secția civilă a Tribunalului Constanța nu mai putea pronunța o nouă încheiere, de desistare în judecată, pe considerentul că litigiul este comercial, ignorând în fapt că însăși competența funcțională cerea ca un litigiu judecat potrivit normelor de drept civil să fie soluționat de secția corespunzătoare a tribunalului. Soluția procesuală corectă era, în acest caz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești susceptibile de reformare în căile de atac, în sensul anulării sentinței apelate și reținerii spre judecare în primă instanță, la tribunal, în mod evident cu prezentarea argumentației pentru care litigiul urma a fi apreciat ca având o natură comercială. Neprocedând în acest mod și dispunându-se prin încheierea din 5.09.2011 înaintarea dosarului la președintele instanței pentru depășirea acestui incident procedural, s-a creat premisa evaluării, printr-o nouă încheiere (ca act procesual care permitea continuarea judecății) a „competenței funcționale” a secției civile.
încheierea pronunțată de președintele instanței la 11.10.2011 nu putea primi însă interpretarea lipsită de temei legal reținută prin decizia recurată, anume că ea s-ar fi opus unei reexaminări ulterioare a chestiunii competenței materiale în primă instanță și că ar fi dezlegat irevocabil, pentru acea instanță, motivul de apel care viza incidența art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ. Considerentul potrivit cu care completul de judecată în apel ar fi „ținut de încheierea președintelui din 11.10.2011”, în sensul că nu s-ar mai fi putut repune în discuție motivul de apel al competenței din perspectiva naturii litigiului, este vădit contrar principiului independenței judecătorilor, consacrat prin art. 124 alin. (3) din Constituție și reafirmat prin art. 2 din Legea nr. 303/2004.
Un astfel de argument ignoră faptul că judecătorul cu funcție de conducere a fost sesizat printr-un act procedural, solicitându-i-se explicit să definească în acest caz care dintre secții judecă litigiul; că scopul pronunțării încheierii președintelui a fost acela de a răspunde acestei solicitări, în condițiile în care dosarul fusese transmis între cele două secții, iar judecata nu mai putea continua față de desistările reciproce; că o asemenea încheiere vizând continuarea judecății la unul dintre completele stabilite potrivit regulamentului nu putea avea caracter interlocutoriu, pentru că indiferent de elementele avute în vedere, nu era împiedicată aplicarea textului art. 297 alin. (2) C.proc.civ.
(Judecător Mihaela Ganea)
| ← Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului... | Contestaţia la titlu. Lămurirea dispozitivului → |
|---|
