Revendicarea pe calea dreptului comun a unui imobil preluat abuziv. Neafectarea altui drept sau a securităţii juridice
| Comentarii |
|
- Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 1
Intimata Cooperativa de Consum Telciu nu are recunoscut şi nici nu a avut vreodată un drept de proprietate asupra terenului obiect al litigiului, fiind doar titularul unui simplu drept de folosinţă. Prin urmare, intimata nu are un bun în sensul Convenţiei europene şi nici măcar nu se poate prevala de o speranţă legitimă în sensul art. 1 al Convenţiei. In aceste circumstanţe, admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
(Secţia civilă, decizia nr. 218/R din 20 mai 2009, nepublicată)
Prin sentinţa civilă nr. 37/2009 pronunţată de Judecătoria Năsăud s-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă precizată formulată de reclamantul T.M. împotriva pârâţilor Cooperativa de Consum Telciu, T.T., C.F., T.I., T.S., Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti şi SC S.P. Impex SRL Telciu.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, precum şi din oficiu conform art. 3041 C. pr. civ., tribunalul constată că recursul declarat este ;ondat, prima instanţă pronunţând o hotărâre nelegală, cu încălcarea deciziei în nteresul legii, cu caracter obligatoriu, pentru considerentele care urmează a fi relevate.
Reclamantul a învestit instanţa de fond cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în materie - art. 480, 481 C. civ.
Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa admisibilităţii acţiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-au statuat jrmătoarele: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea egii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe ntre legea specială, respectiv Legea nr, 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
în considerentele acestei decizii s-a statuat în sensul că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se ooată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi :_ebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, s-a subliniat că atunci când există neconcordanţe între legea -¡ternă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în evendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre jdecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jrisprudenţă constantă pe acest aspect.
De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei europene, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
Din cuprinsul colii de carte funciară rezultă faptul că antecesoarea reclamantului, numita T.R., a fost proprietară asupra cotei de Vz părţi din imobilele înscrise în topograficii 137/2 şi 138/2 în suprafaţă de 82 stânjeni pătraţi (295 m.p.), dreptul de proprietate fiind dobândit prin moştenire de la proprietarul SD înscris sub B4, care la ândul său a dobândit dreptul de proprietate în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarul B.M. înscris la B3 (proprietate dobândită de la oroprietarul înscris la B1).
Cealaltă cotă de Vz părţi din imobilele mai sus menţionate a constituit proprietate tabulară a văduvei lui B.I., numita P.I., dreptul acesteia fiind înscris la B2.
Dreptul de proprietate asupra întregului teren, coproprietatea antecesoarei reclamantului şi a numitei P.I., a fost preluat la stat în baza Decretului nr. 245/1977 în vederea construirii unui complex comercial şi de prestări servicii, în favoarea intimatei Consumcoop Telciu fiind recunoscut un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiilor.
Nu există la dosarul cauzei nicio dovadă a plăţii de despăgubiri corespunzătoare valorii bunului în favoarea proprietarilor tabulari de la care s-a preluat imobilul, astfel încât preluarea unui bun fără justă despăgubire a avut un caracter abuziv.
Constituţia din 1965, prin art. 12, reglementa trecerea silită în proprietatea statului, prin expropriere, numai în schimbul unei juste despăgubiri. Ca atare, Constituţia recunoştea şi garanta proprietatea particulară.
Decretul de expropriere nr. 245/1977 încălca şi Declaraţia universală a drepturilor omului din decembrie 1948, care la art. 17 alin. 1 şi 2 prevedea că orice persoană are dreptul de proprietate, atât singur, cât şi în asociere cu alţii şi că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Aceste dispoziţii legale se raportau la prevederile art. 480 şi 481 C. civ., din care rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, cu excepţia cazurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
In ierarhia actelor normative, Codul civil reprezintă o lege organică, ce conţine principii care nu pot fi încălcate prin acte normative inferioare ei.
Nu se poate susţine faptul că Decretul nr. 245/1977 reprezenta o lege specială, derogatorie de la dreptul comun (art. 481 C. civ.), întrucât nu este posibil ca o lege specială să deroge de la prevederile constituţionale.
Trecerea în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 245/1977, s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale mai sus menţionate, fără plata unei juste despăgubiri, conferind astfel, caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil.
Desigur, în lumina art. 6 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 213/1998 instanţa de judecată are puterea de a cerceta neconstituţionalitatea unor legi din perioada socialistă în raport cu constituţiile respective, atunci când soluţionarea unui litigiu impune această cercetare, concluzia fiind firească şi prin prisma dispoziţiilor art. 21 din Constituţia actuală, care reglementează liberul acces la justiţie, a dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Brumărescu c. României.
Prin urmare, întrucât preluarea imobilelor de către stat în temeiul Decretului nr. 245/1977 încălca Constituţia vremii, Declaraţia universală a drepturilor omului, dispoziţiile Codului civil, dreptul de proprietate al persoanei fizice de la care s-a preluat bunul nu a fost legal desfiinţat, astfel că statul nu a putut devenit proprietar.
în aceste condiţii, în care titlul statului nu este valabil, dreptul de proprietate aparţine de drept fostului proprietar nelegal deposedat.
Ca atare, reclamantul are un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană.
Intimata Cooperativa de Consum Telciu nu are recunoscut şi nici nu a avut vreodată un drept de proprietate asupra terenului obiect al litigiului, fiind doar titularul unui simplu drept de folosinţă. Prin urmare, intimata nu are un bun în sensul Convenţiei europene şi nici măcar nu se poate prevala de o speranţă legitimă în sensul art. 1 al Convenţiei.
în aceste circumstanţe, admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
în privinţa întinderii dreptului de proprietate care se cuvine reclamantului după antecesoarea sa, deşi cartea funciară nu garantează întinderea dreptului de proprietate, este de reţinut faptul că antecesoarea reclamantului a fost proprietar tabular numai asupra cotei de A părţi din imobilul preluat la stat, în suprafaţă reală măsurată de expert de 439 m.p..
Prin urmare, faptul că întinderea dreptului nu este garantat de coala de carte funciară, face ca în discuţie să fie terenul în suprafaţă reală măsurată de 439 m.p. şi nu ae 295 m.p. cât apare înscris în cartea funciară.
însă, îndreptăţirea reclamantului este justificată doar pentru cota de 1/2 părţi din :otalul suprafeţei de 439 m.p.
Faptul că în anexa la decretul de expropriere apare preluată de la antecesoarea reclamantului suprafaţa de 439 m.p. nu dovedeşte decât că la momentul preluării abuzive a bunului aceasta poseda suprafaţa preluată nu şi faptul că deţinea oroprietatea bunului.
Dreptul de proprietate se dovedeşte cu coala de carte funciară, care aşa cum s-a subliniat era în cotă de % părţi din terenul de 439 m.p., fiind necesară realizarea unei variante în care reclamantului să i se defalce o cotă de 1A părţi din totalul suprafeţei de 439 m.p.
Nu este întemeiată statuarea instanţei de fond în sensul că reclamantul are deschisă calea prevăzută de Legea nr. 33/1994, deoarece potrivit deciziei în interesul egii nr. LIII (53)/4.06.2007, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
în ceea ce priveşte caracterul neîntemeiat al acţiunii pe considerentul că acţiunea în revendicare trebuia promovată de toţi coproprietarii, se reţine că deşi nicio dispoziţie egislativă nu a prevăzut aplicarea regulei unanimităţii coproprietarilor pentru a evendica un bun aflat în invidiziune, fostul Tribunal suprem a concluzionat, într-o Hotărâre din 24 noiembrie 1972, că un singur coproprietar se află în imposibilitatea de a exercita o asemenea acţiune, în termenii următori: „(...) atâta timp cât invidiziunea ămâne, drepturile coproprietarilor asupra bunului în chestiune nefiind stabilite, nu ar outea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor-părţi ale lor decât după partajul bunului, atunci când fiecare va fi obţinut o parte în proprietate exclusivă. Reiese că un [singur] coproprietar nu poate revendica un bun indiviz înainte de partaj, deoarece acţiunea în evendicare implică existenţa unui drept exclusiv şi determinat pe care un coproprietar nu-l va dobândi decât prin efectul partajului”.
însă, printr-o hotărâre din 29 septembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie s-a statuat că „în general în cazul acţiunilor în revendicare a imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, situaţia juridică a acestor imobile şi a persoanelor care invocă naţionalizarea era greşită, diferă clar de cazurile clasice.
Foştii proprietari sau moştenitorii lor se află în imposibilitatea de a solicita partajul punului înainte de revendicarea sa, deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate în .Teme ce caracterul greşit al naţionalizării şi lipsa titlului de proprietate valabil al statului iu ar fi stabilite.
în aceste cazuri „sui generis”, acţiunile în revendicare au un caracter complex şi depăşesc modelul acţiunii clasice în revendicare; unul sau mai mulţi coproprietari, unul sau mai mulţi din moştenitorii lor, dar nu neapărat toţi, pot înainta o acţiune în justiţie pentru a demonstra (...) că statul nu posedă vreun titlu de proprietate valabil (...) şi în
consecinţă a obţine confirmarea existenţei bunului, naţionalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale. Apoi vor putea cere partajul.”
Pe de altă parte, aplicarea strictă a regulii unanimităţii este de natură să impună reclamantului recurent o sarcină disproporţionată care îl privează de orice posibilitate clară şi concretă ca instanţa să decidă asupra cererii de restituire a terenului în litigiu, aducând astfel atingere substanţei însăşi a dreptului de acces la un tribunal, ceea ce încalcă art. 6 par. 1 din Convenţia europeană.
în cauza Lupaş şi alţii c. României, Hotărârea din 14 decembrie 2006, Curtea europeană a fost chemată să verifice dacă regula unanimităţii aplicată de către tribunalele interne era clară, accesibilă şi previzibilă în sensul jurisprudenţei Curţii, dacă limitarea pe care ea o impune dreptului reclamanţilor de acces la un tribunal urmărea un scop legitim şi dacă era proporţională cu acesta din urmă.
Instanţa europeană a reţinut că această regulă jurisprudenţială, fiind urmată de majoritatea tribunalelor interne, era clară şi accesibilă şi că aplicarea sa era previzibilă. De asemenea, s-a admis că urmărea un scop legitim, şi anume protecţia drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului.
Ţinând cont de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg de aici pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar, Curtea europeană a statuat în sensul că regula unanimităţii reprezintă un obstacol de nedepăşit pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.
în baza considerentelor exprimate, ţinând seama de decizia în interesul legii nr. 33/2008, care recunoaşte admisibilitatea acţiunii în revendicare dacă nu este afectat dreptul altei persoane sau securitatea raporturilor juridice civile, întrucât în recurs nu poate fi administrată proba cu expertiza tehnică topografică sau alte probe cu excepţia înscrisurilor, tribunalul făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9, art. 3041 C. pr. civ., va admite recursul declarat, va casa în tot hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare Judecătoriei Năsăud.
Cu ocazia rejudecării, reţinând posibilitatea promovării în speţă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, instanţa va soluţiona pe fond acţiunea formulată, analizând în baza actelor şi probelor calitatea de moştenitor acceptant al reclamantului, dispunând, pentru ipoteza reţinerii calităţii de moştenitor a reclamantului, completarea lucrării de expertiză în sensul întocmirii unei variante cu propunere de întabulare în favoarea reclamantului a suprafeţei corespunzătoare cotei de proprietate tabulară a antecesoarei sale. O asemenea variantă va fi însoţită de o schiţă anexă.
Totodată, după stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, se va analiza în funcţie de probele administrate sau de altele care pot fi administrate dacă se consideră necesar, dacă se impune sau nu radierea dreptului de folosinţă al intimatei Consu-mcoop Telciu asupra terenului revendicat (judecător Frenţiu Gabriela Cristina).
| ← Restituirea sumelor de bani reprezentând contravaloarea... | Revendicarea pe calea dreptului comun a unui imobil preluat... → |
|---|
