reşedinţă obişnuită a minorului . Jurisprudență Minori
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 229A din data de 02.06.2014
"Din probele administrate rezultă în mod cert că reședința obișnuită a familiei, înaintea deplasării minorei în România, a fost în Italia, or, apelanta, în condițiile în care ar fi înțeles să conteste această situație de fapt, era obligată să și facă dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-i, conform art.249 din Noul Cod de procedură civilă.
Curtea reține că hotărârea judecătorească - sentința civilă nr.1596/22.02.2013 pronunțată de Judecătoria sector 5 București, prin care s-a stabilit, în mod provizoriu, locuința minorei la domiciliul reclamantei, nu înlătură caracterul ilicit al reținerii. Potrivit art.17 din Convenție, respectarea hotărârilor judecătorești nu are înrâurire decât asupra unui proces de fond vizând custodia minorei, nu într-o cauză de răpire internațională de copii în sensul art.3 din Convenție";.
Domeniu - reședință obișnuită a minorului
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.26979/3/2013 - DECIZIA CIVILĂ NR.229A/02.06.2014)
Prin cererea formulată la data de 02.08.2013 înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă sub nr. 26979/3/2013, M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980, în calitate de reprezentant legal al reclamantului F.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.I.S. și cu citarea AUTORITĂȚII TUTELARE SECTOR 5, înapoierea minorei F.N., născută la data de 06.11.2007 la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia.
Conform informațiilor autorității solicitante, minora a fost deplasată în cursul lunii septembrie 2012 în România de către pârâtă, inițial în scopul unei vacanțe, însă aceasta a refuzat să se mai întoarcă în Italia, reținând și minora în București, fără acordul tatălui.
Totodată, potrivit art.316 din codul civil italian, părinții au drepturi și obligații comune cu privire la copiii minori, ceea ce înseamnă că pârâta nu are dreptul de a decide singură cu privire la reședința minorului, astfel că reținerea acestuia pe teritoriul României fără acordul tatălui este ilicită conform art. 3 din Convenția de la Haga.
Chiar dacă pârâta deține o hotărâre provizorie de încredințare și stabilire a domiciliului minorei la adresa acesteia până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de divorț, instanța trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul.
Decizia cu privire la încredințare trebuie să aparțină instanței de la reședința obișnuită a copilului. De aceea, până în momentul în care instanța competentă din Italia se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea minorul trebuie să se întoarcă la reședința obișnuită, neexistând niciun temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părintești recunoscute de lege.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Convenției de la Haga, ale Legii 369/2004 precum și ale art. 11 din Regulamentul nr.2201/2003 al Consiliului CE.
Prin sentința civilă nr. 2068 din 11.12.2013, Tribunalul București - Secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrala pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, pentru reclamantul F.A., în contradictoriu cu pârâta D.I.S. și cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sector 5 București, a dispus înapoierea minorei F.N., născută la data de 06.11.2007, la reședința obișnuită din Priverno, Italia și a fixat termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului - 3 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în cuantum de 2.500 lei în favoarea Statului Român.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Minora F.N. s-a născut la data de 06.11.2007 în Italia, Priverno, din căsătoria părinților săi F.A. și D.I.S., soții având domiciliul comun în Italia, acolo unde s-a aflat și reședința obișnuită a minorei.
La data de 26.09.2012 pârâta s-a deplasat împreună cu minora în România, având acordul reclamantului pentru a vizita rudele din România, acord exprimat așadar pentru o deplasare temporară.
Întrucât pârâta a refuzat să revină în Italia, intenționând să stabilească domiciliul său și al copilului în România și promovând totodată, pe rolul instanțelor din România, atât acțiune de divorț cât și o cerere pentru măsuri provizorii (autoritate părintească și stabilire domiciliu minor) pe calea ordonanței președințiale, reclamantul a solicitat, prin intermediul mecanismului instituit de Convenția de la Haga din 1980, înapoierea copilului în statul reședinței obișnuite, Italia.
În prezent, minora locuiește în București, împreună cu mama sa, urmează cursurile clasei I din cadrul unei instituții de învățământ și se află în evidența unui medic de familie. În intervalul de timp de la data deplasării, reclamantul a menținut legăturile personale cu minora, atât telefonic și prin alte mijloace de comunicare (skype), efectuând totodată 4 vizite în România în acest scop (vizitele s-au realizat inclusiv prin luarea copilului din domiciliul mamei pentru câteva zile și aducerea sa în locuința închiriată în București de tată în respectivele ocazii).
Refuzând înapoierea sa și a minorei în Italia și manifestând intenția fermă de a se stabili în România, pârâta a invocat disensiunile ce au apărut în relația conjugală, nevoia de a fi alături de familia sa pe fondul unor probleme de sănătate cu care s-a confruntat bunica acesteia (străbunica maternă a minorei), refuzul reclamantului de a veni în România și de a fi alături de familia pârâtei, integrarea minorei în mediul din România, riscul grav căruia i-ar fi expusă minora urmare înapoierii sale în Italia, ce ar presupune despărțirea de mamă, Tribunalul a reținut însă că niciunul din aceste argumente nu justifică reținerea minorei în România, reținere ce îmbracă un caracter ilicit.
Față de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 Convenția de la Haga din 1980 și art.2 pct.11 din Regulamentul 2201/2003.
În privința dreptului privind încredințarea, a reținut instanța de fond că la data deplasării ambii părinții erau în mod egal titularii acestui drept, prin efectul legii, aspect ce rezultă din art. 316 din codul civil italian.
Întrucât intențiile pârâtei de a petrece doar o perioadă limitată de timp în România împreună cu minora s-au transformat în hotărârea de a se stabili definitiv în țară și de a intenta acțiunea de desfacere a căsătoriei, cu care a învestit instanța română, deplasarea minorei din data de 26.09.2012 și refuzul de a o înapoia la reședința obișnuită din Italia au caracter ilicit, în sensul CH 1980.
Nu a putut fi reținută susținerea pârâtei în sensul că reședința obișnuită a minorei ar fi în România, chiar dacă ulterior deplasării, pârâta și-a stabilit domiciliul în România și părțile au petrecut o perioadă mare de timp și în România.
Stabilirea domiciliului unuia dintre părinți în alt stat, survenită după momentul deplasării, nu prezintă relevanță pentru determinarea reședinței obișnuite a copilului a cărui înapoiere se solicită.
Atât din perspectiva Convenției de la Haga, cât și în optica Regulamentului 2201/2003, direct aplicabil în statele membre UE, noțiunea de reședință obișnuită, deși nu este în mod expres definită, impune a avea în vedere intenția părților de a se stabili într-un anumit stat, intenție concretizată prin elemente factuale precum achiziționarea unei locuințe care să constituie domiciliul familiei, înscrierea copilului în cadrul unei instituții de învățământ și frecventarea acesteia, integrarea în comunitatea locală, obținerea de către părinți (sau chiar și de unul dintre aceștia) a unui loc stabil de muncă și alte asemenea elemente ce denotă intenția urmărită de părți de a dobândi un domiciliu statornic într-un anume stat.
În cauza de față, toate criteriile anterior enumerate au rezultat din probatoriul administrat și au relevat cu suficientă claritate că, anterior deplasării din septembrie 2012, reședința statornică, obișnuită a minorei F.N. a fost în Italia, unde a locuit alături de părinții săi; imobilul ce a constituit domiciliul comun din Italia a fost achiziționat, astfel cum însăși pârâta afirmă și dovedește, în timpul căsătoriei de către ambii soți, în regim de comunitate legală a bunurilor; reclamantul deține un loc stabil de muncă în acest stat, minora a frecventat regulat cursurile preșcolare (grădinița din Priverno), ";comportamentul asumat de ambii părinți în raport cu cadrele didactice fiind de colaborare și participare activă";, astfel cum rezultă din ancheta socială efectuată de autoritățile locale italiene.
Împrejurarea că părțile veneau deseori în România, la rudele pârâtei, relevă atât prin frecvență cât și prin durată caracterul de vizite al acestor deplasări, obișnuite în cadrul unor relații familiale firești, și nu denotă integrarea minorei în mediul din România, ce ar împiedica înapoierea acesteia în Italia în condițiile art. 12 din Convenție.
Ca și excepție de la regula înapoierii imediate a minorilor, pârâta invocă de asemenea dispozițiile art. 13 alin. 1 lit.b din Convenție, și anume că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.
Tribunalul a constatat că pârâta nu a dovedit în ce ar consta riscul grav la care ar fi expusă minora ca urmare a înapoierii sale în Italia. Incontestabil, minora este atașată de mama sa care, astfel cum a învederat, nu dorește să revină în Italia și nu dorește să reia conviețuirea cu reclamantul. Pe de altă parte însă, nici vârsta copilului (în prezent de 6 ani), nici împrejurarea că este fetiță nu justifică o dependență absolută, continuă și exclusivă de îngrijirea maternă, astfel încât să se poată aprecia că înapoierea minorei la reședința obișnuită, chiar și în ipoteza în care pârâta se împotrivește ca personal să revină în Italia, ar expune copilul vreunui pericol fizic, psihic sau l-ar pune într-o situație intolerabilă.
Drept urmare, instanța a apreciat că nu este în interesul copilului ca acesta să nu fie înapoiată la reședința obișnuită, o hotărâre în acest sens echivalând cu legalizarea unei situații de fapt injustă generată de mama pârâtă care a decis, unilateral, deplasarea minorei în România și neînapoierea sa la reședința obișnuită din Italia, substituind, astfel, forului reședinței copilului, forul ales de aceasta.
În acord cu scopul Convenției, astfel cum a fost explicat în Raportul Perez Vera, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea minorilor într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată este obligată să dea eficiență mecanismului de returnare reglementat de Convenția de la Haga din 1980, care nu pune în dezbatere dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea acestuia în mediul lui obișnuit de viață, din care a fost deplasat, fiind în interesul acestuia de a nu fi deplasat sau reținut în baza unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale (Rap. Vera Perez, explicativ al Convenției).
În cauza de față, atașamentul minorei se manifestă față de ambii părinți, copilul are deja o vârstă la care se presupune că și-a însușit unele deprinderi elementare care să-i confere independența minimă necesară față de îngrijirea maternă, astfel încât înapoierea sa la reședința obișnuită, chiar și în lipsa mamei, să nu prezinte riscuri grave de natura celor menționate în art. 13 CH, cu atât mai mult cu cât nu s-a relevat că minora ar prezenta probleme deosebite de sănătate sau care să necesite îngrijiri speciale, exclusiv din partea mamei.
Împrejurarea că pârâta a obținut în România o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit locuința copilului la mamă nu înlătură caracterul ilicit al reținerii, atâta vreme cât hotărârea invocată de pârâtă instituie o măsură provizorie și nu definitivă, iar dosarul având ca obiect divorț și stabilirea autorității părintești aflat pe rolul instanței române a fost suspendat în temeiul art. 16 din Convenție.
Reținând toate cele ce preced, Tribunalul a admis cererea de înapoiere a copilului la reședința obișnuită din Italia, și în temeiul art. 11 alin. 2 din Legea nr. 369/2004, a fixat termen pentru executarea obligației de înapoiere 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi civile de 2.500 lei (RON).
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâta D.I.S. criticând sentința civilă pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că hotărârea apelată este pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a legii și, totodată, este rezultatul unei interpretări eronate atât a situației juridice cât și a materialului probator administrat în cauză.
Apreciază apelanta că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 3 din Convenția de la Haga, întrucât intenția pârâtei nu a fost acea de a despărți fetița de tatăl său, împrejurare ce se prezuma prin însăși demersul făcut de către aceasta în justiție având ca obiect juridic divorț și exercitarea autorității părintești de către ambii părinți.
De asemenea, intimatul . reclamant nu a făcut dovada respectării prevederilor art. 15 din Convenție, solicitând înapoierea minorei în Italia fără a exista o hotărâre a unei instanțe sau autorități din Italia din care să reiasă caracterul ilicit al deplasării.
Împrejurarea că părțile veneau deseori în România, la rudele apelantei - pârâte, relevă atât prin frecvență cât și prin durata caracterul de vizite al acestor deplasări, obișnuite în cadrul unor relații familiale firești, și denotă integrarea minorei în mediul din România.
Instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art.12 alin.1 și 2 din Convenția de la Haga, din interpretarea căruia rezultă că integrarea copilului în noul mediu se prezumă așa cum rezultă din probele administrate cu respectarea principiului privind interesul superior al copilului, astfel că integrarea este reglementată ca o excepție de la regula înapoierii.
Împrejurarea că apelanta - pârâtă a obținut în România o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit locuința copilului la mamă, înlătură în opinia apărării, caracterul ilicit al reținerii, și se prezumă ca o altă instanță judecătorească din România, în interesul superior al copilului, deși cunoștea situația de fapt a părților, a considerat că primează rolul mamei în viața copilului și cu siguranță, dacă cele două ar fi despărțite fetița ar fi expusă unui pericol fizic sau psihic cu consecințe deosebit e grave.
Deci, instanța de fond în mod greșit a analizat textul convențional, având la bază doar o simplă calculare a termenului de un an, fiind lipsită de relevanță în opinia sa integrarea minorei în noul său mediu, și fără să primeze interesul superior al copilului.
Această analiză superficială a instanței de fond, produce consecințe deosebit de grave prin expunerea minorei la un pericol fizic și psihic odată cu înapoierea copilului în Italia, iar creșterea și dezvoltarea acestuia ținând cont de vârsta minorei, impun cu precădere prezența mamei în viața copilului.
În virtutea rolului activ, instanța de fond avea obligația să analizeze cererea, prin prisma interesului superior al minorului, neînțelegând prin aceasta o îngrădire a dreptului tatălui de a întreține și a dezvolta relații personale cu minora, întrucât acest aspect prezintă evidente caracteristici benefice pentru minoră în considerarea dezvoltării sale intelectuale, psihice și culturale.
Astfel, consideră că soluția pronunțată la fond poate avea influențe deosebit de grave față de minoră prin ignorarea rolului deosebit pe care o mamă îl are în viața și creșterea unui copilul minor, fără să țină seama de criteriile legate de continuitatea și stabilitatea creșterii și educării acestuia, în conformitate cu nevoile sale și cu vârsta sa.
Administrarea probatoriului în fața instanței de fond a relevat în opinia apărării, faptul că tatăl, din prisma ocupației pe care o are, nu poate fi prezent în viața minorei, o parte însemnată din timpul zilei, iar bunicii paterni bolnavi fiind, nu au calitățile și nu pot oferi garanții cu privire la creșterea, educarea și pregătirea profesională a fetiței.
Din acest motiv, luarea unei măsuri care să scoată minora din sfera mediului stabil în care crește și se dezvoltă și din preajma persoanei care a vegheat mereu asupra creșterii și educării sale, trebuie motivată și argumentată în mod temeinic, pe aspectele obiective de facto și de jure, lucru pe care instanța de fond nu l-a făcut în cuprinsul sentinței apelate.
Pentru considerentele arătate, apelanta solicită admiterea apelului și pe fond schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii cererii având ca obiect înapoierea minorei F.N. la reședința obișnuită din Priverno - Italia, ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. C.pr.civ.
În probațiune, apelanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, audierea minorei F.N., urmând ca în baza rolului activ instanța să dispună orice altă probă în condițiile legii, a cărei necesitate ar reieși din dezbateri.
La data de 5.03.2014, intimatul F.A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul că, în mod corect, instanța de fond a constatat că deplasarea minorei este ilicită, în condițiile art. 3 din Convenția de la Haga, iar între momentul deplasării copilului și introducerea cererii înaintea autorității judecătorești a statului unde se află copilul nu a trecut mai mult de 1 an, astfel încât nu se impune luarea în considerare a factorilor privind integrarea copilului în noul său mediu
În ceea ce privește situația de excepție reglementată de art. 13 din Convenția de la Haga arată că apelanta nu a dovedit și nu poate dovedi împrejurarea că prin înapoierea minorei în mediul său obișnuit ar fi expusă unui pericol fizic sau psihic.
În apel, în baza art. 479 alin. 2 cu aplicarea art. 254 alin. 2 N.c.pr.civ., și în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 9 alin. 3 și 4 din Legea nr. 369/2004 pentru aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, la care România a aderat prin Lega nr. 100/1992 și ar. 11 alin. 2 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, s-a procedat la ascultarea în cameră de consiliu a minorei, în prezența unui psiholog din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sect. 5 București, respectiv psiholog Chicaș Ruxandra Giorgiana.
Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel formulate și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
În prealabil, trebuie reținut că principalele dispoziții internaționale relevante incidente în cauză se regăsesc în Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992.
În acord cu aceste dispoziții, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane sau oricărui alt organism, acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitat, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit. Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
În același sens, sub aspectul dreptului aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate, Codul civil italian stabilește că ambii părinți exercită autoritatea părintească asupra copilului până la majoratul acestuia sau până la obținerea capacității juridice depline. Astfel, dispozițiile art.316 și 317 bis din Codul civil italian prevăd că "părinții au drepturi și obligații comune cu privire la copiii minori"; și "exercitarea autorității părintești revine împreună celor doi părinți dacă locuiesc împreună";. Ca atare, potrivit legislației Republicii Italiene privind exercitarea autorității părintești, deciziile în privința copiilor minori trebuie luate de comun acord.
Pe de altă parte, Noul cod civil român stipulează, în articolul 397, că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, exercitând aceste drepturi numai în interesul copiilor, iar dispozițiile legii speciale privind protecția minorilor reglementează faptul că minorul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Interpretând sistematic aceste dispoziții legale, rezultă protecția pe care statele o acordă interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice și psihice și, în acest context, vieții familiale, înțeleasă ca o legătură nu doar biologică, dar și juridică, care trebuie, însă, să aibă caracter efectiv, conținând, ca element fundamental pentru părinte și copilul său, faptul de a fi împreună, aceasta fiind protejată de art.8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, pe tărâmul acestor norme, care garantează dreptul la viață de familie, statul are nu doar obligația negativă de a nu a aduce atingere acestui drept, dar și obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie, în speța dedusă judecății obligațiile pozitive impuse de art.8 statelor contractante în materie de reunire a unui părinte cu copiii săi minori trebuind interpretate atât în lumina Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, cât și conform Convenției privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (a se vedea cauza Ignaccolo-Zenide contra României, hotărârea din 11 ianuarie 2000, cauza Lafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006).
Pentru a aprecia în ce măsură statului îi incumbă aceste obligații pozitive, vor trebui analizate de către instanță cerințele impuse de art.3 al Convenției de la Haga din 1980, pentru a constata dacă deplasarea sau neînapoierea/reținerea unui copil este ilicită.
Curtea apreciază că deplasarea sau neînapoierea sunt două acțiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecință, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite.
În același sens, aceste constatări nu ar trebui să aibă, în mod esențial, o consecință asupra măsurii încredințării minorului unuia dintre părinți, cele două evaluări fiind distincte și făcându-se după reguli diferite, conform unui standard al probelor diferit, această interpretare rezultând fără echivoc din dispozițiile art.19 ale Convenției de la Haga din 1980, în conformitate cu care "o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul Convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea";.
Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra întrunirii condițiilor impuse de art.3 din Convenția de la Haga din 1980, acestea vor trebui raportate la art.14 din acest act, potrivit căruia, pentru a stabili existența unei deplasări sau neînapoieri ilicite, în înțelesul art.3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama, în mod direct, de legea și hotărârile judecătorești sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
În sprijinul acestei interpretări este și Regulamentul CE nr.2201 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie familială și a responsabilității părintești, care definește termenii de "deplasare sau reținere ilicită"; în art.2 pct.11, stabilind că "încredințarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședință al copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești";.
Procedând, în continuare, la analiza circumstanțelor particulare ale speței, din perspectiva acestor dispoziții relevante și a ansamblului probator administrat în cauză, Curtea reține că deplasarea minorei F.N. în România s-a realizat cu acordul tatălui reclamant, astfel încât nu poate fi vorba de o deplasare ilicită, însă neînapoierea acestuia s-a produs în condițiile în care apelanta, mama copilului, a refuzat să revină împreună cu minorul la reședința lui obișnuită din Italia, ceea ce conduce, prin această acțiune ilicită, la afectarea dreptului la viață de familie, garantat de art.8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Ceea ce se contestă în cauza de față este reținerea greșită a prevederilor art.3 alin.1 din Convenția de la Haga din 1980 din perspectiva nedovedirii de către intimatul reclamant M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, a existenței unui drept privind încredințarea copilului.
Potrivit art. 4 din Convenția de la Haga din 1980, convenția se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea, iar aplicarea sa încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.
Probele administrate în cauză dovedesc că, anterior deplasării în România, reședința obișnuită a minorului se afla în Italia - Priverno.
În înțelesul Convenției de la Haga din 1980, deplasarea minorului de către unul din titularii dreptului comun de autoritate parentală fără consimțământul celuilalt titular are caracter ilicit; în acest caz, caracterul ilicit nu derivă dintr-o acțiune contrară legii, ci din faptul că o asemenea acțiune nesocotește drepturile celuilalt părinte, ocrotite, la rândul lor, de lege și întrerupte din exercițiul normal.
Astfel, Convenția nu urmărește să determine cui îi va fi atribuită pe viitor încredințarea copilului, ci numai să evite ca o hotărâre ulterioară să fie influențată de o schimbare a circumstanțelor produsă în mod unilateral de una dintre părți. Acest punct de vedere a fost exprimat și în Raportul Explicativ privind Convenția de la Haga din 1980 privind răpirea de copii, redactat de Elisa Pérez-Vera în 1980, fiind însușit și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Monory împotriva României și Ungariei din 5 iulie 2005.
Curtea mai constată că argumentele ce țin de insuficienta stabilire a situației de fapt în cauza de față, determinată de lipsa rolului activ al instanței, nu pot fi reținute.
Astfel, din probele administrate rezultă în mod cert că reședința obișnuită a familiei, înaintea deplasării minorei în România, a fost în Italia, or, apelanta, în condițiile în care ar fi înțeles să conteste această situație de fapt, era obligată să și facă dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-i, conform art.249 din Noul Cod de procedură civilă.
În acord cu instanța de fond, Curtea reține că hotărârea judecătorească - sentința civilă nr. 1596/22.02.2013 pronunțată de Judecătoria sect. 5 București, în dosarul nr. 28533/302/2012 - prin care s-a stabilit, în mod provizoriu, locuința minorei la domiciliul reclamantei, nu înlătură caracterul ilicit al reținerii.
Potrivit art. 17 din Convenție, respectarea hotărârilor judecătorești nu are înrâurire decât asupra unui proces de fond vizând custodia minorei, nu într-o cauză de răpire internațională de copii în sensul art. 3 din Convenție.
Ca atare, orice altă susținere a apelantei cu privire la reședința comună a familiei înainte de deplasarea minorei în România, în măsura în care apelanta nu a propus probe potrivit celor invocate, nici în faza procesuală a apelului, când s-a limitat doar la a justifica situația sa familială și profesională din România, nu poate fi reținută de Curte ca argument de natură a conduce la o altă situație de fapt și de drept în raport cu cea deja prezentată.
Referitor la incidența situațiilor de excepție de la art.13 alin.1 lit.a și b din Convenția de la Haga din 1980, Curtea constată că autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă. La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autoritățile judiciare sau administrative urmează să țină seama de informațiile puse la dispoziție de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reședința obișnuită a copilului privitor la situația sa socială.
Cât privește prima situație de excepție, apelanta a arătat că și anterior deplasării minorei din Italia era singura implicată în creșterea minorei, în timp ce tatăl copilului era angajat, iar din prisma ocupației pe care o are, nu poate fi prezent în viața minorei o parte însemnată din timpul zilei, arătând că bunicii paterni bolnavi fiind, nu au calitățile și nu pot oferi garanții cu privire la creșterea, educarea și pregătirea minorei.
Curtea reține, pe de o parte, că apelanta nu a făcut dovada afirmațiilor sale referitoare la situația intimatului reclamant iar, pe de altă parte, că aceste împrejurări pot reprezenta, cel mult, în măsura probării lor, argumente în susținerea celei de-a doua excepții, reglementată de lit.b.
În fond, tribunalul a constatat că nu a fost susținută și, deci, dovedită incidența în cauză a dispozițiilor art.13 alin.1 lit.b din Convenție, text ce instituie o excepție de la regula înapoierii, nefiind afirmate de mama pârâtă fapte ale tatălui care, îndreptate în mod nemijlocit asupra copilului, să constituie un risc grav, actual sau iminent, de a-l expune pe acesta unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.
Cum în apel nu s-au administrat probe noi, din care să reiasă aspecte de natură a determina autoritatea judiciară competentă să refuze să dispună înapoierea minorei în Italia, la reședința sa obișnuită, Curtea nu poate identifica vreo temere privind riscul la care ar putea fi supusă dezvoltarea fizică și psihică a minorei în cazul în care aceasta s-ar întoarce la domiciliul actual al tatălui său.
În ceea ce privește împotrivirea minorei la înapoiere, Curtea reține că, fiind ascultată în Camera de Consiliu la data de 02.06.2014, minora a arătat că nu dorește să se întoarcă în Italia, fără a expune un motiv rațional și pertinent pentru care se opune înapoierii.
Raportul psihologic redactat de psiholog Leonte Corina (filele 114 - 117 dosar apel), relevă faptul că minora este adaptată mediului din România, subliniind faptul că bucuria fetiței ar fi deplină dacă l-ar avea și pe tatăl său alături.
În timpul audieri minorei, Curtea a reținut că acestea a răspuns în mod autentic și spontan întrebărilor puse și că a fost relaxată și cooperantă în timpul audierii, în consecință s-a apreciat că minora dispune de discernământ în conformitate cu vârsta cronologică, ceea ce nu înseamnă că acest discernământ este absolut și face necesar a se ține seama de opinia sa, ci că are discernământul unui copil în vârstă de 7 ani.
Din faptul că minora a răspuns în mod autentic și spontan întrebărilor puse de Curte, rezultă că cele relevate denotă influența pe care apelanta a exercitat-o asupra minorei, pentru a induce opoziția la înapoierea în Italia, astfel încât opinia minorei nu este exprimată în mod liber și conștient, minora dorindu-și în continuare să locuiască cu ambii părinți, ori acest lucru s-a întâmplat anterior deplasării în România.
Deși în speță nu se regăsește ipoteza art.12 alin.2 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, care dă posibilitatea instanței să refuze înapoierea copilului care s-a integrat în noul său mediu, întrucât cererea de înapoiere a fost formulată la mai puțin de 1 an de la reținerea ilicită a copilului de către apelantă, adaptarea minorei la noul mediu din România prezintă relevanță pentru a înțelege modul în care aceasta și-a exprimat opinia cu privire la înapoiere.
Rezultă de aici că minora s-a adaptat numai în mod aparent noului mediu de viață din România, în plan psihologic traversând o perioadă confuză, minora dorindu-și, în continuare să locuiască cu ambii părinți.
Din aceste motive, Curtea apreciază că minora nu prezintă vârsta și gradul de maturitate care fac necesar a se ține seama de opinia sa nefiind incidente prevederile art.13 alin.2 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980.
Pentru considerentele deja expuse, apreciind că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, Curtea, va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă Dumitru Ioana Simona, împotriva sentinței civile nr.2068 din 11.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr.26979/3/2013, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M.J., în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, pentru reclamantul F.A. și cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Sector 5 București.
| ← procedura de exequator . Jurisprudență Minori | Cerere de revizuire. Participarea procurorului. Jurisprudență... → |
|---|
