Măsuri ale Securităţii în perioada regimului comunist. Inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009
| Comentarii |
|
În jurisprudenţa Curţii de Apel s-a relevat constant faptul că temeiul răspunderii statului pentru delictele comise în regimul totalitar comunist reflectă voinţa legiuitorului în determinarea unui anumit cadru al acordării despăgubirilor; nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 nu s-a avut în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral recunoscute prin legislaţia anterioară, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996. Această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând prin Decizia nr. 1358/2010 că, asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Secţia I civilă, Decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2013
în cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 8.06.2012, reclamantul N.G. a solicitat ca, în contradictoriu cu Statul Român, să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său, dispusă prin sentința penală nr. 5/09.09.1952 a Tribunalului Militar Teritorial București; să se constate caracterul politic al „măsurilor administrative represive” aplicate reclamantului în perioada 1973-1989; obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant pentru condamnarea tatălui și pentru cel suferit personal în urma aplicării măsurilor administrative.
Cât privește constatarea caracterului politic al „măsurilor administrative cu caracter represiv” luate asupra recurentului reclamant după condamnarea tatălui, pe perioada 1973-1989, pe care recurentul le-a evocat din perspectiva situațiilor reflectate de carnetul său de muncă, Curtea va reține că o atare situație nu este reglementată de legea specială.
Prin dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a definit sintagma „măsură administrativă cu caracter politic” ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative expres indicate. Textul art. 4 alin. (2) din lege prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora; norma nu se referă însă la pretinse operațiuni de filaj, de interceptare a convorbirilor ori prezumate intervenții ale organelor securității în cariera profesională etc., invocate în speță de recurent, ci la acele măsuri administrative de natura deportării, strămutării, stabilirii locului de muncă obligatoriu sau internării obligatorii, dispuse pe alte temeiuri decât cele explicit indicate în art. 3.
Acest aspect rezultă din trimiterea făcută de acest nou act normativ la cele anterior adoptate în aceeași materie (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 341/2004), cât și din împrejurarea că faptele enumerate de recurentul reclamant ca fiind săvârșite asupra sa nu se înscriu în sfera măsurilor administrative, ci a operațiunilor specifice regimului totalitar care a operat în România până la 22 decembrie 1989.
Așa cum s-a relevat constant în jurisprudența acestei Curți de Apel, temeiul răspunderii statului pentru delictele comise în regimul totalitar comunist reflectă voința legiuitorului în determinarea unui anumit cadru al acordării despăgubirilor; nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 nu s-a avut în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral recunoscute prin legislația anterioară, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996.
Această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând, prin Decizia nr. 1358/2010, că, asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Curtea Constituțională a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu vizând regimul totalitar, prin care s-au stabilit persoanelor vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curte ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Mai mult, modalitățile de reparație morală nu se opresc în viziunea cadrului normativ la plata indemnizațiilor conform Decretului-lege nr. 118/1990 (de care a beneficiat și tatăl recurentului, conform hotărârii 2456/1991), accesul liber la dosarele securității și dezvăluirea, pentru cel supus măsurilor de îngrădire a libertăților fundamentale, a celor care au făcut parte din sistemul represiv, precum și a celor care au colaborat cu Securitatea fiind o altă fațetă a interesului statului în a înlătura vechea moștenire a sistemului anterior. De altfel, însuși recurentul reclamant a avut acces la documentele aflate în posesia CNSAS, care reflectă situația dosarului său informativ.
Statul român nu a urmărit să acopere prin plata de daune prejudiciile generate prin orice act de urmărire efectuat de miliție și securitate în perioada de referință, ci s-a mărginit - în virtutea dreptului suveran - de a decide asupra naturii și întinderii despăgubirilor, precum și asupra categoriei persoanelor îndreptățite.
(Judecător Mihaela Ganea)
| ← Recalculare pensie. Excepţia prematurităţii acţiunii... | Teren afectat de o linie de cale ferată de tranzit.... → |
|---|
