Redobândirea dreptului de proprietate, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti în contradictoriu cu statul.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1724 din data de 18.10.2013
Vânzări cumpărări
Redobândirea dreptului de proprietate, în temeiul unei hotărâri judecătorești în contradictoriu cu statul. Exercitarea ulterior a acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, având ca obiect imobilul retrocedat. Buna credință a chiriașilor cumpărători. Dreptul fostului proprietar de culege fructele civile, de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare.
art.485, 486 și art. 998-999 din Codul civil din 1864
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condițiile existenței prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și prezența vinovăției.
Ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea altei persoane constituie o fapta ilicită și o încălcare a caracterului exclusiv și absolut a dreptului de proprietate recunoscut de art.480 C.civ. și art.44 din Constituție, prejudiciul cauzat proprietarului bunului folosit fără drept reprezentându-l tocmai lipsa de folosință a imobilului. În speță, nu se poate vorbi despre o faptă ilicită constând în ocuparea fără titlu a imobilului, câtă vreme pârâții au părăsit imobilul înainte de desființarea titlului lor în mod irevocabil. Nefiind îndeplinită condiția premisă a atragerii răspunderii civile delictuale, instanța nu a mai analizat și celelalte condiții, a căror întrunire trebuie să fie cumulativă. Reaua credință a pârâților a făcut obiectul judecății, așa încât, de abia la data rămânerii irevocabile a sentinței civile sus menționate, aceștia au devenit posesori de rea credință, căci s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că titlul autorului lor era viciat. Or, anterior acestei date, respectiv la data de, pârâții părăsiseră imobilul din litigiu. Or, lipsa unui singur element al răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, face ca aceasta să nu mai poată fi antrenată.
(Curtea de Apel București-Secția a-IV-a Civilă, decizia civilă nr.1724/18.10.2013, în dosarul nr.28967/299/2011)
Prin cererea din 06.07.2011, reclamantele A.Mși P.I. i-a chemat în judecată pe pârâții R.M și R.M, pentru a fi obligați în solidar la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune.
În motivare au arătat, că prin sentința civilă nr. 3764/06.03.2009 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă prin respingerea apelului în baza deciziei civile nr. 364 A/18.03.2010 și irevocabilă prin respingerea recursului în baza deciziei civile nr. 36 R725.01.211 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, a fost admisă acțiunea precizată formulată de către ele împotriva pârâților R.M.,R.M și Municipiului București prin Primarul General, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. /31987/01.06.2000 încheiat între pârâți, iar aceștia au fost obligați să lase reclamantelor, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 12 din imobilul situat în București, C.D nr., sector 1.
Vânzarea de către Municipiul București către pârâți a apartamentului din litigiu, în baza Legii nr.112/1995, în condițiile în care era chemat în judecată pentru revendicare, în dosarul nr. 19530/1999 al Judecătoriei sectorului 1 București, și formulase cereri de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, a fost considerată nelegală.
De altfel, prin sentința civilă nr. 5740/24.03.2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr. 19530/1999, C.G.M.Ba fost obligat să le predea, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 12, dar cu toate acestea, pârâții au refuzat să părăsească imobilul până la data de 18.11.2010 în cadrul procedurii de executare silită. Astfel, au fost lipsite de folosința imobilului în perioada 01.06.2000 - 18.11.2010.
În drept, și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 485, 998 și 999 Cod civil.
Prin întâmpinare, pârâtul R.M a solicitat respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 9443/23.05.2012 a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material al acțiunii, dar și acțiunea, ca neîntemeiate, iar reclamanții au fost obligați la plata către pârâți a sumei de 1700 lei cheltuieli de judecată.
La data de 15.02.2012, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară celor trei ani calculați din momentul introducerii acțiunii, iar instanța a unit cu fondul această excepție.
Referitor la sentința civilă nr. 5740/24.03.2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, pârâtul a susținut că nu îi este opozabilă, deoarece nu a fost parte în proces. La rândul ei, sentința civilă nr. 3764/06.03.2009 a Judecătoriei sectorului 1 București, a rămas irevocabilă la data de 25.01.2011, după ce, la data de 18.11.2010, fusese evacuat din imobil. În consecință, reclamanta nu poate dovedi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a reținut că potrivit art.3 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, termenul prescripției este de 3 ani, iar potrivit art.8 alin. (1) din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
În speță, dreptul la acțiune s-a născut la data de 25.01.2011, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 35 R de către Curtea de Apel București, întrucât la această dată s-a constatat în mod irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.6065/31987/01.06.2000, respectiv a titlului de proprietate al pârâților. Cum acțiunea de față a fost introdusă pe rolul instanței la data de 06.07.2011, a fost promovată înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că prin actul de vânzare - comparare autentificat sub nr.1050/17.01.1942 de Tribunalul Ilfov - Sectia notariat, numitul A.I. a dobândit in proprietate un teren viran în suprafața de 412,22 mp, situat in București, P.M., in perimetrul S.J., C.D si str. A.D., parte componenta din parcelele 12 si 11 situate in C.D. Pe acest teren, A I. a edificat o construcție, așa cum reiese din autorizația de construire nr. / 19.06.1942 eliberata de P.M.B. Imobilul fost preluat de stat in baza Decretului nr. 92/1950, poz., astfel cum rezulta din adresa AFI nr. /24.03.2000. A.I. a decedat la data de 25.10.1996 moștenitoarele acestuia fiind reclamantele A.M. si P.I.I, conform certificatului de moștenitor nr/18.02.1997 eliberat de B.N.F.
Prin sentinta civila nr. 5740/24.03.2000 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București in dosarul nr. 19530/1999, rămasa definitivă prin respingerea apelului, si irevocabila prin respingerea recursului, instanța a admis acțiunea formulata de reclamantele A.M. și P.I.I. în contradictoriu cu paratul C.G.M.B si a obligat paratul sa lase in deplina proprietate si liniștita posesie apartamentele nr. 8, 12, la etajul 5 si subsol din imobilul situat in București, C.D., sector 1.
In timpul procesului, P.M.B prin SC Herăstrău Nord - SA a vândut numitului G.I. ap. 12 situat in imobilul din București, C.D., sector 1, conform contractului de vânzare - cumpărare nr//01.06.2000. La data de 10.08.2004 G.I. a decedat, apartamentul respectiv fiind transmis paratului R.M. prin testamentul autentificat sub nr. 16.08.2000 de Biroul Notarilor Publici G.O.M. si A.J.M, astfel cum rezulta din certificatul de legatar nr.140/28.09.2004 al aceluiași birou notarial.
Prin sentinta civila nr. 3764/ 06 Martie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr. //01.06.2000 și au fost obligați parații sa lase reclamantelor in deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 12 din imobilul situat in București, C.D., sector 1. Sentința a devenit executorie la data de 18.03.2010, ca urmare a respingerii de către Tribunalul București, prin decizia civilă nr. 364 A/18.03.2010 a apelului.
Instanța a constatat că de la data la care hotărârea a devenit executorie (18.03.2010) pârâții erau obligați să părăsească imobilul, iar la data de 18.11.2010 l-au și evacuat, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat în data de 18.11.2010. Cu toate acestea, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, pârâții erau îndreptățiți să se considere proprietarii imobilului.
Potrivit art. 998 C.civ., "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara";, iar în conformitate cu dispozițiile art.999 C.civ., "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa";.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condițiile existenței prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și prezența vinovăției.
Ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea altei persoane constituie o fapta ilicită și o încălcare a caracterului exclusiv și absolut a dreptului de proprietate recunoscut de art.480 C.civ. și art.44 din Constituție, prejudiciul cauzat proprietarului bunului folosit fără drept reprezentându-l tocmai lipsa de folosință a imobilului.
În speță, nu se poate vorbi despre o faptă ilicită constând în ocuparea fără titlu a imobilului, câtă vreme pârâții au părăsit imobilul înainte de desființarea titlului lor în mod irevocabil. Nefiind îndeplinită condiția premisă a atragerii răspunderii civile delictuale, instanța nu a mai analizat și celelalte condiții, a căror întrunire trebuie să fie cumulativă.
Art. 485 cod civil prevede că posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință. Această dispoziție este o excepție de la regula conform căreia fructele aparțin proprietarului bunului frugifer, pe temeiul exercitării firești a atributului jus fruendi. Ca urmare, chiar dacă proprietarul bunului frugifer care a pierdut posesia bunului o redobândește pe calea acțiunii în revendicare, sau ca urmare a repunerii în situația anterioară, după anularea convenției el nu va fi îndreptățit să ceară și restituirea fructelor de la posesorul de bună-credință.
În această materie, noțiunea de bună-credință are înțelesul prevăzut de art. 486 Cod civil potrivit cu care, posesorul este de bună - credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute. Din analiza acestui text, instanța a reținut că, pentru a fi de bună-credință, posesorul trebuie să aibă convingerea că are un drept de proprietate asupra bunului pe baza unui un just titlu. Prin definiție, justul -titlu este un titlu translativ de proprietate. Așadar, un titlu care emană de la adevăratul proprietar, dar este nul absolut sau relativ, sau un titlu ce emană de la o persoană care nu este adevăratul proprietar, constituie just titlu în această materie.
Instanța a reținut că reclamantele nu au făcut dovada că pârâții au perceput fructe civile pentru apartamentul nr. 12 (chirie) sau că apartamentul a fost folosit în scopul perceperii de fructe pe care pârâții nu le-au perceput.
În consecință, a constatat că nu sunt întrunite în cauză condițiile cerute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în persoana pârâților.
Împotriva sentinței, a declarat apel reclamanta P.I. care a preluat și calitatea reclamantei A.M. decedată la 30.04.2012, în calitate de moștenitoare a acesteia.
În motivare, a susținut nelegalitatea și netemeinicia sentinței pronunțate, în condițiile în care a făcut dovada întrunirii elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale și a faptului că pârâții au fost posesori de rea credință care trebuie să restituie fructele lucrului nerestituit.
Prin decizia civilă nr. 120 A/17.02.2013, Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă, a respins apelul ca nefondat.
În considerente, instanța a reținut că în cauză, nu s-a făcut dovada că intimații pârâți ar fi perceput fructe civile, respectiv chirii, rente, etc. pe perioada în care au fost proprietarii bunului.
Cererea reclamantei s-a întemeiat atât pe dispozițiile art. 485 Cod civil, cât și pe dispozițiile art. 998, 999 Cod civil, însă nu a făcut dovada săvârșirii vreunei fapte ilicite de către pârâți, căci nu aceștia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu M.B., ci defunctul G.I., autorul lor.
Împotriva deciziei, a declarat recurs reclamanta P.I.I., care, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a pretins că în baza art. 485 Cod civil, posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință. Ori, niciodată posesorul de bună credință nu a dobândit dreptul de a culege fructele. El este dator de a înapoia productele împreună cu lucrul, dar și fructele acestuia. Reaua credință a pârâților s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât, faptul că aceștia au perceput sau nu în mod efectiv fructele bunului este nerelevant.
Argumentația instanței precum că pârâții nu au săvârșit o faptă ilicită, fiind succesori cu titlu particular ai defunctului G.I., cumpărătorul imobilului din litigiu în baza Legii nr. 112/1995 contravine dispozițiilor art. 998 Cod civil. Constatând nulitatea absolută a contractului, instanța a reținut că prin încheierea contractului între M.B. și G.I., s-a urmărit fraudarea drepturilor reclamantelor, întrucât, pe baza unor minime diligențe, părțile contractante ar fi putut afla despre situația juridică a imobilului, în sensul că exista o cerere de restituire formulată în baza Legii nr. 112/1995 și o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare.
Pentru perioada 01.06-2000 - 10.08.2004, pârâții răspund pentru pasivul succesoral, în calitate de moștenitori testamentari ai numitului G.I. decedat la 10.08.2004.
Pentru perioada 10.08.2004 - 18.11.2010, pârâții nu pot fi considerați de bună credință, căci la data de 29.09.2005, iar reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a acestora, astfel că au avut cunoștință de viciile titlului lor și au fost de rea credință.
Prin decizia civilă nr.1724/18.10.2013 pronunțată de către Curtea de Apel București- Secția a-IV-a Civilă, a fost respins ca nefondat, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă P.I.I. împotriva deciziei civile nr.120A/07.02.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr.28967/299/2011, în contradictoriu cu intimații-pârâți R.M. SI R.M.
În motivarea deciziei, s-au reținut următoarele:
Conform art. 485 Cod civil posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință; în cazul contrar, el este dator de a înapoia productele împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică. Din examinarea textului sus menționat rezultă că posesorul câștigă proprietatea fructelor, dacă posedă cu bună credință.
Prin art. 486 Cod civil, se explicitează în sensul că posesorul este de bună credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute. El încetează de a fi cu bună credință, din momentul când aceste vicii îi sunt cunoscute, astfel cum se menționează în mod expres prin dispozițiile art. 487 Cod civil.
În speță, pârâții au dobândit prin succesiunea de după defunctul Gorcea Ion decedat la 10.08.2004, apartamentul nr. 12 din C.D., et.5 sector 1 București. Autorul lor a dobândit același imobil prin cumpărare în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 6065/31987/01.06.2000.
Sentința civilă nr. 5740/24.03.2000 a Judecătoriei sectorului 1 București prin care pârâtul C.G.M.B. a fost obligat să predea reclamantelor A.M. și P.I. apartamentul din litigiu, nu este opozabilă nici reclamantului, și nici autorului său, de vreme ce aceștia nu au fost părți în proces.
Pe perioada desfășurării procesului, intentat de către reclamante împotriva pârâților M.B prin P.G. G.I., pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6065/31987/01.06.2000 și revendicarea apartamentului nr. 12 nu se poate reține reaua credință a pârâților pe considerentul că viciile titlului lor le-au devenit cunoscute.
Prin sentința civilă nr. 3764/06.03.2009 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, iar pârâții R.M. și R.M. introduși între timp în cauză, au fost obligați la predarea imobilului.
Reaua credință a pârâților a făcut obiectul judecății, așa încât, de abia la data rămânerii irevocabile a sentinței civile sus menționate, prin decizia civilă nr.36 R/25.01.2011 a Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, aceștia au devenit posesori de rea credință, căci s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că titlul autorului lor era viciat. Or, anterior acestei date, respectiv la data de 18.11.2010, pârâții părăsiseră ( este adevărat pe calea executării silite), după rămânerea definitivă a sentinței, prin decizia civilă nr. 364 A/18.03.2010 a Tribunalului București- Secția a IV-a Civilă, imobilul din litigiu. Așa fiind, printr-o justă aplicare a dispozițiilor art. 485 - 487 Cod civil, instanțele au respins acțiunea pe acest temei.
Pe bună dreptate, instanțele au reținut și că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, întemeiate pe dispozițiile art. 998, 999 Cod civil, căci, deși este evident că acestea au fost prejudiciate pentru lipsa de folosință a imobilului, până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești de restituire a acestuia, nu se poate reține că pârâții au deținut imobilul în baza unei fapte ilicite, ci, prin succesiune, pe baza titlului autorului lor, ce a făcut obiectul judecății. Or, lipsa unui singur element al răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, face ca aceasta să nu mai poată fi antrenată.
În consecință, Curtea reține netemeinicia tuturor motivelor de recurs, urmează ca în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă să respingă recursul ca nefondat.
| ← Emiterea unei dispoziţii prin care se soluţionează... | Hotărâre care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare. → |
|---|
