Reducerea salariului cu un procent de 25% pe o perioadă determinată ca o măsură cu caracter temporar, caracterizată prin proporţionalitate între scopul legitim urmărit şi mijloacele utilizate, prin care nu se afectează substanţa dreptului la muncă, protej
| Comentarii |
|
Diminuarea cuantumului salariului, ca un corolar al dreptului de muncă, cu 25% este prevăzută prin Legea nr. 118/2010 şi s-a impus, în baza art. 53 din Constituţie, pentru reducerea cheltuielilor bugetare. De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din această lege a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, care implică, pe lângă securitatea din domeniul militar şi o componentă socială şi economică. În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010, iar până la sfârşitul anului 2010 se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial. Aşadar, persistă această ameninţare la adresa stabilităţii economice, iar în atare condiţii au fost adoptate măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia, una dintre aceste măsuri fiind reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată şi prin diminuarea cuantumului salariilor cu 25%. Această restrângere prevăzută de Legea nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului. Deci, reducerea salariului reclamanţilor-intimaţi cu un procent de 25% pe o perioadă determinată nu reprezintă o ingerinţă ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor. Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Comisia Europeană o lasă statelor în stabilirea propriilor politici, această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar. Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat măsura de restrângere a salariului, se constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Mai mult, restrângerea exerciţiului dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afectează substanţa dreptului constituţional protejat. Dacă se are în vedere şi procentul pentru care a operat diminuarea salariului, de 25%, se poate concluziona că există un echilibru just între scopul vizat şi mijloacele folosite, iar intimaţilor-reclamanţi nu le-a fost impusă o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Secţia Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 582 din 30 martie 2011
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 6.09.2010 pe rolul T.V., reclamanții B.M., B.V., B.D., B.C., B.D., B.D.-M., B.G., C.V., C.V., C.M., C.G.-A., C.M., C.E.-A., C.-C.A, C.L., C.I., C.E., C.M., C.M., D.-S.B., D.D., D.E., E.A., E.C., F.R., G.F., G.C., G.E., G.I.-L., I.E., J.M., L.P.-F., M.A., M.D., T.E.-A., M.-M.I., M.B., N.A.-M., O.C., P.E., P.I., P.I., R.M., R.D., R.E., R.M., Ș.V., S.G., S.E., S.V.-A., S.E.-C., T.P., V.M., V.D., V.N. și Z. Z., angajați ai B.J.A.I. au chemat în judecată pe pârâta B.J.A.I., reprezentată prin director prof. A. -S.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea măsurii de diminuare a salariului cu 25% și obligarea acesteia la plata drepturilor salariale, actualizate cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în data de 8 august 2010, dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie, au luat la cunoștință faptul că le-au fost diminuate unilateral salariile cu 25%.
Au apreciat că, salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligații de ambele părți, iar una din obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractul individual de muncă.
Contractul individual de muncă este convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă, negociată și liber consimțită și în care sunt prevăzute în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți.
De asemenea, reclamanții au mai arătat că salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (2) coroborat cu alin. (3) din același articol.
Prin urmare, un terț față de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Statul, terț raportat la contractul individual de muncă, încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților privați.
Deși nu au fost încheiate acte adiționale la contractele individuale de muncă, de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorul a reținut o parte din salariile datorate conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreună cu salariații săi convenise conform contractului.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 și art. 110 alin. (2) și 3 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 938 din 30 noiembrie 2008, pronunțată de T.V., a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta B.J.A.I. la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie, august, septembrie și octombrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanții sunt angajați ai B.J.A.I. în diverse funcții, respectiv bibliotecari, agenți de pază, contabil, administrator, analiști-programatori.
începând cu luna iulie 2010, reclamanților li s-a diminuat cu 25% cuantumul salariului brut, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
S-a reținut că Legea nr. 118/2010 a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, iar Curtea Constituțională, prin decizia nr. 874/25.06.2010, a apreciat că măsurile necesare pentru restabilirea echilibrului bugetar privind diminuarea cu 25% a cheltuielilor bugetare, printre care și a cuantumului salariului și a altor drepturi de natură salarială din sectorul bugetar, sunt constituționale.
Faptul că acest act normativ a fost verificat de Curtea Constituțională nu împiedică instanța, în situația concretă, să analizeze efectele pe care acest act normativ le produce și dacă aceste efecte sunt contrare normelor internaționale.
Potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să facă aplicarea prevederilor din reglementarea internațională mai favorabilă.
Instanța a apreciat că această măsură de reducere unilaterală a salariului brut cu 25% încalcă prevederile Declarația Universală a Drepturilor Omului, și pe cele ale art. 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994, care privesc protecția proprietății.
Conform art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
în același sens, Declarația Universală a Drepturilor Omului, prevede: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Cu privire la regula aplicabilă în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg . a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și care are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus menționate nu sunt „distincte”, în sensul că nu au nici o legătură una cu cealaltă: cea de-a doua și cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor și, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat în prima regulă (cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46 - 47, & 55).
Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol, tribunalul a apreciat că trebuie analizate mai multe aspecte: dacă reclamanții au un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a îl vedea concretizat (Cauza Ouzunis și alții contra Greciei, Rafinăriile grecești Stran și Stratis Adreadis împotriva Greciei, cauza Șandor împotriva României, cauza Virgil Ionescu împotriva României, cauza Sabin Popescu împotriva României, cauza Bock și Palade împotriva României, cauza Driha împotriva României, etc.).
în Hotărârea din 15 iunie 2010, în cauza Mureșanu împotriva României (cererea nr. 12821/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol.
Așadar, salariul reclamanților, la care aceștia au dreptul în baza contractelor individuale de muncă sau a dispozițiilor depuse la dosar, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la Convenție.
Cea de a doua condiție ce trebuie verificată pentru a se vedea dacă este vorba sau nu de o încălcare a art. 1 din Primul protocol este cea a existenței unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
S-a reținut că reducerea salariului reclamanților cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie-decembrie 2010) și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
în al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Prima condiție a privării de proprietate este, așadar, ca ingerința să fie prevăzută de lege.
Această primă condiție semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerințe: să existe o lege în sensul Convenției, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calități determinate de Curte în jurisprudența sa, adică să fie accesibilă, precisă și previzibilă.
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil în sensul jurisprudenței Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg .
Cea de a doua condiție a privării de proprietate presupune ca ingerința să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.
Tribunalul a reținut că soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinată de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică. Noțiunea „securitate națională”, presupune și alte aspecte din viața statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. Situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” și de „cauză de utilitate publică”. în consecință, s-a apreciat că este îndeplinită și cea de a doua condiție a privării de proprietate.
în cele din urmă ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, așadar, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera SA și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr. 332, p.23 și § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. în această privință, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).
în orice caz, după cum s-a pronunțat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza B.). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Așadar, privarea de proprietate impune statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
Instanța de fond a apreciat că Legea nr. 118/2010 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. în cuprinsul Legii nr. 118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere care, în concepția instanței Europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
în aceste condiții, instanța a apreciat că, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% în baza Legii nr. 118/2010, au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urmare a acestei constatări și în aplicarea dispozițiilor art. 41 din Convenție, dând eficiență dispozițiilor art. 20 din Constituția României, tribunalul a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți să li se restituie sumele de bani aferente acestui procent, reținute în mod nelegal.
întrucât reclamanții au precizat numai momentul de la care se solicită plata acestor sume, iar nu și cel până la care se apreciază că ar fi îndreptățiți la primirea lor, instanța, având în vedere faptul că salariul se acordă lunar, fiind o plată succesivă ce devine scadentă la sfârșitul lunii pentru care se datorează, precum și că numai sumele datorate pentru lunile încheiate sunt certe, lichide și exigibile, a apreciat că cererea de obligare a pârâtei la plata diferențelor dintre sumele datorate și cele efectiv plătite privește perioada iulie 2010 - octombrie 2010, pentru care plata salariului a devenit scadentă înainte de pronunțarea hotărârii.
Pentru aceste considerente, instanța a admis cererea și a obligat pe pârâtă la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă al fiecărui reclamant, dintre sumele încasate cu acest titlu și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie, august, septembrie și octombrie 2010 (suma aferentă reducerii cu 25% a salariilor), sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective.
împotriva sentinței civile nr. 938 din data de 30 noiembrie 2010, pronunțată de T.V., a formulat în termen recurs pârâta B.J.A.I. V., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., respectiv aplicarea greșită a legii, solicitând a fi avute în vedere și dispozițiile art. 3041 C.proc.civ.
în motivarea recursului, pârâta arată că a luat măsura diminuării salariului reclamanților cu 25% începând cu data de 3 iulie 2010, până la 31 decembrie 2010, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. în conformitate cu prevederile art. 4 și art. 16 din Legea nr. 118/2010, măsura diminuării cuantumului brut al salariilor pentru salariații ce lucrează în cadrul bibliotecii se aplică pe o perioadă determinată, respectiv din data de 3 iulie 2010, până la 31 decembrie 2010.
De subliniat că, referitor la obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 118/2010, C.C. a statuat potrivit deciziilor nr. 872/2010 și nr. 874/2010, faptul că măsura de diminuare a cuantumului salariului cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă, ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție. De asemenea, diminuarea drepturilor salariale cu 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010, este o măsură luată pe o perioadă determinată.
De aceea, în considerarea celor arătate, se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii.
Reclamanții au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, motivat de faptul că le-au fost încălcate mai multe drepturi fundamentale, printre care și dreptul de proprietate, în accepțiunea art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Examinând criticile formulate, în raport de motivele invocate în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., se constată că sunt întemeiate, iar recursul este fondat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.
Alin. (2) al aceluiași articol reglementează situația în care, din aplicarea prevederilor alin. (1) ar rezulta o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, caz în care suma care se acordă este de 600 lei.
Această lege, mai exact dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 au fost declarate constituționale prin deciziile Curții Constituționale nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010.
Chiar și într-o asemenea situație, instanța de judecată trebuie să analizeze cauza în raport de prevederile art. 20 din Constituția României, potrivit cu care „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe, între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Este ceea ce a făcut, de fapt, și prima instanță, pornind de la art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cu care: art. 1 - „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; art. 2 - „Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”, și de la art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994, care prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Analizând prevederile art. 1 din Primul protocol, tribunalul a reținut că salariul intimaților-reclamanți reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol, iar reducerea salariului acestora cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie-decembrie 2010) și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent semnifică o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor.
Cât privește privarea de proprietate s-a reținut că aceasta trebuie să fie prevăzută de lege - condiție îndeplinită în cauză, prin dispozițiile Legii nr. 118/2010 -, ingerința să urmărească un scop legitim, de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică - condiție, de asemenea îndeplinită, așa după cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 și ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.
Referitor la această ultimă condiție, instanța de fond a reținut că nu există un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, că intimații-reclamanți au fost obligați să suporte o sarcină disproporționată prin măsura luată de diminuare a salariului, fără a fi despăgubiți cu plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului.
Curtea constată că această statuare a tribunalului, este nelegală.
Contrar celor reținute de către prima instanță, în cauză, prin măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010, de diminuare a salariului intimaților, s-a păstrat un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu poate conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale „Dispozițiile alin. (1) din Primul protocol nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
în acest sens este și jurisprudența Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în cauza Lelas contra Croației (20.05.2010), Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului.
în cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007), în care reclamanții au susținut că au dreptul la o alocație bănească suplimentară care fusese abrogată, Curtea a reținut că în Convenție nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretenția poate fi considerată „bun” dacă este suficient de determinată și fundamentată din punct de vedere legal în dreptul intern.
Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei (8 noiembrie 2005), Curtea a considerat că „este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislației.
Rezultă deci, că o astfel de ingerință nu are caracterul unei „privări de proprietate”, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.
în cauza Wieczorek contra Poloniei (8 decembrie 2009) sau Mellacher contra Austriei (19 decembrie 1989) Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei.
în cauza Hasani vs. Croația (30.09.2010) și Stec contra Marii Britanii din 12.04.2006 Curtea a precizat că ultimele două condiții prevăzute la art. 1 din protocolul adițional, respectiv: limitarea proprietății se poate face doar prin lege și doar în anumite condiții expres prevăzute de legislație, iar statul are dreptul de a controla și de a reglementa folosirea proprietății în acord cu interesul general, se referă, de fapt, la posibile limitări ale dreptului de proprietate care trebuie interpretate în lumina primului principiu, acela că proprietarul are dreptul de a se bucura de bunul său și de a-și exercita prerogativele asupra bunului, fără nicio interferență din partea altor persoane ale statului. Limitarea proprietății trebuie să fie justificată de un interes public, să aibă un scop legitim și să se facă prin mijloace proporționale cu scopul respectiv. Principiul proporționalității presupune existența unui echilibru just între scopul vizat și mijloacele folosite și nu există acest echilibru dacă persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă. Analizând principiul proporționalității, Curtea a trebuit să ia în considerare marja de apreciere a statului, iar noțiunea de interes public să fie interpretată în mod extensiv, decizia de a adopta legi referitoare la drepturi de asigurări sociale trebuind în mod obligatoriu să se bazeze pe motive economice sau sociale.
în cauza de față, diminuarea cuantumului salariului, ca un corolar al dreptului de muncă, cu 25% este prevăzută prin Legea nr. 118/2010 și s-a impus, în baza art. 53 din Constituție, pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din această lege a fost determinată de apărarea securității naționale, care implică, pe lângă securitatea din domeniul militar și o componentă socială și economică.
în expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, activitatea economică a României rămâne slabă și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010, iar până la sfârșitul anului 2010 se așteaptă ca inflația să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe și implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% inițial.
Așadar, persistă această amenințare la adresa stabilității economice, iar în atare condiții au fost adoptate măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia, una dintre aceste măsuri fiind reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată și prin diminuarea cuantumului salariilor cu 25%.
Această restrângere prevăzută de Legea nr. 118/2010 este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului.
Deci, reducerea salariului reclamanților-intimați cu un procent de 25% pe o perioadă determinată nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor. Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană o lasă statelor în stabilirea propriilor politici, această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat măsura de restrângere a salariului, se constată că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Mai mult, restrângerea exercițiului dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afectează substanța dreptului constituțional protejat.
Dacă se are în vedere și procentul pentru care a operat diminuarea salariului, de 25%, se poate concluziona că există un echilibru just între scopul vizat și mijloacele folosite, iar intimaților-reclamanți nu le-a fost impusă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
în concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează un just echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Așa fiind, pentru toate argumentele expuse mai sus, conform dispozițiilor art. 312 C.proc.civ., se va admite recursul, se va modifica sentința, în sensul că se va respinge acțiunea.
(Judecător Daniel Radu)
| ← Formele de atribuire în acord global luate în calcul la... | Arestarea preventivă. Criterii de apreciere. Analizarea... → |
|---|
