: Recurs. Motiv privind încălcarea dreptului la apărare prin limitarea probelor în apel doar la înscrisuri. Soluţie
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 275 din data de 29.05.2014
Prin cererea adresată Judecătoriei Suceava la data de 13.02.2012 și înregistrată sub nr. 1248/314/2012, reclamantul B I, în contradictoriu cu pârâții P E și P L, a solicitat instanței să dispună partajarea în cote de 1/2 a bunurilor comune dobândite împreună cu prim-pârâta în timpul căsătoriei.
În motivare, reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta P E la data de 26 iulie 2009, căsătoria fiind declarată desfăcută prin sentința civilă nr. 828 din 18 februarie 2011 a Judecătoriei Suceava.
Cu ocazia petrecerii organizate au primit ca dar de nuntă sumele de 43.040 lei, 13.500 euro și 350 lire, sume de bani care au fost lăsate de comun acord în posesia tatălui reclamantului, întrucât părțile au plecat în străinătate imediat după căsătorie. Din sumele menționate, în cursul lunii decembrie 2009 a împrumutat fratelui său, B V, suma de 14.800 lei, sumă care a fost predată împrumutatului prin intermediul tatălui prim-pârâtei (în a cărui posesie se afla) și care i-a fost restituită după data despărțirii în fapt.
Deosebit de aceasta, reclamantul a arătat că în timpul căsătoriei a mai economisit împreună cu prim-pârâta o sumă de 5000 euro, sumă care a fost împrumutată prin virament bancar secund-pârâtului P L (care este fratele prim pârâtei) la data de 14 iunie 2010, așa cum rezultă din foaia de virament. Dat fiind faptul că împrumutul astfel acordat nu a fost restituit, din patrimoniul comun face parte un drept de creanță împotriva secund-pârâtului, corespunzător valorii în lei a sumei de 5000 euro ce a format obiectul convenției de împrumut din 14 iunie 2010.
Reclamantul a solicitat să se constatate că masa bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei se compune din: suma de 43.040 lei, din care 14.800 lei se află în posesia sa, iar diferența de 28240 lei se află în posesia prim pârâtei; suma de 58.050 lei reprezentând echivalentul a 13.500 euro, aflată în posesia pârâtei; suma de 1837, 50 lei reprezentând echivalentul a 350 lire, aflată în posesia pârâtei; un drept de creanță împotriva secund pârâtului în sumă de 21.500 lei (echivalentul a 5000 euro).
A precizat că la dobândirea bunurilor comune menționate el și prim-pârâta au avut cote de contribuție egale, de câte ½ fiecare, solicitând efectuarea partajului judiciar conform acestora și a se include în lotul său suma de bani aflată în posesia sa, iar în lotul pârâtei suma de bani aflată în posesia ei, precum și dreptul de creanță împotriva secund-pârâtului, cu compensarea inegalităților dintre loturi prin sultă.
În drept, a invocat disp. art.355,357 din Noul Cod Civil, art. 673 ind. 1 și urm. cod procedură civilă.
Legal citată, pârâta P Elena s-a prezentat în instanță și a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională.
Pârâta a arătat că în principiu este de acord cu admiterea în parte a acțiunii, care este întemeiată în ceea ce privește partajarea sumei de 14800 lei și a contribuției părților în cote de ½, restul pretențiilor fiind neîntemeiate.
A arătat că este real că în urma petrecerii de nuntă, care a avut loc la 26 și 27 iulie 2009 și care a fost organizată la Căminul Cultural din com.Bosanci, au primit în dar sumele indicate de reclamant în acțiune, dar majoritatea banilor au fost folosiți pentru plata cheltuielilor ocazionate de organizarea acestei petreceri și cu excursiile pe care le-au organizat după nuntă în Egipt, la Paris și la Veneția.
Astfel, în vederea acestui eveniment ei au împrumutat de la pârâtul P L, care este fratele său, suma de 5.000 EURO din care au cumpărat: verighete, rochia de mireasă, costumul de mire al reclamantului, precum și parte din produsele alimentare necesare petrecerii de nuntă.
De asemenea, în vederea organizării petrecerii de nuntă au cumpărat toate produsele alimentare necesare meniului, băutură și apă minerală, meniul fiind pregătit de patru bucătărese pe care le-au angajat și le-au plătit în acest scop. Deoarece imediat după petrecerea de nuntă pârâtul P Lazăr a plecat în străinătate, suma de 5.000 EURO pe care i-o datora i-a restituit-o la data de 14.06.2010, la cererea sa, întrucât avea nevoie pentru organizarea petrecerii sale de nuntă, din august 2010. Această sumă i-a restituit-o într-o singură tranșă de 5.000 EURO la data de 14.06.2010.
Singura sumă de bani care le-a rămas de la nuntă a fost de 14.800 lei. care se afla în posesia reclamantului și care, după nuntă, a fost dată fratelui în vederea procurării de materiale de construcții pentru soți, în vederea construirii unei case.
Restul sumelor de bani din darul de nuntă au fost cheltuiți de ei, după cum urmează: 1.500 lei pentru formația de muzică care 1-a însoțit pe reclamant, în calitate de mire de la domiciliul său, la nași, la mireasă, la biserică și la sala Căminului Cultural; 8.000 lei formația de muzică care a cântat la petrecerea de nuntă organizată la Căminul Cultural din Bosanci în zilele de 26 și 27 iulie 2009 (de duminică până marți dimineața); 2.500 lei ornatul sălii în care a fost organizată nunta la Căminul Cultural; 1.500 lei chiria sălii de nuntă și a grupului sanitar; 1.000 lei chirie veselă; 2.500 lei plata bucătăreselor; 450 lei plata stolnicului; 1.420 lei plată produse cumpărate pe credit de la magazinul surorii reclamantului și de la magazinul "La Răscruce";;500 lei tortul miresei; 1.500 lei plata fotografului; contravaloare apă minerală, sucuri și bere procurate pentru petrecerea de nuntă; 700 EURO plată cameraman. Cu excursia din Egipt pe timp de 10 zile organizată în luna de miere, am cheltuit 4.500 EURO.
În decembrie 2009 au mers o săptămână în Belgia și o zi la Paris, prilej cu care au cheltuit 2.200 - 2.300 EURO.
De Paști, în 2010, au mers în excursie din Austria la Veneția și au cheltuit 700 EURO.
Din darul de nuntă, au deschis o societate comercială, pentru care au achitat peste 5.000 lei pentru întocmirea formalităților necesare deschiderii societății și alte peste 5.000 lei au cheltuit pe durata activității societății, fără ca din activitatea societății să fi obținut vreun profit.
Deosebit de darul de nuntă, în timpul căsătoriei au economisit suma de 20.000 lei, în perioada în care amândoi au lucrat în Austria, bani pe care prin intermediul părinților săi i-au trimis fratelui reclamantului, B V, și din care acesta a cumpărat de la depozitul de materiale de construcții a surorii reclamantului - B V, din Bosanci, 50 mc BCA și 5 tone de fier beton pentru casă, materiale care sunt în posesia reclamantului.
Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se partajeze o serie de materiale de construcții: 50 mc BCA și 5 tone de fier beton, ambele în valoare de 20.000 lei, bunuri aflate în posesia reclamantului-pârât, contribuția la dobândirea acestor bunuri fiind în cote egale, de 1/2 pentru fiecare. A solicitat ca partea sa din comunitatea de bunuri să-i fie achitată sub formă de sultă.
În drept, a invocat art.115, 119 și urm. Cod proc.civilă.
La termenul din data de 9.11.2012 pârâta-reclamantă P E și-a precizat cererea reconvențională, iar la termenul din data de 7.12.2012 reclamantul-pârât B I a depus precizări la acțiune.
Prin sentința civilă nr.4190 din 12 iulie 2013 a Judecătoriei Suceava s-au admis în parte cererea principală și cererea reconvențională, s-a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei un drept de creanță în cuantum de 93.282 lei, reprezentând dar de nuntă și un drept de creanță în cuantum de 20.000 lei, reprezentând împrumut acordat numitului B V; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului B I de includere în masa de partajat a unui drept de creanță în cuantum de 21.500 lei, reprezentând împrumut acordat numitului P L; s-a constatat că părțile au o contribuție egală la dobândirea bunurilor (în cuantum total de 113.282 lei), cuvenindu-se fiecăreia o valoare de 56.641 lei; s-a constatat că reclamantul B I deține suma de 14.800 lei, sens în care a fost obligată pârâta P E să-i plătească reclamantului suma de 41.841 lei; s-au compensat, parțial, în limita sumei de 2600 lei, cheltuielile de judecată (din totalul de 7336 lei) și a fost obligată pârâta P E să-i achite reclamantului suma de 2368 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul-pârât B I și pârâta-reclamantă P E s-au căsătorit la data de 26 iulie 2009, căsătoria lor fiind desfăcută prin sentința civilă nr. 828/18.02.2011 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în dosarul nr. 8034/314/2010, rămasă definitivă și irevocabilă (f.5).
Cu ocazia celebrării căsătoriei, părțile au dobândit, cu titlu de dar de nuntă, suma de 1.500.000 lei, aspect ce rezultă din coroborarea declarațiilor martorilor audiați în cauză -C V, F G, G A, B D f.110, 119, 156, 176 - cu susținerile concordante ale părților (f. 15,19,25, 31-32,114,125,186-194).
Din această sumă, părțile au achitat cheltuielile ocazionate de organizarea petrecerii de nuntă. Pornind de la recunoașterile efectuate de părți în cadrul precizărilor, întâmpinărilor și concluziilor depuse la dosar (care au din punct de vedere probatoriu valoarea unei mărturisiri judiciare), instanța a constatat că acestea s-au ridicat la suma de 21.150 lei, fiind alcătuite din: -1200 lei pentru formația de muzică ce a însoțit mirele; 8000 lei pentru formația care a cântat la petrecerea de nuntă; 2500 lei pentru ornarea sălii de petrecere; 1000 lei pentru închirierea sălii; 450 lei pentru stolnic; 500 lei pentru tortul miresei; 1500 lei pentru fotograf; 700 euro (respectiv 3000 lei pentru fotograf), 3000 lei pentru plata bucătăreselor. (f. 15,19,25, 31-32,114,125,186-194).
Cu privire la numărul și sumele plătite bucătăreselor la nuntă, s-a reținut că au fost trei, fiecare primind câte 1000 lei, semnificative, din acest punct de vedere, fiind declarațiile martorilor G A, CV și CS propuși de ambele părți (f. 156, 110 și 111 dosar).
În schimb, nici unul din martorii audiați nu a făcut referire la sumele despre care pârâta-reclamantă P E a pretins că ar fi fost achitate pentru închirierea veselei (1000 lei), pentru plata unor produse cumpărate de la magazinul surorii mirelui (1420 lei) sau pentru apă minerală, sucuri și bere, astfel că instanța nu le va avea în vedere.
În ceea ce privește excursiile efectuate de părți, instanța a dat eficiență afirmațiilor părților, necontestate, cu privire la sumele cheltuite cu acestea, după cum urmează: 700 euro (3000 lei) pentru excursia în Egipt, 600 euro pentru cea din Belgia, 200 euro (860 lei) pentru cea de la Veneția.
Referitor la excursia din Egipt, din coroborarea înscrisurilor de la dosar (f.127-131) cu interogatoriul părților (f. 114,125) și cu declarația martorei G A (f. 129), instanța a constatat că a fost achitată de patronul firmei la care lucra, la acel moment, reclamantul-pârât B I, cu titlu de dar de nuntă. Instanța nu a reținut apărarea pârâtei potrivit căreia patronul austriac ar fi achitat călătoria cu banii soților pe considerentul că plata nu putea fi efectuată decât cu cardul - pe care aceștia nu îl dețineau -, apărare care nu a fost în nici un mod dovedită.
De asemenea, instanța a constatat că pârâta-reclamantă nu s-a achitat de sarcina probei ce îi revenea, cu privire la cuantumul cheltuielilor efectuate cu excursiile la Paris, Veneția și în Belgia, neprezentând nici un înscris din care să rezulte sumele respective. Nici martorii audiați în cauză nu au combătut susținerile reclamantului-pârât B I potrivit cărora sumele invocate de pârâta-reclamantă P E sunt exagerate în contextul în care excursiile la Paris și Veneția au fost efectuate pe durata unei singure zile fiecare, iar cu ocazia excursiei în Belgia au locuit la fratele pârâtei, nesuportând alte cheltuieli decât cele ocazionate de transport.
Cu toate acestea, instanța a reținut depoziția martorului CS (f. 164) care a confirmat, parțial, alegațiile pârâtei-reclamante P E și anume referitor la cheltuielile ocazionate de drumul până în Belgia și care s-au ridicat la suma de 460 euro (dus-întors), în total în această excursie cheltuindu-se suma de 4558 lei.
Cât despre celelalte sume invocate de pârâta-reclamantă P E a fi plătite în timpul căsătoriei, respectiv cele cu școlarizarea celor doi foști soți, cât și cu înființarea și funcționarea unei societăți comerciale, din înscrisurile de la dosar (f. 139-152, 172-175) și din susținerile reclamantului-pârât (f. 125), instanța a constatat că ele sunt în cuantum de 3950 lei și respectiv de 1700 lei.
Așadar, din darul de nuntă a mai fost plătită, pentru excursiile efectuate și pentru celelalte cheltuieli obișnuite ale căsătoriei suma de 14.068 lei.
În ceea ce privește cererea reconvențională a pârâtei-reclamante P E, prima instanță a reținut că din masa de partajat face parte și un drept de creanță în cuantum de 20.000 lei reprezentând împrumut acordat numitului B Vasile și restituit fratelui său, reclamantul-pârât B I, aspect recunoascut de acesta din urmă.
Cu toate acestea, reclamantul-pârât a susținut că suma de 20.000 lei a fost achitată patronului firmei la care lucra, drept preț al unei mașini împrumutate de la acesta pentru a se deplasa în România și pe care pârâta-reclamantă a sustras-o.
Alegațiile reclamantului-pârât sunt confirmate de înscrisurile de la dosar (f. 132) și de martorii CV (f. l 10), F G (f. l 19) și G A (f. 156) care au declarat că banii restituiți reclamantului de fratele său în cursul anului 2010 au fost folosiți pentru plata mașinii împrumutate din Austria și care fusese luată de pârâta-reclamantă după despărțirea celor doi. În depozițiile lor, martorii au evidențiat că cei doi soți au venit în România în luna iunie 2010, cu o mașină împrumutată din Austria, de la firma la care lucra reclamantul-pârât. Mai mult, martorul F G a relatat că autovehicul marca Ford a rămas, după ce părțile au rupt relația, la sfârșitul aceleiași luni, în posesia pârâtei-reclamante, el observând mașina la poarta casei părinților acesteia, cu care se învecinează. La întoarcerea în Austria, reclamantul-pârât B I a fost nevoit să achite contravaloarea mașinii, fiind și concediat de la respectivul loc de muncă, așa cum atestă martora G A (f. 129)
Împrejurarea că în declarația dată de reclamantul-pârât în fața poliției din Austria (f. 132 - 136 dosar) a afirmat că mașina a fost luată de la șeful său, la data de 28.07.2010, iar nu în iunie 2010 nu este de natură a forma convingerea instanței în sensul că susținerile acestuia sunt nereale. De altfel, în cadrul acestei declarații reclamantul-pârât arată că pârâta-reclamantă împrumutase mașina pentru a se întoarce în România deoarece avea de susținut examene la universitate. Or, aceste examene au fost susținute de aceasta în luna iunie 2010, fapt atestat chiar de pârâta-reclamantă P E și dovedit cu înscrisurile aflate la dosar (f.172-175)
Prin urmare, instanța a constatat că părțile au dobândit, în timpul căsătoriei, următoarele: un drept de creanță în cuantum de 93.282 lei reprezentând dar de nuntă și un drept de creanță în cuantum de 20.000 lei reprezentând împrumut acordat numitului B V.
Existența în masa de împărțit a drepturilor de creanță menționate reiese cu certitudine din probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, declarațiile martorilor audiați în cauză, interogatoriile părților (f.110, 119, 156, f. 111,164, 176, f.114,125).
Nu a fost inclus în masa de partajat un drept de creanță în cuantum de 21.500 lei, reprezentând împrumut acordat numitului P L.
Deși a susținut că după încheierea căsătoriei a remis fratelui pârâtei, P L, suma de 5000 euro cu titlul de împrumut, în temeiul art. 1169 C.civ., reclamantul-pârât a eșuat în a-și dovedi pretențiile.
Părțile au recunoscut, față de extrasul de cont bancar din data de 14 iunie 2010, faptul predării sumei de 5000 euro către numitul P L. (f. 8-9)
Pârâta-reclamantă P Elena a pretins că, în acest mod, soții ar fi restituit un împrumut acordat de numitul P L anterior căsătoriei, susținere care a fost confirmată de probele administrate în cauză.
Astfel, din declarația martorului CS rezultă că în luna aprilie 2009 a fost rugat de numitul P Lazăr să îi dea surorii sale suma de 5000 euro în vedere pregătirii nunții ce urma să se desfășoare. De asemenea, martora B D. Martorii a relatat că au fost realizate pregătiri pentru nuntă, desfășurate atât la casa mirelui, cât și la casa miresei, aflând, cu această ocazie, de la tatăl pârâtei și despre împrumutul făcut de soți în vederea organizării evenimentului. (f. 164, 176).
Instanța a subliniat, referitor la credibilitatea acestor martori, că toți cei audiați în cauză (atât martorii propuși de pârâta-reclamantă cât și cei propuși de reclamantul-pârât) au relatat, în general, aspecte cunoscute fie de la părți, fie de la rude ale acestora, astfel încât nu a procedat la înlăturarea susținerilor acestora pe motiv că nu au perceput, în mod direct, aspectele declarate.
Totodată, instanța nu a reținut apărarea reclamantului-pârât în sensul că înainte de nuntă a lucrat în străinătate timp de mai mulți ani, așa că a dispus de veniturile necesare pentru pregătirea nunții, context în care nu s-ar fi justificat contractarea unui împrumut în sumă de 5000 euro de la fratele pârâtei. Din acest punct de vedere, se poate argumenta că împrejurarea că ambele părți au lucrat în străinătate și au fost ajutate de părinți în vederea organizării nunții nu face neverosimilă solicitarea unui împrumut.
În plus, reclamantul-pârât B I nu a prezentat dovezi din care să reiesă deținerea unor economii considerabile care să presupună posibilitatea de a suporta, de unul singur, costurile unei nunți, cu atât mai mult cu cât pârâta-reclamantă P E a afirmat (aspect netăgăduit de reclamant f.125) că au achiziționat, înainte de nuntă, verighetele, rochia de mireasă, costumul mirelui, au plătit avansurile pentru formație, sală, ș.a.m.d., și au cumpărat băutura și alimentele.
Instanța a considerat credibilă susținerile pârâtei în sensul că au restituit împrumutul contractat numitul P L după aproape un an de la căsătorie, în condițiile în care acesta avea nevoie de suma respectivă pentru a-și organiza propria nuntă, desfășurată în luna august 2010, așa cum reiese din certificatul de cununie eliberat de Parohia "Sf. M. Mc. Gheorghe"; din Bosanci (f. 170-171). Mai mult, restituirea împrumutului la acel moment este cu atât mai plauzibilă cu cât în luna aprilie 2010 numitul P L a achiziționat în Belgia un autoturism înmatriculat sub numărul 024 BTS cu suma de 33.999,79 EURO, așa cum s-a dovedit cu factura proformă depusă la dosar (f. 167-168).
Față de cele expuse, instanța a apreciat ca cei doi soți justifică o contribuție egală la dobândirea bunurilor (în cuantum total de 113.282 lei), cuvenindu-se fiecărei părți o valoare de 56.641 lei.
Din probele adminsitrate în cauză și din susținerile părților rezultă că reclamantul-pârât B I deține suma de 14.800 lei ce i-a fost restituită ca urmare a unui împrumut acordat fratelui său, B Vasile. De asemenea, din suma de 20.000 lei ce i-a fost remisă reclamantului-pârât tot de fratele său, B Vasile, - și din care i se cuvenea 10.000 lei - acesta a achitat, așa cum s-a evidențiat mai sus, contravaloarea mașinii împrumutate și nerestituită patronului din Austria.
Prin urmare, reținând cota de ½ ce revine fiecarei părți din masa de partajat, precum și sumele deținute de fiecare dintre ele, instanța a obligat pârâta- reclamantă P E să plătească reclamantului- pârât B I suma de 41.841 lei.
Întrucât în acțiunile civile având ca obiect partaj judiciar ambele părți sunt considerate deopotrivă reclamant și pârât, fiecare obținând ceva pentru sine, ceea ce echivalează cu o condamnare a celuilalt, instanța a dispus compensarea parțială a cheltuielilor de judecată în limita sumei de 2600 lei (din totalul de 7336 lei).
Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul B I și pârâta P E, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În motivarea apelului său, reclamantul B I a arătat că instanța de fond a apreciat greșit probatoriul administrat în cauză, stabilind eronat valoarea și componența masei partajabile, valoarea cotelor de contribuție cuvenite fiecăreia din părți, precum și valoarea sultei datorate de prim-pârâta P E.
Astfel, în ceea ce privește dreptul de creanță împotriva pârâtului P L, în cuantum de 5000 euro, în mod netemeinic a reținut instanța de fond că acest drept de creanță nu face parte din masa partajabilă pe considerentul că plata sumei respective, efectuată de ei, părțile în luna iunie 2010 ar avea semnificația restituirii unui împrumut anterior acordat lor de secund-pârât.
În realitate, probatoriul administrat în cauză nu confirmă existența unui împrumut anterior acordat de pârâtul P L în vederea organizării petrecerii de nuntă, așa cum a susținut prim pârâta.
În acest sens, din declarația martorului CS, la care instanța de fond a făcut referire, rezultă că în luna aprilie 2009, cu trei luni înainte de căsătoria lor, acesta ar fi remis pârâtei suma de 5000 euro din partea fratelui său, P L, însă martorul a precizat că secund pârâtul, aflat în Belgia, obișnuia în mod frecvent să trimită rudelor din România diferite sume de bani. De asemenea, din declarația martorului sus-menționat nu rezultă că pretinsul împrumut ar fi fost acordat ambelor părți, nici că el ar fi avut cunoștință de remiterea sumei de 5000 euro și nici că și-ar fi asumat alături de fosta soție obligația de restituire a sumei respective, așa încât nu se poate reține ca fiind dovedită existența unui împrumut contractat în comun și restituit ulterior, în timpul căsătoriei.
Pe de altă parte, nici susținerea martorei B D referitoare la suma de 5000 euro împrumutată nu se justifică a fi reținută în contextul în care afirmațiile martorei sunt generice și indirecte, aceasta neluând cunoștință în mod direct despre condițiile în care pretinsul împrumut ar fi fost acordat, ci relatând doar simple afirmații ale tatălui pârâtei. De altfel, martora B D a relatat mai multe aspecte care sunt infirmate de celelalte probe administrate în cauză și pe care chiar instanța de fond le-a calificat ca fiind nereale (cum ar fi faptul că părțile ar fi achitat costul excursiei în Egipt din banii de nuntă sau faptul că ar fi dobândit în comun un autoturism, fapt care nu a fost afirmat nici măcar de pârâtă), așa încât lipsa de credibilitate a afirmațiilor sale este evidentă.
La fel de puțin credibilă este și afirmația pârâtei în sensul că ar fi restituit pretinsul împrumut după aproape un an de la căsătorie, prin transfer bancar, în condițiile în care după nuntă le-a rămas suma de 130.000 lei, care ar fi fost suficientă pentru onorarea obligației de restituire, în măsura în care aceasta ar fi fost reală.
Aprecierea instanței de fond în sensul că este plauzibilă restituirea pretinsului împrumut acordat de secund pârât abia în luna iunie 2010 pe considerentul că în august 2010 acest pârât și-a organizat petrecerea de nuntă este consecința lipsei de consecvență a instanței în aprecierea și interpretarea probelor. Astfel, dacă secund pârâtul și-a achiziționat un autoturism înaintea propriei sale căsătorii, era logic ca suma remisă de ei să fie folosită pentru plata acelui autoturism, plată care nu a avut loc în luna aprilie 2010 ( dată la care a fost emisă doar factura proformă, iar nu chitanța sau factura care atestă vânzarea), ci în iunie 2010, când prim-pârâta a expediat fratelui său suma de 5000 euro. De altfel, împrumutul de 5000 euro a fost acordat de ei, părțile, tocmai în scopul achitării integrale a autoturismului cumpărat de secund pârât, susținerile sale în acest sens din cererea introductivă nefiind contestate de pârâtul P L și nefiind infirmate de probele administrate în cauză.
Nu în ultimul rând, certificatul privind data cununiei religioase a pârâtului P L nu este de natură să genereze nici o prezumție referitoare la efectuarea unor cheltuieli care ar fi impus restituirea unui pretins împrumut acordat lor, părților, anterior. Certificatul sus menționat nu dovedește decât faptul că secund pârâtul s-a cununat religios în luna august 2010, însă nu atestă și faptul că în vederea acestui eveniment ar fi fost efectuate cheltuieli care să fi fost acoperite din suma de 5000 euro remisă de ei, foștii soți, în luna iunie 2010.
În fine, din declarațiile martorilor G A, F G rezultă că înainte de nuntă el a lucrat în străinătate timp de mai mulți ani, că a dispus de veniturile necesare pentru pregătirea nunții, fiind ajutat în acest sens și de părinții lui, context în care nu s-ar fi justificat contractarea unui împrumut în sumă de 5000 euro de la fratele pârâtei. Deși prima instanță a înlăturat susținerile sale în acest sens, învederează faptul că există înscrisuri (unele întocmite chiar de prim-pârâtă) care atestă cuantumul însemnat al veniturilor obținute de el înaintea căsătoriei și faptul necontestat al prestării unei munci în străinătate timp de mai mulți ani generează prezumția obținerii unor venituri îndestulătoare, care au permis suplinirea cheltuielilor efectuate în vederea petrecerii de nuntă, cheltuieli la care, așa cum a reținut prima instanță, au contribuit și părinții lor.
În raport de aspectele sus-menționate este lipsită de suport probator aprecierea instanței de fond în sensul că plata sumei de 5000 euro efectuată de ei, părțile, către secund-pârât nu ar avea semnificația acordării unui împrumut, ci aceea a restituirii unui împrumut acordat anterior lor de acest pârât, cererea lui privind includerea în masa partajabilă a creanței de 5000 euro justificându-se a fi admisă.
În altă ordine de idei, în mod nelegal a dispus prima instanță, prin Încheierea de ședință din 28 iunie 2013, rectificarea citativului în sensul înlăturării numelui pârâtului P L de pe acest citativ. Măsura sus-menționată nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, așa cum impuneau disp. art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă anterior, iar în contextul în care el nu a înțeles să renunțe la judecată față de secund-pârât (pe care l¬-a chemat în judecată pentru stabilirea dreptului de creanță împotriva sa în condiții de opozabilitate), această măsură putea fi dispusă numai în ipoteza în care instanța ar fi pus în discuție din oficiu și ar fi reținut lipsa calității procesuale pasive a pârâtului P L.
Față de cele arătate, a solicitat admiterea apelului și schimbarea parțială a sentinței, în sensul includerii în masa partajabilă a dreptului de creanță în sumă de 22.255 lei (echivalentul a 5000 euro) împotriva pârâtului P Lazăr, atribuirii acestei creanțe în lotul prim pârâtei și obligării acesteia la plata sumei de 52.968,5 lei cu titlul de sultă (în loc de 41.841 lei).
În motivarea apelului său, pârâta P E a arătat că sentință este nelegală și netemeinică sub aspectul sumelor reținute de prima instanță care ar fi fost cheltuite cu excursiile din Egipt, Belgia, Paris și Veneția, precum și a sumei de 20.000 lei, exclusă de la partaj cu motivarea că a fost achitată de reclamantul B I drept preț al unei mașini împrumutate patronului firmei la care lucra, împrumut efectuat de ea în scopul deplasării în România și pe care ea ar fi sustras-o.
În mod vădit nelegal a reținut prima instanță că nu s-a achitat de sarcina probei ce i-a revenit cu privire la cuantumul cheltuielilor efectuate cu excursiile la Paris, Veneția și în Belgia, iar excursia în Egipt a fost achitată de patronul firmei austriece la care lucra reclamantul.
Referitor la cheltuielile efectuate cu excursiile la Paris, Veneția, în Belgia și în Egipt, prin întâmpinare s-a apărat că acestea au fost în sumă de 8.100 - ¬82.00 EURO, din care: 4.500 EURO excursia din Egipt, organizată imediat după nuntă; 2.200 - 2.300 EURO excursia din luna decembrie 2009 în Belgia și o zi la Paris; 700 EURO excursia din anul 2010 la Paști din Austria în Veneția (f.16 dosar fond).
Prima instanță a reținut, pe baza recunoașterilor reclamantului-pârât din răspunsul la întâmpinare, că aceste cheltuieli au fost doar de 700 EURO pentru excursia din Egipt, 600 EURO pentru cea din Belgia, 200 EURO pentru cea din Veneția, cu motivarea că excursia din Egipt, din coroborarea înscrisurilor de la dosar (f.127 - 131) cu interogatoriul părților (f. 114, 125) și cu declarația martorei G A (f. 129) rezultă că a fost achitată de patronul firmei la care lucra rec1amantul-pârât B I cu titlu de dar de nuntă, necombătând susținerile acestuia nici în ceea ce privește costul celorlalte excursii.
În mod nelegal i-a înlăturat prima instanță apărarea sa că excursia din Egipt a fost achitată de ei, părțile, la patronul firmei la care lucra reclamantul, plata făcându-se prin intermediul patronului intimatului, ei neputând achita în mod direct această excursie întrucât nu dețineau card Visa în Austria, iar plata on line nu se putea face decât cu cardul Visa, situație de fapt pe care a dovedit-o cu înscrisul depus la dosar.
Așa cum va dovedi în apel, patronul firmei la care a lucrat intimatul, numitul R W, a recunoscut în fața a două persoane, cetățeni români care lucrează la aceeași firmă, că ei au achitat prețul excursiei din Egipt, dar cum instanța le-a limitat numărul martorilor, prevalându-se de art.187 Cod proc.civilă nu a putut să dovedească aceste susțineri, după cum din același motiv nu a putut dovedi nici costul real al celorlalte excursii.
De asemenea, faptul că nu a depus înscrisuri pentru a dovedi aceste cheltuieli nu-i este imputabil, deoarece la data efectuării lor nu știa că va ajunge la divorț și implicit la partaj bunuri comune, dar era admisibilă proba cu martori. Ori, în acest mod prima instanță i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.6 din CEDO, limitându-i drepturile sale privind partajul bunurilor comune.
În mod greșit prima instanță a reținut că intimatul ar fi achitat suma de 20.000 lei patronului firmei din Austria la care lucra, reprezentând contravaloarea mașinii împrumutate și nerestituite, cu motivarea că această mașină a fost sustrasă de ea.
Este real că martorii audiați la cererea intimatului, respectiv CV, F G și G A (f.ll0, 119 și 156), au declarat că o parte din banii restituiți reclamantului de fratele său au fost folosiți pentru plata mașinii împrumutate de reclamantul-intimat de la patronul său din Austria, pe care ea, pârâta, ar fi sustras-o, dar prima instanță nu a observat că aspectele declarate de acești martori nu au fost cunoscute nemijlocit, ci toți au declarat că aspectele relatate le cunosc din spusele intimatului sau de la intimat, toți acești martori fiind cununați de sora acestuia și având obligații față de intimat și sora sa, deci sunt interesați în cauză.
Mai mult, nu a observat instanța de fond că aceste declarații sunt contrazise de declarația dată de reclamantul-pârât în fața organelor de poliție din Austria la data de 06.09.2011 (f.132 - 136 dosar), în care a relatat că ea ar fi împrumutat de la șeful său din Austria la 28.07.2010 o mașină pentru a face o călătorie în România, unde s-au certat și el s-a întors singur în Austria.
Ori, împotriva unui înscris nu se poate admite proba cu martori, încât în mod nelegal prima instanță a înlăturat declarația intimatului dată în fața organelor de poliție din Austria (f.132 - 136 dosar fond) în favoarea declarațiilor martorilor CV, F G și G A, care nu au cunoștințe directe în cauză, ci au relatat cele spuse de sora intimatului și de către intimat.
În realitate intimatul s-a întors cu mașina în Austria în luna iunie 2010, a împrumutat ulterior mașina pentru a reveni în România la nunta fratelui ei, care a dovedit că a avut loc pe data de 22.08.2010, dar întrucât a avut un accident cu mașina, aspect recunoscut de intimat într-o convorbire telefonică la data producerii accidentului, dar pe care ulterior l-a negat.
Ea nu avea cum să împrumute această mașină de la patronul intimatului, ci intimatul a împrumutat mașina pe 28.07.2010, după despărțirea lor în fapt, pe care nu a mai restituit-o patronului său, încât greșit s-a reținut că datorează această sumă intimatului-reclamant.
În drept, a invocat dispozițiile art.284 și urm. Cod proc.civilă, art.6 din CEDO, și art.274 Cod proc.civilă.
Prin decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2014 Tribunalul Suceava a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la primul motiv de apel invocat de reclamant, potrivit căruia instanța de fond a apreciat greșit probatoriul administrat în cauză, stabilind eronat valoarea și componența masei partajabile, valoarea cotelor de contribuție cuvenite fiecăreia dintre părți precum și valoarea sultei datorată de prim-pârâta apelantă P E, acesta vizează dreptul de creanță împotriva pârâtului intimat P L, în cuantum de 5000 Euro, pentru care în mod justificat a reținut prima instanță că reclamantul apelant nu a făcut dovada că a împrumutat acestuia suma de 5000 Euro.
Martorul CS a declarat că, având o firmă de transport, în luna aprilie 2009, numitul P L l-a rugat să-i de-a surorii sale, P E, suma de 5000 Euro în vederea organizării nunții ce urma să se desfășoare și că, la circa o săptămână, a predat suma respectivă pârâtei, instanța reținând ca pertinentă și concludentă soluționării cauzei declarația acestui martor.
În cauză nu poate fi reținută critica apelantului că nu s-a dovedit că acest împrumut a fost acordat ambelor părți, deoarece acestea au conviețuit în concubinaj timp de un an înainte de căsătorie, fapt recunoscut indirect de apelant prin răspunsul la întâmpinare de la fila 25 fond, în care a afirmat că anterior căsătoriei a lucrat în Austria, iar veniturile realizate au fost contabilizate chiar de fosta sa soție, respectiv pârâta-apelantă. Declarația martorului CS se coroborează cu declarația martorei BD, care este martor direct în cauză și care a afirmat că, cu ocazia pregătirilor pentru nuntă a aflat de la tatăl pârâtei despre împrumutul făcut de cei doi soți, așa încât în mod justificat a reținut prima instanță această declarație, având în vedere că toți martorii audiați la cererea reclamantului apelant nu au avut cunoștințe directe în cauză, cele relatate fiind cunoscute de la apelant sau de la rudele acestuia.
Pe de altă parte, în mod justificat a apreciat prima instanță ca fiind dovedită restituirea împrumutului acordat de numitul P L în luna iunie 2010, având în vedere că acesta a avut nunta la data de 22 august 2010, conform certificatului de cununie nr.11/22.08.2010 eliberat de biserica cu hramul "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe"; din Bosanci, jud.Suceava.
Este adevărat că reclamantul apelant a lucrat în străinătate, acest aspect fiind confirmat cu declarațiile martorilor G A și F G, însă acest fapt nu dovedește că a avut suma necesară organizării petrecerii de nuntă, așa cum de altfel în mod temeinic și legal a reținut și instanța de fond, în condițiile în care apelantul nu a făcut dovada existenței unor economii "considerabile"; realizate anterior căsătoriei, iar din probele administrate rezultă că parte din cheltuielile de nuntă au fost suportate de părinții ambilor soți. Apelantul nu a contestat că au fost achiziționate înainte de nuntă verighete, rochia de mireasă, costumul mirelui, plată avans muzică, sală.
Neîntemeiat este și motivul de apel referitor la rectificarea citativului, prin încheierea de ședință din 28 iunie 2013, în sensul înlăturării de pe concept a numitului P L, în calitate de pârât.
Examinând lucrările dosarului se constată că prin acțiunea formulată reclamantul apelant a chemat în judecată în calitate de pârât și pe P L, invocând un drept de creanță împotriva acestuia. Instanța de fond prin încheierea de ședință din 9.11.2012 (fil.33 dosar fond) a pus în vedere reclamantului apelant să formuleze precizări în scris cu privire la dreptul de creanță solicitat de la numitul P L, respectiv dacă se solicită daune de la acesta sau dacă dreptul de creanță este cuprins în masa de partajat.
Prezent în instanță la termenul din 7 decembrie 2012, reclamantul apelant a precizat acțiunea în sensul că înțelege să solicite includerea dreptului de creanță în valoare de 5000 Euro în masa de împărțit și atribuirea acestuia în lotul său și nu obligarea secund-pârâtului P L la restituirea acestui împrumut (fil. 95 dosar fond).
În consecință, față de această precizare, cererea reclamantului apelant de includere în masa partajabilă a dreptului de creanță în sumă de 22.255 lei - echivalentul a 5000 Euro împotriva pârâtului P Lazăr este neîntemeiată.
Cu privire la apelul declarat de pârâta P E, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește excursia în Egipt, care a fost efectuată imediat după nuntă, din examinarea înscrisurilor depuse la dosar rezultă că în speță a fost dovedit faptul că patronul la care lucra reclamantul apelant din Austria a suportat costul acestei excursii, înțelegând să gratifice părțile ca dar de nuntă, neputând fi reținută apărarea pârâtei apelante potrivit căreia patronul ar fi achitat costul călătoriei cu banii părților din litigiu pe considerentul că plata nu putea fi efectuată decât cu card și că aceștia nu dețineau un asemenea card, apărare care a fost contestată de reclamant și nu a fost în nici un mod dovedită.
Referitor la călătoriile efectuate la Paris, Veneția și în Belgia, din examinarea probelor administrate rezultă că pârâta-apelantă nu a dovedit cuantumul cheltuielilor invocate care, de altfel, au fost contestate de reclamant și care s-a dovedit a fi exagerat în contextul în care din probe și susținerile părților rezultă că excursiile la Paris și Veneția au fost efectuate pe durata unei singure zile, fiecare, iar cu ocazia excursiei în Belgia, unde s-au deplasat cu autoturismul din Austria, și nu din România cu avionul, cum a susținut pârâta apelantă, au locuit la fratele pârâtei apelante, nefiind suportate alte cheltuieli decât cele necesare pentru transport. Declarațiile testimoniale administrate la propunerea pârâtei, care au făcut referire la excursiile sus-menționate, nu prezintă valoare juridică în cauză, dat fiind faptul că acești martori nu au luat cunoștință în mod nemijlocit de costurile suportate de părți, ei aflând despre excursiile respective în mod indirect de la mama pârâtei apelante și cu mult timp după data la care au avut loc aceste evenimente.
A mai susținut pârâta-apelantă că în mod greșit prima instanță a reținut că intimatul ar fi achitat suma de 20.000 lei patronului firmei din Austria la care lucra, reprezentând contravaloarea mașinii împrumutate și nerestituită, cu motivarea că această mașină a fost sustrasă de ea.
Din verificarea probelor administrate rezultă că martorii CV (fila 110), F G (fil.119) și G A (fil.156) au declarat că o parte din banii restituiți reclamantului de fratele său au fost folosiți pentru plata mașinii împrumutate de către acesta de la patronul său din Austria.
Față de valoarea juridică a acestor probe, instanța în mod corect nu a luat în considerare înscrisul invocat de pârâta-apelantă, care face referiri la declarația dată de reclamant la organele de poliție din Austria la data de 6.09.2011.
Drept urmare, tribunalul a constatat că în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, ca și de dispozițiile legale aplicabile sau reproșurile aduse instanței de fond, soluția atacată își găsește suport juridic în situația de fapt reținută, care a condus la pronunțarea unei hotărâri temeinice, care își găsește fundament juridic în dispozițiile legale invocate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta P Elena.
În motivare, pârâta a arătat că în mod vădit nelegal i-a respins instanța de apel probele solicitate prin cererea de apel, constând în proba cu comisia rogatorie la o instanță de același grad din Austria pentru audierea numitului R W, fostul patron al intimatului-reclamant și proba cu martorii P M, B E și BC.
Atât în fața instanței de fond cât și în apel s-a apărat că excursia din Egipt, organizată imediat după nunta cu intimatul-reclamant, a fost achitată de ei, părțile, și doar formalitățile pentru cumpărarea biletelor au fost întocmite pe numele patronului firmei din Austria la care lucra intimatul-reclamant, numitul RW. Cum apelul are caracter devolutiv, a propus ca prin comisie rogatorie să fie audiat numitul RW, de o instanță de același grad din Austria, singurul martor care știe că ei au plătit această excursie, el fiind doar un intermediar în această tranzacție.
Același martor l-a propus și pentru a dovedi că ea nu a împrumutat nici o mașină de la acesta, ci mașina a fost împrumutată de intimatul-reclamant, care a accidentat-o după despărțirea lor în fapt, încât greșit s-a exclus de la masa de împărțit suma de 20.000 lei pe motiv că a fost achitată de reclamantul-intimat patronului său cu titlu de preț pentru mașina pe care ea ar fi sustras-o, soluție menținută în apel pe motiv că nu a dovedit această apărare.
Audierea acestui martor era esențială pentru aflarea adevărului, iar prin respingerea acesteia instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din CEDO.
Limitarea probelor din apel doar la înscrisuri constituie o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil, deoarece i-a fost imposibil să-și procure înscrisuri prin care să facă dovada apărărilor sale. Atunci când a efectuat aceste cheltuieli relațiile dintre ei erau foarte bune și nu s-a gândit că tot ce plătește în timpul căsătoriei trebuie să arhiveze, iar ei, locuind în străinătate, nu au avut cum proba aceste aspecte cu martori care să le cunoască nemijlocit, nici un martor, în afara domnului RW, neavând cunoștințe directe în cauză.
Aceste probe le-a solicitat prin cererea de apel, conform art. 287 alin. 1 pct. 4 și cum ele erau absolut necesare pentru soluționarea cauzei, prin respingerea lor a fost grav prejudiciată.
Ca urmare a respingerii, fără temei, a probelor solicitate prin cererea de apel, instanța de apel a soluționat greșit ambele motive invocate, cu privire la cuantumul cheltuielilor efectuate cu excursiile în Egipt, la Paris, Veneția și Belgia, precum și a sumei de 20.000 lei, exclusă de la partaj cu motivarea că a fost achitată de intimatul reclamant drept preț al unei mașini împrumutate patronului firmei la care lucra acesta și pe care nu i-a mai restituit-o.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 43/27.01.2014 a Tribunalului Suceava, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 312 alin. 5 Cod procedură civilă.
Legal citat, reclamantul intimat nu a formulat întâmpinare, însă, prin apărător ales prezent la termenul de judecată a solicitat respingerea recursului, deoarece se critică neadministrarea de către instanța de apel a tuturor probelor solicitate de pârâtă, critică ce nu poate fi apreciată ca fiind de nelegalitate. Nu se poate aprecia că s-ar fi încălcat dreptul la apărare al pârâtei, deoarece la instanța de fond au fost administrate toate probele solicitate și nu a existat o cerere de suplimentare a probatoriului care să fi fost respinsă, iar aprecierea instanței de apel că probele indicate prin memoriul de apel nu erau concludente și utile cauzei este pe deplin justificată.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de pârâtă, în raport de lucrările dosarului și de dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, invocate de parte, Curtea reține următoarele:
Pârâta critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru limitarea probelor încuviințate doar la înscrisuri (pe care nu a fost în măsură să le prezinte la termenul acordat din motive obiective), arătând că în acest mod i s-a încălcat dreptul la apărare, respectiv dreptul la un proces echitabil consacrat de dispozițiile art. 6 din CEDO.
Contrar apărării reclamantului-intimat această critică poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea având a examina legalitatea măsurii dispuse de instanța de apel prin prisma dispozițiilor procedurale incidente, iar nu chestiuni de fapt, lăsate la libera apreciere, care constituie, într-adevăr, motive de netemeinicie a hotărârii și nu pot forma obiect de control judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.
Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii (art. 129 alin. 51 Cod procedură civilă).
Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (2) Cod procedură civilă, judecătorul va pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor din proces și va stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluționarea amiabilă a cauzei.
Conform acestor dispoziții legale judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să respecte el însuși principiul dreptului la apărare, consacrat cu valoare constituțională și parte integrantă a noțiunii de proces echitabil, precum și celelalte principii ce guvernează procesul civil.
Părțile au, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, îndatorirea să-și probeze pretențiile și apărările, cu respectarea dispozițiilor art. 112 alin. 5, 115 pct. 3, 119 alin. (2), 138, 287 alin. 1 pct. 4 și 292 Cod procedură civilă.
În speță, prima instanță a reținut că pârâta nu și-a dovedit susținerile privind cuantumul cheltuielilor efectuate cu excursiile la Paris, Veneția și în Belgia și nici că excursia din Egipt a fost achitată de fostul patron al reclamantului cu banii celor doi foști soți, deși sarcina probei îi revenea.
În raport de soluția primei instanțe, pârâta a solicitat suplimentarea probatoriului în apel, în condițiile și cu respectarea dispozițiilor art. 287 alin (1) pct. 4 Cod procedură civilă, motivat și de imposibilitatea prezentării de înscrisuri pentru a dovedi respectivele cheltuieli și de faptul că prima instanță, făcând aplicarea dispozițiilor art. 187 Cod procedură civilă, i-a limitat numărul martorilor, încălcându-i, astfel dreptul la un proces echitabil.
De asemenea, cu referire la suma de 20.000 lei reprezentând contravaloarea mașinii, pe care reclamantul intimat ar fi achitat-o patronului firmei din Austria, pârâta a arătat că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile legale potrivit cărora împotriva unui înscris nu se poate admite proba cu martori, dând eficiență dispozițiilor unor martori din România, care nu au cunoscut direct, nemijlocit aspectele relatate și sunt interesați în cauză, în pofida înscrisului reprezentat de declarația dată de reclamant în fața organelor de poliție din Austria la data de 6 septembrie 2011 cu referire la autoturismul în cauză.
Drept urmare, a solicitat încuviințarea probelor cu audierea martorului RW, fostul patron al reclamantului intimat, audierea altor trei martori, precum și proba cu înscrisuri.
Cererea a fost reiterată la termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2013 (fila 18 dosar), iar instanța, prin încheierea de ședință de la acea dată, a încuviințat proba cu înscrisuri și a respins proba cu martori, inclusiv cea de audiere a fostului patron al reclamantului prin comisie rogatorie, ca nefiind utile și concludente soluționării cauzei.
Ulterior, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, la rândul său, că apărările pârâtei privind costul excursiilor, respectiv remiterea către fostul patron al reclamantului din Austria a contravalorii excursiei în Egipt din banii comuni nu au fost în nici un mod dovedite.
A apreciat Tribunalul că declarațiile martorilor audiați la prima instanță la propunerea pârâtei cu referire la excursiile menționate "nu prezintă valoare juridică în cauză";, deoarece nu au luat cunoștință în mod nemijlocit de costurile suportate de părți, ci au relatat aspecte aflate de la mama pârâtei cu mult timp după data la care acestea au avut loc.
În ce privește cel de-al doilea motiv de apel, privind plata contravalorii mașinii patronului firmei din Austria, Tribunalul a reținut că aceasta a fost dovedită de reclamant cu martorii propuși și audiați (filele 110, 119 și 156 fond), iar "față de valoarea juridică a acestor probe"; în mod corect prima instanță nu a luat în considerare înscrisul de care se prevalează pârâta, reprezentat de declarația dată de reclamant la 6.09.2011 la organele de poliție din Austria.
Potrivit dispozițiilor art. 287 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, cererea de apel va cuprinde și dovezile invocate în susținerea apelului, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că dacă dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă.
De asemenea, art. 292 Cod procedură civilă prevede că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în cererea de apel și întâmpinare, afară de cazurile prevăzute de art. 138 Cod procedură civilă.
Art. 295 Cod procedură civilă permite instanței de apel să încuviințeze refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și să administreze alte probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei.
Din aceste dispoziții legale rezultă că pot fi administrate probe noi de către instanța de apel.
Soluția este logică și decurge din caracterul devolutiv al apelului, care repune pricina în stare ei inițială, în sensul că are loc a nouă judecată a fondului litigiului, în limitele motivelor invocate.
Modul concret în care procedează instanța de apel sub acest aspect constituie o problemă de fapt, lăsată de legiuitor la libera apreciere.
În condițiile în care, însă, pretențiile părții au fost înlăturate ca nedovedite la prima instanță, iar instanța de apel respinge cererea de probe ca neutilă și concludentă soluționării cauzei pentru ca în final să rețină, la rândul său, că partea nu s-a achitat de sarcina probei are loc, în mod evident, o încălcare a dreptului la apărare, aspect ce intră în sfera nelegalității.
| ← Reducerea onorariului de avocat. Nerespectarea criteriilor de... | Contestaţie la executare formulată de un terţ. Limitele... → |
|---|
