Restituiri imobile. Notificare. Tardivitate
| Comentarii |
|
Alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Aceste dispoziţii cu caracter expres duc la concluzia că termenul de un an, care s-a împlinit la 14.02.2002, este un termen de decădere, care nu poate fi suspendat sau întrerupt, nicidecum un termen de prescripţie sau de recomandare. Formularea notificării în anul 2005, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, este lipsită de efecte juridice sub aspectul posibilităţii reclamanţilor de a obţine acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat.
Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 30 din 17 ianuarie 2011
La data de 18.03. 2010, reclamanții V.D., P.O.M., C.P.D., C.Ș. A., S.A.M. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, Primăria M. C.- Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, Primarul M.C., solicitând anularea dispoziției nr. 17222/25.02.2010, obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului din C., str. N.B. nr. 65, fost 59.
în motivare, s-a arătat că prin notificarea nr. 533/N/2005, reclamanții au solicitat retrocedarea în natură a imobilului din C., str. N.B. nr. 65, fost 5.9 întrucât Primăria M. C. a refuzat să emită o dispoziție motivată, prin sentința civilă nr. 491/19 iunie 2007 a Tribunalului Dolj, pârâții au fost obligați să emită dispoziție motivată față de notificarea înregistrată sub nr. 533/N/2005.
Sentința a rămas definitivă și irevocabilă, astfel încât abia la data de 25.02.2009 s-a emis dispoziția nr. 17222 prin care cererea a fost respinsă. Reclamanții au susținut că dispoziția contestată este nelegală și netemeinică, întrucât nu a fost rezolvată solicitarea reclamanților la plata despăgubirilor pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură.
Instanța a invocat din oficiu, la termenul din 29.06.2000, excepția tardivității formulării notificării, în raport de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2010 iar prin sentința civilă 287 din 6.07.2010 a Tribunalului Dolj s-a respins contestația.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că la data de 25.02.2010 Primarul M.C. a emis dispoziția nr. 17222 prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură formulată de reclamanți, cu motivarea că aceștia nu au notificat în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001, O.U.G. nr. 109/2010, O.U.G. nr. 184/2001, O.U.G. nr. 10/2003.
Tribunalul mai reține că într-adevăr, această dispoziție este emisă în urma obligării unității deținătoare prin decizia nr. 491/19 iunie 2007 a Tribunalului Dolj, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 48/5.02.2008 a Curții de Apel Craiova.
în condițiile în care Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14.02.2001, termenul limită pentru depunerea notificărilor a fost data de 14.02.2002.
Orice notificare depusă de persoanele îndreptățite după această dată, este tardivă, întrucât dispozițiile legale citate sunt imperative, neputându-se deroga de la acestea.
Termenul de 6 luni prevăzut inițial de lege, prelungit ulterior la un an stabilit de dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, și nu un termen de recomandare, așa cum susține reclamantul.
Acest aspect rezultă în mod incontestabil din prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevăd expres că, nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură, sau prin echivalent.
Fiind un termen de decădere, acesta nu este susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, motivând că instanța a interpretat eronat prevederile Legii nr. 10/2001 deoarece principiile juridice statuează imprescriptibilitatea acțiunilor ce tind la recunoașterea și redobândirea dreptului de proprietate privată. S-a arătat că dreptul de proprietate privată este sacru și inviolabil, fiind garantat de art. 44 din Constituție și de prevederile Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate fiind imprescriptibil sub aspect extinctiv. S-a concluzionat că și dreptul de a cere recunoașterea dreptului de proprietate și retrocedarea bunului aflat în posesia unui neproprietar este un drept imprescriptibil.
Apelul nu este fondat, și a fost respins pentru următoarele considerente:
Din modul în care apelul a fost motivat este evident că apelații fac o confuzie între acțiunea în revendicarea unui imobil și contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă și este formulată în condițiile în care reclamantul, care este proprietar și poate dovedi titlul său, a pierdut posesia bunului în favoarea unui posesor neproprietar.
Acțiunile prin care se tinde la retrocedarea imobilelor preluate abuziv de stat presupun dovedirea titlului avut anterior preluării, a faptului că imobilul a fost efectiv preluat de stat și se finalizează prin constituirea unui titlu valabil în prezent pentru reclamant. Toate legile cu caracter reparatoriu au prevăzut o procedură obligatorie pentru reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate, în afara acestei proceduri fiind inadmisibil a se obține retrocedarea imobilelor. în aceste cazuri, reclamantul nu are un titlu de proprietate și nici un bun, în sensul practicii dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, ceea ce duce la concluzia că nu poate invoca imprescriptibilitatea vocației sale la retrocedarea bunului, vocație recunoscută prin legea reparatorie.
Mai mult, conform art. 126 alin. (2) din Constituție, procedura de judecată este cea stabilită prin lege, astfel că persoanele care tind la recunoașterea unor drepturi în justiție trebuie să formuleze acele tipuri de acțiuni și să urmeze procedura prevăzută de lege, întrucât dreptul lor de acces la justiție nu este absolut.
Pentru imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, prevăzute expres în art. 2 din lege, acordarea de măsuri reparatorii se face după ce persoana îndreptățită formulează o notificare în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii (14.02.2001). în acest sens sunt dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificate prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.
Alin. (5) al textului prevede că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Aceste dispoziții cu caracter expres duc la concluzia că termenul de un an, care s-a împlinit la 14.02.2002, este un termen de decădere, care nu poate fi suspendat sau întrerupt, nicidecum un termen de prescripție sau de recomandare.
în speță, formularea notificării în anul 2005 este lipsită de efecte juridice sub aspectul posibilității reclamanților de a obține acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, astfel că în mod corect unitatea deținătoare a respins cererea, soluție menținută de prima instanță.
Apreciind că este legală și temeinică sentința prin care s-a respins contestația formulată pe considerentul că notificarea a fost adresată unității deținătoare peste termenul legal, conform art. 296 C.proc.civ. apelul s-a respins ca nefondat.
(Judecător Oana Ghiță)
| ← Popriri. Validare poprire. Eşalonarea plăţii debitelor,... | Restituiri imobile. Persoană juridică. Calitatea de persoană... → |
|---|
