Restituiri imobile. Prevalenţa restituirii în natură. Ineficienţa juridică a acordului părţilor implicate în procedura de acordare a măsurilor reparatorii pentru forma prin echivalent, în situaţia în care este posibilă restituirea în natură
| Comentarii |
|
Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini. Părţile implicate în procedura de restituire, notificatorul şi respectiv unitatea deţinătoare sau entitatea învestită sau soluţionarea notificării, nu pot conveni asupra formei măsurilor reparatorii, restituirea în natură a bunului imobil fiind obligatorie în situaţia în care nu există impedimente fizice sau legale sub acest aspect.
Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 132 din 28 februarie 2011
Prin cererea înregistrată sub numărul 3919/95/2010, reclamantul C. N C. a solicitat anularea dispoziției nr. 243/24.02.2006 emisă de Primarul comunei C., prin care i-a fost respinsă notificarea depusă în baza Legii 10/2001 , retrocedarea în natură a suprafeței de 2500 mp teren situat în intravilanul satului C. preluat abuziv în anul 1950 , cu vecinătățile indicate în acțiune. în motivarea contestației, a susținut că în anul 1950 i-a fost preluată în mod abuziv suprafața de 2500 mp, pe care s-a construit sediul primăriei comunei C. în prezent s-a susținut că terenul este ocupat de Primăria C. , de o unitate de pompieri și de dispensarul comunei C. și nu poate fi retrocedat în natură și deși a solicitat restituirea în natură sau despăgubiri , notificarea i-a fost respinsă.
în urma probelor administrate, instanța a reținut că contestația este întemeiată, cu următoarea motivare ;
în speța dedusă judecății, reclamantul a solicitat anularea dispoziției 243, emisă de Primarul comunei C., prin care i s-a respins notificarea în baza Legii nr. 10/2001 și prin care a solicitat despăgubiri pentru un teren situat în comuna C., în suprafață de aproximativ 30 ari pe care s-a construit prelungirea dispensarului uman, o remiză de pompieri, localul primăriei, iar pe o parte din teren se află plantația de viță de vie a primăriei .
Contestația reclamantului este admisibilă în baza dispozițiilor art. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, care instituie ca regulă acordarea măsurilor reparatorii în natură, iar ca excepție acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent și numai atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură, iar manifestarea de voință a persoanei îndreptățite este subordonată acestei condiții legale .
Din actele de la dosar rezultă că la 12.11.2001 reclamantul a notificat restituirea sub formă de despăgubiri a suprafeței de aproximativ 30 ari teren în comuna C. pe care se află construită prelungirea dispensarului uman, o remiză de pompieri și magazia de pompieri, terenul pe care este construit localul primăriei , terenul pe care se află plantația de vie a primăriei și terenul pe care se află anexele fostei gospodării cooperative.
Pârâta a susținut că prin dispoziția 243/24.02.2006 s-a respins notificarea , deoarece în baza Legii 1/2000 în anexa 39 s-a dispus reconstituirea pentru 0,11 ha sub formă de despăgubiri potrivit HCJ 3153/2002. Din anexa 39 nu rezultă că a fost trecut la despăgubiri cu privire la suprafața de 0,11 ha , potrivit poziției 61 în care apare C. N. C. .
Actul depus de intimata pârâtă respectiv dispoziția 243/24.02.2006 emisă de Primarul comunei C. privind notificarea formulată de reclamant constituie dovada expresă a faptului că reclamantului i se neagă îndreptățirea la măsuri reparatorii pentru bunul în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 385 din data de 10.11.2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 3919/95/2010 s-a admis contestația formulată, s-a anulat dispoziția 243 din 24.02.2006 și s-a constatat că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru suprafața de 1105 mp.
S-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 487 mp de către Primărie și înaintare dosarul Comisiei Centrale pentru acordarea de despăgubiri.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Din probele administrate în cauză, respectiv actele de proprietate ale autorului reclamantului și raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că terenul în realitate are suprafața de 1692 mp, din care 437 mp reprezintă suprafață liberă, susceptibilă de restituire în natură.
Atât din întâmpinarea depusă de primărie cât și din susținerile expertului a rezultat că pe această suprafață de teren, Primăria ar urma să construiască cu fonduri europene un centru de informare.
Legiuitorul a instituit regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, în art. 9 prevăzându-se că ,, imobilele preluate în mod abuziv indiferent în posesia cui se află în prezent se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.
în articolul 10 alin. (2) a prevăzut excepții de la regulă, însă susținerile pârâtei nu se încadrează în aceste excepții și anume faptul că în viitor se va construi un centru de informare nu poate fi primită ca și excepție de la regula generală.
Cum pe terenul în suprafață de 437 mp din tronsonul 1 se află plantată viță de vie, acest teren trebuie să fie restituit în natură petentului, iar pentru diferența, de 1105 mp, reclamantul urmează să primească despăgubiri prin echivalent bănesc.
împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, a declarat apel pârâta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Au susținut că suprafața de 437 mp nu este liberă, ci este afectată dezvoltării unui proiect cu finanțare europeană, respectiv construirii unui centru local de informare turistică, cu privire la care au fost obținute toate avizele și documentațiile necesare.
La termenul din 28.02.2011, părțile au prezentat instanței o tranzacție și au solicita a se lua act de învoiala lor și a se pronunța o hotărâre de expedient, potrivit art. 271 C.proc.civ.
Totodată, s-a luat o declarație intimatului reclamant, care a arătat că este de acord ca pentru suprafața de 437 mp, pentru care prima instanță a dispus restituirea în natură, să primească despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005, și că înțelege să nu mai solicite restituirea în natură a acestei suprafețe și nu mai susține împrejurările învederate prin întâmpinare.
Examinând criticile formulate prin motivele de apel, în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, și l-a respins, potrivit art. 296 C.proc.civ., pentru considerentele care succed:
Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată instituie principiul prevalenței restituirii în natură, potrivit căruia restituirea imobilelor preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite , se restituie în natură.
Preeminența acestui principiu rezultă și din dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Sintagma „ restituirea nu este posibilă” are un caracter complex, incluzând atât situațiile în care bunul nu mai există fizic, cât și situațiile în care deși bunul există fizic, a fost însă înstrăinat.
Principiul restituirii în natură este consacrat și de dispozițiile art. 7 alin.1 și 2 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Art. 7 alin. (1) prevede că, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, iar alin. (2) al textului statuează în sensul că, dacă restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de legea reparatorie.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.
Prin urmare, părțile implicate în procedura de restituire, notificatorul și respectiv unitatea deținătoare sau entitatea învestită sau soluționarea notificării, nu pot conveni asupra formei măsurilor reparatorii, restituirea în natură a bunului imobil fiind obligatorie în situația în care nu există impedimente fizice sau legale sub acest aspect.
în speță, așa cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică întocmit la prima instanță, din suprafața totală de teren solicitată de reclamant prin notificare, 437 mp sunt liberi, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, fiind ocupați de o plantație de viță de vie ce poate fi ridicată, și în consecință această suprafață este susceptibilă de restituire în natură.
Susținerile apelantei pârâte, potrivit cărora suprafața mai sus menționată este afectată realizării unei lucrări de investiții de interes public, respectiv edificării unui centru local de informare turistică, în baza unui proiect cu finanțare europeană, nu pot justifica acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului, chiar și în condițiile acordului expres manifestat de acesta, în temeiul principiului prevalenței restituirii în natură, întrucât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul imobil obiect al notificării a fost indisponibilizat până la soluționarea cererii de restituire formulată, și ca atare, nu se mai afla la dispoziția unității administrativ teritoriale.
în acest sens sunt dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/ sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.
Pentru aceleași considerente, instanța nu poate lua act de învoiala părților, în condițiile art. 271 C.proc.civ., materializată în înscrisul intitulat „Tranzacție”, și prezentată în ședința publică din 28.02.2011, și nu poate pronunța o hotărâre de expedient.
în cazul în care părțile doresc să pună capăt litigiului printr-o tranzacție, instanța de judecată are obligația să verifice dacă acestea au capacitatea de a tranzacționa, dacă actul este expresia voinței lor libere, precum și dacă, prin încheierea tranzacției, nu se urmărește realizarea unor scopuri ilicite, iar dacă în urma verificării făcute, constată existența unei asemenea situații, instanța este obligată să înlăture actul de dispoziție și să continue judecata în fond a cauzei.
Or, în speță, reprezentantul apelantei nu a justificat existența unei procuri speciale în vederea încheierii actului de dispoziție, iar scopul urmărit prin tranzacție, și anume propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în beneficiul reclamantului, contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001 care consacră cu valoare de principiu prevalența restituirii în natură.
Pentru considerentele mai sus expuse, s-a apreciat că apelul este nefondat, și s-a respins.
(Judecător Oana Ghiță)
| ← Adopţii. Desfacere adopţie. Legea aplicabilă. Condiţii | Soluţionarea procesului fără a intra în cercetarea fondului.... → |
|---|
