Revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
Reclamanta a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a obţine restituirea în natură a imobilului, dar contestaţia sa a fost respinsă pe motiv că nu a depus la dosarul cauzei o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se constate nulitatea absolută a donaţiei. Ulterior, a promovat o astfel de acţiune care a fost admisă şi în baza soluţiei din acel dosar a revendicat imobilul.
Secţia I civilă, Decizia nr. 88 din 18 februarie 2013
Prin sentința civilă nr. 2323/26.03.2012 a Judecătoriei Brăila s-a admis acțiunea formulată de reclamanta G.E.V. împotriva pârâtului M.A.I. și în consecință s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de donație autentificat sub nr. …la notariatul de Stat B., obligând pe pârât să plătească reclamantei suma de 242.200 lei, reprezentând contravaloarea suprafeței de 346 mp teren. Totodată, pârâtul a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin aceeași sentință s-a dispus respingerea ca nefondată a acțiunii formulate împotriva pârâtului M.B.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut cele ce vor fi arătate în continuare.
Prin sentința civilă nr. 3543/14.05.2008 a Judecătoriei Sector 5 București s-a admis în parte acțiunea formulată de G.E.V. împotriva M.A.I. și a M.B. prin P. și s-a constatat nulitatea contractului de donație privind imobilul situat în B, str. M.S.
Sentința a rămas definitivă și irevocabilă.
Reclamanta G.E.V. a încercat punerea în executare a hotărârii de mai sus, dar fără rezultat pe motiv că în hotărârea judecătorească nu se prevede repunerea părților în situația anterioară.
Pentru a-și valorifica efectiv dreptul de proprietate, reclamanta a formulat o nouă acțiune, îndreptată împotriva M.A.I. și M.B. prin care solicită să se dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de donație, în sensul să fie pusă în deplină proprietate și pașnică folosință cu privire la imobilul situat în B, str. S. nr. 12 (teren în suprafață de 346 mp), iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, să fie despăgubită cu echivalentul în bani a imobilului în considerarea valorii actuale a acestuia.
Pe baza înscrisurilor depuse în dovedirea acțiunii și în apărare, instanța de fond a reținut că pe terenul în litigiu s-a construit sediul IPJ B. din cadrul M.A.I. și o parcare aparținând aceleiași instituții.
Prin desființarea contractului de donație, se consideră că terenul este deținut de M.A.I. fără titlu, reclamanta fiind proprietara lui fără însă a avea și posesia. Această situație a fost prelungită în timp până în prezent, făcând pe deplin incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, conform cu care orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile impuse de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Actuala stare de fapt a proprietății în litigiu echivalează cu o confiscare, incompatibilă cu dispozițiile legale citate.
Având în vedere toate aceste considerente, instanța a constatat că nu este posibilă restituirea în natură a terenului, ci doar plata de despăgubiri (stabilite pe bază de expertiză tehnică de evaluare), întrucât destinatarul (posesorul) imobilului este M.A.I., dispunând obligarea acestuia la plata valorii actuale a imobilului.
Pentru aceleași argumente a respins ca nefondată acțiunea formulată împotriva M.B.
Prin decizia civilă nr. 192/2012 a Tribunalului Brăila, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanta G.E.V. și M.A.I. Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat următoarele:
Potrivit art. 274 alin. (1) C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuială de judecată. în temeiul alin. (3) al aceluiași articol, judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
în cauză, reclamanta a cerut obligarea părților la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat în suma de 24.000 lei (chitanța nr. 15/19.03.2010).
Instanța l-a obligat pe pârâtul căzut în pretenții (M.A.I.) să plătească reclamantei doar 4.000 lei onorariu de expert, având în vedere natura și complexitatea cauzei, durata de soluționare și volumul de muncă.
Examinând activitatea desfășurată de avocatul reclamantei în cauza de față, tribunalul a constatat că, deși delegația sa a fost depusă odată cu acțiunea, nu a semnat acțiunea, ceea ce înseamnă că nu a redactat-o, la termenele de judecată de la Judecătoria Brăila a fost prezent la patru dintre ele, lipsind la șapte, recursul formulat împotriva hotărârii de declinare a competenței este motivat succint, iar cu ocazia judecării în fond a pus concluzii orale sumare, fără concluzii scrise.
Apelul formulat de M.A.I. este de asemenea nefondat.
Tribunalul a constatat că motivul de apel se regăsește în excepția inadmisibilității invocată și respinsă de instanța de fond.
Răspunzând însă apelului, tribunalul a reținut că acțiunea reclamantei este o acțiune în revendicare de drept comun, care s-a soluționat în conformitate cu dispozițiile legale ce o reglementează. Pârâtul apelant a fost considerat de instanță în mod corect posesorul și deținătorul imobilului revendicat, în virtutea dreptului de administrare pe care l-a exercitat.
Fiind posesor fără titlu de proprietate al terenului, M.A.I. a fost obligat să restituie proprietarului, care nu are posesia bunului său, contravaloarea imobilului, nefiind posibilă restituirea lui în natură.
Dispozițiile din Legea nr. 10/2001 la care face referire apelantul sunt inaplicabile în speță întrucât, așa cum s-a arătat, reclamanta nu a ales calea legii speciale, ci cea a dreptului comun.
Prin decizia civilă nr. 88/R din 18.02.2013 a Curții de Apel Galați s-a admis recursul, s-a modificat în parte decizia civilă în sensul că s-a admis apelul, a fost schimbată în tot sentința civilă în sensul că s-a respins acțiunea.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele:
Recurenta a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 pentru a obține restituirea în natură a imobilului situat în strada M.S.
Prin decizia nr. 188/20.04.2004 emisă de M.A.I. s-a respins notificarea formulată de reclamanta G.E.V, iar prin sentința civilă nr. 889/15.10.2004 a Tribunalului București s-a respins contestația ca nefondată, pe motiv că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 imobilul ar fi putut face obiectul despăgubirii, doar dacă se constata nulitatea absolută a donației prin hotărâre definitivă și irevocabilă. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin nepromovarea căilor de atac.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 5343/14.05.2008 a Judecătoriei Sectorului 5 s-a admis în parte acțiunea și s-a constatat nulitatea contractului de donație cu privire la imobilul situat în B., str. S, pentru lipsa cauzei.
Prin prezenta acțiune, reclamanta dorește, pe calea dreptului comun, să se dispună lăsarea în deplină proprietate și pașnică folosință a imobilului, iar dacă acest lucru nu este posibil, să fie despăgubită cu echivalentul în lei al imobilului.
Apariția unei legi speciale, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situația celui din prezentul litigiu, nu poate fi, însă, ignorată doar pentru faptul că partea interesată nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază pretențiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.
în acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparație, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală).
Conținutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituții în care operează norma specială.
Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă actul normativ special în materie de obținere de către foștii proprietari a bunurilor preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - de stat în perioada comunistă.
Finalitatea procedurilor, în baza legilor speciale și a acțiunii în revendicare, este aceeași, și anume recuperarea imobilului solicitat, astfel că există suprapunere între câmpul de reglementare al legilor speciale și cel al dispozițiilor de drept comun ale art. 480 C.civ. (C.civ. 1864 - n.red.), se pune problema concursului dintre legea specială și legea generală.
Conform principiului sus-enunțat, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală.
în acest sens s-a pronunțat și înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008, statuând, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența legilor speciale, iar acțiunea de față a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi și după ce reclamanta pierduse irevocabil în procedura pe Legea nr. 10/2001, instanța nu mai poate să aplice regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun.
Cu toate acestea, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Cum reclamanta susține că are un bun, în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța urmează să verifice această apărare prin prisma jurisprudenței CEDO în materie.
Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei și intervenienților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența CEDO, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul de restituire a bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul Cauzei Păduraru c. României din 1 decembrie 2005, continuând cu Cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (Cauza Păduraru, parag. 83-87; Cauza Porțeanu, parag. 339), în Cauza Atanasiu și alții c. României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).
în speță, reclamanta se prevalează de o hotărâre irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea actului de donație, deci nelegalitatea actului de preluare, dar nu s-a dispus expres în sensul restituirii bunului. în sensul practicii actuale CEDO (Hotărârea-pilot Maria Atanasiu și alții c. României), această hotărâre nu constituie un „bun actual” protejat de Convenție.
(Judecător Simona Bacșin)
| ← Teren afectat de o linie de cale ferată de tranzit.... | Legea nr. 10/2001. Posibilitatea creditorului obligaţiei de a... → |
|---|
