Hotărâre care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1916/R din data de 15.10.2013
Litigii cu profesioniștii. Hotărâre care ține loc de contract de vânzare-cumpărare. Condițiile de admisibilitate a acțiunii. Incidența dispozițiilor Legii 154/2012.
Potrivit art. 14 alin.1 și 2 din Legea nr. 154/2012, "în situația în care contractul prevăzut la art. 13 nu se poate încheia în termen de două luni de la data primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea privată …ori în cazul refuzului de acordare a dreptului de acces, …oricare dintre părți se poate adresa instanței competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanța poate pronunța o hotărâre care ține loc de contract între părți";.
Față de prevederile legale evidențiate mai sus, Curtea a constatat că acțiunea reclamantei este admisibilă și că există normă legală care să dea posibilitatea instanței de judecată să suplinească acordul pârâtei prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract privind exercitarea dreptului de acces pe proprietatea privată.
Motivarea sentinței atacate evidențiază faptul că instanța de fond a ignorat în totalitate normele legale speciale care reglementează drepturile furnizorilor de rețele de comunicații electronice în raport cu proprietarii imobilelor afectate, raportându-se doar la normele generale din Codul civil 1864 privind libertatea contractuală. În acest sens, instanța de fond nu a avut în vedere nici faptul că reclamanta are un drept de servitute legală, a cărui existență virtuală nu depinde de acordul pârâtei. Doar exercitarea efectivă a dreptului de acces este condiționată, în condițiile legii, de acordul titularului dreptului de proprietate.
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1916/R/2013 din 15.10.2013)
I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a Civilă la data de 26.04.2011, sub nr. 30345/3/2011, reclamanta SC W N SRL a chemat în judecată pârâta A P B 1 din București, str. …, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract între părți, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că beneficiază de dreptul de a furniza servicii de internet și telefonie destinate publicului, precum și de dreptul de acces pe proprietăți, ale cărui condiții de exercitare trebuie stabilite printr-un acord cu titularul dreptului de proprietate sau de administrare asupra imobilului, conform art. 23 alin.1 lit.c) din OUG nr. 79/2002.
În acest sens, începând cu anul 2006, reclamanta a încheiat cu pârâta anual o convenție privind acordul de acces în incinta blocului 1, ultima convenție expirând în luna decembrie 2010. Ulterior, părțile nu au mai ajuns la o înțelegere pentru semnarea unei noi convenții, deși reclamanta a trimis în data de 05.04.2011 o notificare scrisă în acest scop.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 23, 24, 27 din OUG nr. 79/2002.
II. Prin Sentința civilă nr. 5017/19.06.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. 30345/3/2011, a fost respinsă ca nefondată acțiunea și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că ultima convenție privind accesul în imobil a fost valabilă până în decembrie 2010, că în această convenție nu s-a stipulat obligația prelungirii, că părțile nu au ajuns la un acord în sensul prelungirii convenției sau încheierii unui nou contract. S-a concluzionat că nu există temei legal pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract între părți, în lipsa unei norme care să stipuleze obligația acordării dreptului de acces în imobil.
III. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC W N SRL, solicitând desființarea în tot a hotărârii tribunalului și admiterea cererii în sensul pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract între părți.
În motivarea căii de atac, reclamanta a arătat că este autorizată ca furnizor de rețele și servicii de comunicații electronice, astfel că beneficiază de dreptul de acces pe proprietăți, conform art. 10 din OUG nr. 111/2011 și art. 3 alin.1 din Legea nr. 154/2012.
Reluând expunerea situației de fapt prezentate în cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că s-a adresat instanței în conformitate cu art. 27 din OUG nr. 79/2002, în vigoare la momentul încetării acordului de acces, dar ulterior abrogată și înlocuită cu Legea nr. 154/2012.
Invocând dispozițiile art. 5 și 14 din Legea nr. 154/2012, reclamanta a explicat că legea specială reglementează condițiile în care se realizează accesul pe proprietatea privată al furnizorilor de rețele de comunicații electronice. Instanța de fond a făcut abstracție de prevederile legale incidente în cauză, potrivit cărora "în situația în care contractul nu se poate încheia în termen de două luni de la data primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea privată ori în cazul refuzului de acordare a dreptului de acces, oricare dintre părți se poate adresa instanței competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanța poate pronunța o hotărâre care ține loc de contract între părți";.
IV. La termenul din 15.10.2013, Curtea a calificat calea de atac ca fiind recursul, pentru următoarele motive:
- temeiul de drept al cererii de chemare în judecată îl reprezintă OUG nr. 79/2002, act normativ ce a fost înlocuit în cursul procesului cu Legea nr. 154/2012 (în vigoare de la 01.11.2012); potrivit art. 14 alin.4 din Legea nr. 154/2012, hotărârea judecătorească pronunțată de instanță ca urmare a unei cereri de genul celei formulate în cauză poate fi atacată cu recurs;
- în cuprinsul cererii de repunere pe rol formulate la 20.12.2012, reclamanta a precizat că valoarea obiectului cererii este de 360 lei (fila 47 dosar fond); întrucât valoarea obiectului cererii este sub 100.000 lei, hotărârea primei instanțe nu este supusă apelului, conform art. 2821 alin.1 C.pr.civ. 1865.
V. Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate și a normelor legale incidente în cauză, Curtea a apreciat fondat recursul, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 22 din OUG nr. 79/2002, furnizorii de rețele de comunicații electronice autorizați beneficiază de dreptul de acces pe proprietăți, sens în care pot, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, să instaleze, să întrețină, să înlocuiască sau să mute orice elemente ale rețelelor de comunicații electronice, inclusiv suporturile și celelalte facilități necesare pentru susținerea acestora, precum și punctele terminale utilizate pentru furnizarea de servicii de comunicații electronice, pe, deasupra, în sau sub imobile aflate în proprietate publică sau privată, după caz.
Condițiile de exercitare ale acestui drept au fost reglementate la art. 23 din ordonanță, una dintre aceste condiții fiind încheierea unui contract (conform art. 26) sau, în lipsa unui acord, pronunțarea unei hotărâri judecătorești. În acest sens, art. 27 alin.1 și 2 din OUG nr. 79/2002 prevede că, "în situația în care contractul prevăzut la art. 26 nu se poate încheia în termen de 4 luni de la data la care solicitantul a înaintat titularului dreptului de proprietate sau de administrare asupra imobilului cererea privind începerea negocierilor, solicitantul se poate adresa instanței competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanța poate pronunța o hotărâre care ține loc de contract între părți"; (subl.ns.).
2. Prin Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii rețelelor de comunicații electronice (în vigoare de la 01.11.2012), au fost abrogate art. 22-31 din OUG nr. 79/2002, noua lege preluând cu modificări normele privind dreptul de acces pe proprietăți.
Astfel, potrivit art. 3 alin.1 și 3 din lege, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice, autorizați în condițiile legislației din domeniul comunicațiilor electronice, au dreptul de acces pe proprietăți în condițiile prezentei legi. Dreptul de acces pe proprietăți este un drept de servitute, care se exercită în condițiile legii, cu respectarea principiului minimei atingeri aduse proprietății.
Similar reglementării anterioare, art. 5 prevede condițiile de exercitare a dreptului de acces pe proprietatea privată, una dintre acestea fiind, în cazul refuzului titularului dreptului de proprietate privată asupra imobilului afectat de a încheia un contract, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile, care să țină loc de contract între părți.
În continuare, art. 12-13 din lege prevăd procedura, condițiile și conținutul contractului privind exercitarea dreptului de acces.
Potrivit art. 14 alin.1 și 2 din Legea nr. 154/2012, "în situația în care contractul prevăzut la art. 13 nu se poate încheia în termen de două luni de la data primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea privată…ori în cazul refuzului de acordare a dreptului de acces,…oricare dintre părți se poate adresa instanței competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanța poate pronunța o hotărâre care ține loc de contract între părți"; (subl.ns.).
3. Față de prevederile legale evidențiate mai sus, Curtea a constatat că acțiunea reclamantei este admisibilă și că există normă legală care să dea posibilitatea instanței de judecată să suplinească acordul pârâtei prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract privind exercitarea dreptului de acces pe proprietatea privată.
Motivarea sentinței atacate evidențiază faptul că instanța de fond a ignorat în totalitate normele legale speciale care reglementează drepturile furnizorilor de rețele de comunicații electronice în raport cu proprietarii imobilelor afectate, raportându-se doar la normele generale din Codul civil 1864 privind libertatea contractuală. În acest sens, instanța de fond nu a avut în vedere nici faptul că reclamanta are un drept de servitute legală, a cărui existență virtuală nu depinde de acordul pârâtei. Doar exercitarea efectivă a dreptului de acces este condiționată, în condițiile legii, de acordul titularului dreptului de proprietate.
Procedând astfel, prima instanță nu a cercetat fondul cererii cu care a fost învestită, soluția de respingere fiind motivată pe aspecte de inadmisibilitate (că legea nu ar prevedea posibilitatea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract între părți).
4. În consecință, în temeiul art. 312 alin.1-3 și 5 C.pr.civ. și art. 304 pct.9 C.pr.civ. 1865, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu prevederile art. 315 alin.1 C.pr.civ. 1865, instanța de fond va avea în vedere normele legale invocate de reclamantă și va analiza îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 5 alin.1 din Legea nr. 154/2012 (în reglementarea anterioară art. 23 alin.2 din OUG nr. 79/2002), urmând a stabili în concret dacă motivele invocate de pârâtă, prin care se opune exercitării dreptului de acces, sunt temeinic justificate, în raport de dispozițiile art. 12 alin.3 din Legea nr. 154/2012.
| ← Redobândirea dreptului de proprietate, în temeiul unei... | Încadrare juridică. Elementele constitutive ale infracţiunii... → |
|---|
