Rectificare înscriere în cartea funciară. Invocarea unui alt temei al preluării lăcaşului de cult decât cel înscris în cartea funciară
| Comentarii |
|
- Decretul nr. 177/1948: art. 37
Dispoziţiile art. 37 ale Decretului nr. 177/1948 îşi găsesc aplicabilitate numai atunci când trecerea de la un cult religios la altul s-a făcut de bunăvoie în condiţiile în care imbele culte religioase existau liber, nu şi atunci când un cult religios este scos în afara legii, când posibilitatea liberă de opţiune nu mai există.
(Secţia civilă, decizia nr. 43/A din 6 mai 2009, nepublicată)
Prin sentinţa civilă nr. 3168/2008 pronunţată de Judecătoria Bistriţa s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantele Parohia OSAM şi G. Bistriţa, Parohia OPSD Bistriţa şi Parohia OIB a MD Bistriţa în contradictoriu cu pârâţii Protopopiatul BRU Greco - Catolică) Bistriţa, Parohia RUR I, Parohia RUR II, Parohia RUR III şi în consecinţă s-a constatat că proprietara tabulară Biserica Ortodoxă Română, înscrisă sjb B19 din CF nr. (...) Bistriţa a dobândit dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult biserică, situat în municipiul Bistriţa (...) în temeiul dispoziţiilor art. 37 alin. 3 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase; s-a dispus edificarea înscrierii de întabulare nr. 31/14.01.1971 şi a înscrierii efectuate în baza acestei încheieri în sensul modificării temeiului de drept în baza căruia s-a dispus "¡scrierea, respectiv se va menţiona „în baza dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 77/1948 privind regimul general al cultelor religioase” în loc de „conform Decretului nr. 998 din 1 decembrie 1948”.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii.
La termenul de judecată din data de 25 martie 2009, apelantele au invocat excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe de a soluţiona fondul cauzei, pe considerentul că sunt aplicabile dispoziţiile de procedură cuprinse în art. 3 din Decretul-ege nr. 126/1990, care prevăd competenţa în primă instanţă a tribunalului.
Analizând excepţia necompetenţei materiale, tribunalul constată că aceasta nu este întemeiată.
Obiectul acţiunii, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din 11 septembrie 2008, îl constituie în fapt constatarea dobândirii de către reclamante a ceptului de proprietate asupra lăcaşului de cult în temeiul art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948.
Ca atare, acţiunea promovată nu este o acţiune prin care să se solicite reglementarea situaţiei juridice a lăcaşului de cult preluat abuziv, acţiune prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, de competenţa tribunalului în primă instanţă.
Conform art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, acţiunile pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult, urmare a trecerii credincioşilor de la un cult la altul, sunt de competenţa judecătoriei populare a locului.
Coroborând dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată cu prevederile art. 5 şi 8 din Decretul nr. 132/1949 privind organizarea judecătorească, act normativ în vigoare începând cu anul 1949, care face referire la judecătoriile populare ca instanţe de fond cu plenitudine de competenţă, tribunalul reţine că în prezent judecătoria este instanţa cu plenitudine de competenţă ce corespunde fostei judecătorii populare, astfel că în mod corect s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Bistriţa.
Sub acest aspect se impune a se sublinia faptul că problema competenţei materiale a acţiunii soluţionate de instanţa de fond prin hotărârea obiect al prezentului apel nu a fost tranşată prin sentinţa nr. 11/DC/2007 a Curţii de Apel Cluj aşa cum greşit se susţine de intimaţi.
Aşa cum rezultă din dosarul nr. 1236/112/2007, acesta s-a format în urma disjungerii prin sentinţa civilă nr. 934/F/2006a cererii reconvenţionale formulate la data de 20 octombrie 2006 prin care s-a solicitat de intimaţii din prezenta cauză constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult în temeiul art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, cerere formulată în contradictoriu cu BRUR.
Urmare a învestirii Judecătoriei Bistriţa cu cererea reconvenţională formulată în contradictoriu numai cu BRUR singura pârâtă în cauză la acel moment, prin sentinţa civilă nr. 389/2007 a Judecătoriei Bistriţa s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în acelaşi timp constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, conflict soluţionat prin sentinţa civilă nr. 11/DC/2007 al Curţii de Apel Cluj.
Prin urmare, prin decimatorul de competenţă s-a statuat irevocabil în privinţa competenţei de soluţionare a acţiunii formulate în contradictoriu cu BRUR şi nicidecum cu apelantele din prezenta cauză.
Ulterior în acelaşi dosar nr. 3223/112/2006, la data de 28 mai 2007 (dosar nr. 1236/112/2007), aceeaşi acţiune, cu acelaşi obiect se formulează şi împotriva Protopopiatului BRUR, aceasta fiind disjunsă la termenul de judecată din data de 20 mai 2007, formându-se dosarul nr. 1236/112/2007 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Prin sentinţa civilă nr. 930/F/2007 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. 1236/112/2006 s-a declinat în favoarea Judecătoriei Bistriţa competenţa materială de soluţionare a acţiunii promovate de această dată nu împotriva BRUR, ci împotriva Protopopiatului BRUR, cauza fiind înregistrată sub nr. 7758/190/2007, soluţionată prin sentinţa obiect al prezentului apel.
Ca atare, se observă cu uşurinţă că problema competenţei materiale s-a discutat de Curtea de Apel Cluj prin sentinţa civilă nr. 11/DC/2007 numai în privinţa acţiunii promovate în contradictoriu cu BRUR, obiect al dosarului nr. 8938/190/2006, acţiune la care s-a renuntat în dosarul nou format nr. 685/190/2008, conform încheierii civile nr. 551/19.02.2008.
Prezentul dosar s-a format în urma declinării competenţei prin sentinţa civilă nr. 930/F/2007, acţiunea ce constituie obiect al acestui dosar, deşi identică sub aspectul obiectului cu cea din dosarul nr. 8938/190/2006, este formulată împotriva unui alt pârât şi anume Protopopiatul BRUR.
Numai ulterior, la data de 28 ianuarie 2008, acţiunea se extinde şi fată de Parohiile RUR I, II şi III.
Pornind însă de la dispoziţiile art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 ce reglementează competenţa de judecată a acţiunilor întemeiate pe acest act normativ de judecătoria populară (corespondentul de astăzi al judecătoriei) şi având în vedere că dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt de strictă aplicare numai în poteza în care se solicită reglementarea situaţiei lăcaşului de cult, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Bistriţa.
Excepţia tardivităţii promovării acţiunii nu este întemeiată, deoarece aşa cum s-a subliniat mai sus obiectul acţiunii îl constituie constatarea dobândirii dreptului de proprietate înscris în cartea funciară nr. 424 Bistriţa sub B 19 în favoarea Bisericii Ortodoxe Române în baza unei adrese a parohiei, în temeiul unui decret din 1 decembrie 1948, cu consecinţa rectificării temeiului de drept al înscrierii dreptului.
Ca atare, nu suntem în cadrul unui apel împotriva încheierii de carte funciară, ci a unei acţiuni de drept comun în privinţa căreia nu există vreun termen pentru exercitare.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 1996, republicată, ce reglementează calea de atac a plângerii împotriva încheierii de carte funciară, nu sunt incidente în cauză în condiţiile In care reclamanţii, ca titulari ai acţiunii, au învestit instanţa cu o acţiune prin care alături de constatarea dobândirii dreptului de proprietate în baza art. 37 din Decretul-iege nr. 177/1948 au solicitat şi rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul modificării acesteia urmare a constatării dobândirii dreptului înscris în baza art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948.
în ceea ce priveşte fondul cauzei, analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi din oficiu conform art. 295 alin. 1 teza ultimă C. pr. civ., tribunalul constată că apelul declarat este fondat, hotărârea primei instanţe fiind nelegală pentru considerentele care urmează a fi relevate.
Aşa cum rezultă din simpla lectură a acţiunii cu a cărei soluţionare a fost învestită instanţa de fond, reclamantele intimate au solicitat:
1. constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult -biserică - situat în Bistriţa (...) în baza dispoziţiilor art. 37 raportat la art. 55 din Decretul-lege nr. 177/1948 şi cu titlu de refacere;
2. localizarea în cartea funciară sub noua denumire „Biserică în (...)" şi cu noul titlu de dobândire.
Ulterior, prin înscrisul intitulat „precizări”, depus la dosar la 5 iunie 2008 reclamantele intimate renunţă la cererea de constatare a dobândirii dreptului de oroprietate asupra imobilului cu titlu de refacere.
La termenul de judecată din data de 27 martie 2008 instanţa solicită lămuriri în privinţa petitului 2, în sensul de a se preciza dacă se solicită sau nu rectificarea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate sub aspectul temeiului înscrierii.
Personal, întrebat fiind, reprezentantul reclamantelor învederează textual faptul că nu se solicită rectificarea temeiului dobândirii dreptului de proprietate, ci numai înscrierea noii denumiri actuale a lăcaşului de cult.
Raportat la această precizare, instanţa de fond reţine că nu se solicită rectificarea, ci doar modificarea denumirii sub care este individualizat imobilul.
Cu toate acestea prin notele de şedinţă din data de 27 mai 2008 şi oral la termenul de judecată din data de 11 septembrie 2008, cu ocazia cuvântului în fond, reprezentantul reclamantelor intimate solicită rectificarea încheierii de întabulare nr. 31/1971, aspect reiterat şi în cuprinsul concluziilor scrise.
în aceste condiţii, în care iniţial s-a relevat faptul că nu se solicită rectificarea, aspect de care instanţa de fond ia act, iar ulterior prin note de şedinţă se formulează totuşi o asemenea cerere, instanţa de fond era datoare să constate că prin solicitarea rectificării s-a procedat la o modificare de acţiune, ceea ce impunea obligaţia comunicării notelor reprezentantului pârâţilor, în vederea respectării dreptului la apărare, dat fiind faptul că fiind vorba de încălcarea unei norme dispozitive pârâţii puteau invoca neregularitatea cel târziu până la prima zi de înfăţişare care a urmat săvârşirii acesteia.
Desigur, în condiţiile în care o asemenea neregularitate nu s-a invocat prin motivele de apel (dată până la care, în lipsa comunicării notelor de şedinţă, exista practic posibilitatea invocării neregularităţii), fiind vorba de norme dispozitive, tribunalul va analiza cauza numai prin prisma aspectelor invocate prin apelul declarat.
Lăsând la o parte considerentele de ordin istoric legate de persecuţiile mai mult sau mai puţin a uneia sau alteia dintre cele două biserici şi analizând exclusiv chestiunea juridică, aceea a aplicabilităţii sau nu în cauză a prevederilor art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, tribunalul reţine faptul că din cuprinsul încheierii de carte funciară nr. (...) rezultă că proprietatea asupra lăcaşului de cult din Bistriţa (...) a trecut de la comunitatea greco-catolică la BOR şi ulterior la reclamante.
Transferul de proprietate în favoarea BOR s-a realizat în baza cererii nr. 56/1970 invocându-se dispoziţiile Decretului nr. 1998 din 1 decembrie 1948, art. 1.
Examinând cuprinsul art. 1 al decretului invocat ca temei al dobândirii dreptului de proprietate se constată că acesta este identic cu dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 358/1948.
Ca atare, dreptul de proprietate s-a înscris în favoarea BOR avându-se în vedere prevederile Decretului nr. 358/1948, conform cărora în urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.
Prin urmare, nu se poate reţine înscrierea dreptului de proprietate al BOR în baza unui decret inexistent, în realitate proprietatea înscriindu-se în baza Decretului nr. 358/1948, fiind vorba doar de o greşeală materială strecurată în privinţa numărului actului normativ.
Atâta timp cât în cuprinsul cererii de înscriere a dreptului de proprietate se invocă motivul formulării solicitării, temeiul acesteia - revenirea comunităţilor locale ale fostului cult greco-catolic la cultul ortodox român - este absolut fără nicio îndoială faptul că transferul de proprietate a operat pe considerentul desfiinţării cultului greco-catolic, deci în baza Decretului nr. 358/1948.
Acţiunea în rectificare poate fi promovată numai în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată şi anume: 1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2. dreptul înscris a fost greşit calificat; 3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4. înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.
Reclamanţii, care şi-au înscris dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 358/1948, nu se pot prevala de caracterul abuziv al acestuia, reţinut corect de instanţa de fond ca fiind contrar art. 27 din Constituţia vremii, pentru a obţine şi a-şi păstra dreptul de proprietate în baza unui alt temei juridic - art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Caracterul nelegal al actului care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor în cartea funciară nu poate fi invocat decât de cei prejudiciaţi, adică de cârâţi.
A face aplicarea dispoziţiilor art. 37 în sensul constatării dobândirii proprietăţii de către reclamanţi urmare a trecerii a 75% din membrii cultului greco-catolic la cel ortodox în condiţiile în care după decembrie 1948 nu mai exista libertatea alegerii cultului ar însemna legitimarea unei nelegalităţi, atâta timp cât trecerea la cultul ortodox iu a fost una voluntară.
Dobândirea dreptului de proprietate în temeiul art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 nu poate fi constatată şi din alte considerente.
în primul rând, conform acestui text legal, alin. 2 şi 3, dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locaşul de închinăciune, casa de ■jgăciuni), cum şi edificiile anexe, aparţin de drept comunităţii locale a cultului nou adoptat, iar dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi fără a se socoti ciserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni) şi edificiile anexe.
Asemenea situaţii se constată potrivit art. 37 alin. ultim din actul normativ menţionat de judecătoria populară a locului.
In acelaşi timp, valabilitatea trecerii presupunea respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. 2 şi 39 din Decretul-lege nr. 177/1948, conform cărora Decretul-lege nr. 177/1948 declaraţia de părăsire a unui cult se comunică părţii componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală; niciun cult nu va putea înscrie noi adepţi, decât dacă cel ce solicită acest lucru face dovada că a anunţat de părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparţinut.
La dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă în acest sens, singura probă fiind statistica întocmită pe anii 1992 şi 2002, care însă nu este relevantă în cauză.
Aceasta întrucât, după adoptarea Decretului-lege nr. 358/1948, când cultul greco-catolic a încetat să mai existe, practic nicio persoană nu mai avea libertatea religiei, ‘iind în imposibilitate de a adera la un cult desfiinţat.
Ca atare, toţi cei născuţi după adoptarea Decretului-lege nr. 358/1948, adică în oerioada 1949-1990 până la adoptarea Decretului-lege nr. 126/1990 când BUR este ecunoscută oficial, nu aveau posibilitatea de a adera la cultul greco-catolic.
în acelaşi timp, nu toţi credincioşii greco-catolici în viaţă la momentul desfiinţării cultului mai existau în anul 1990.
La dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă din care să rezulte numărul credincioşilor greco-catolici la momentul aplicării Decretului nr. 177/1948. Or, modul concret de aplicare a Decretului nr. 177/1948 trebuie analizat prin raportare la situaţia anului 1948 şi nu a anului 1992 sau 2002. aşa cum greşit a procedat instanţa de fond.
Decretul-lege nr. 177/1948 a fost adoptat într-o perioadă în care era recunoscută bertatea religioasă. Prin urmare, dispoziţiile art. 37 ale actului normativ îşi găsesc aplicabilitate numai atunci când trecerea de la un cult religios la altul s-a făcut de bunăvoie în condiţiile în care ambele culte religioase existau liber, nu şi atunci când un cult religios este scos în afara legii, când posibilitatea liberă de opţiune nu mai există.
Libertatea religioasă a fost consacrată prin următoarele dispoziţii legale ale Decretului nr. 177/1948: art. 1, conform căruia statul garantează libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă pe tot cuprinsul statului. Oricine poată să aparţină oricărei religii
sau să îmbrăţişeze orice credinţă religioasă dacă exerciţiul ei nu contravine Constituţiei, securităţii şi ordinii publice sau bunelor moravuri; art. 4, conform căruia nimen nu poate fi constrâns să participe la serviciile religioase ale unui cult; art. 6, potrivit căruia cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi ritualul lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii şi ordinii publice sau bunelor moravuri.
Ca atare, dispoziţiile art. 37 puteau fi aplicate numai în cazul în care Decretul nr 358/1948 nu era adoptat, când fiecare putea opta pentru cultul ortodox sau pentru ce greco-catolic.
în al doilea rând, a constata dobândirea dreptului de proprietate de comunitatea ortodoxă asupra lăcaşului de cult în baza acestui text legal, în condiţiile în care cultul greco-catolic a încetat legal să mai existe, deci nu a avut posibilitate de opţiune înseamnă a aplica abuziv Decretul-lege nr. 177/1948, contrar Constituţiei vremii, care reglementa libertatea religioasă (art. 27 din Constituţia din 1948).
Proprietatea privată este ocrotită egal de lege indiferent de titular.
Ea este o noţiune independentă de numărul părţilor, se dobândeşte numai prin titlu valabil, fiind opozabilă erga omnes.
în mod greşit instanţa de fond a reţinut nulitatea încheierii de carte funciară, întemeiată pe două considerente:
1. în temeiul Decretului nr. 358/1948 statul, biserica nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu;
2. proprietatea s-a dobândit de drept în baza art. 37 alin. 3 din Decretul nr. 1948. dobândire ce constituie o excepţie de la efectul constitutiv de drepturi reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938.
în ceea ce priveşte primul motiv reţinut, este real faptul că averea fostelor parohii nu a revenit statului, aşa cum rezultă din cuprinsul Decretului nr. 358/1948, însă, după cum atestă coala de carte funciară este o realitate faptul că biserica în litigiu a revenit BOR, care şi-a schimbat denumirea în Parohia OR cu hramul „IBMD”, conform menţiunii de la B23.
Potrivit adresei nr. 56/1970 care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în favoarea BOR, dreptul de proprietate s-a dobândit urmare a revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român, adică în temeiul Decretului nr. 358/1948.
întrucât temeiul juridic al înscrierii dreptului de proprietate l-a constituit desfiinţarea cultului greco-catolic urmată de preluarea de cultul ortodox a averii cultului desfiinţat, instanţa nu poate înlocui acest temei juridic.
Caracterul abuziv al Decretul nr. 358/1948, contrar Constituţiei vremii, ceea ce face ca preluarea să fie nelegală, nu poate fi invocat de cultul ortodox pentru a obţine schimbarea temeiului în baza căruia a intrat în posesia bunului, un asemenea caracter putând fi invocat doar de cultul greco-catolic.
Decretul nr. 358/1948 a existat, a constituit o realitate a vremii, a produs consecinţe juridice în sensul trecerii lăcaşului de cult din proprietatea comunităţii greco-catolice în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române, astfel că schimbarea temeiului juridic al dobândirii solicitată în condiţiile în care pe rolul instanţei există o acţiune în revendicarea lăcaşului de cult promovată de Protopopiatul BRUR şi de Parohiile RUR nu poate fi dispusă.
Nici al doilea temei nu poate fi reţinut, deoarece la dosarul cauzei nu s-a depus vreo dovadă din care să rezulte că între momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948 şi cel al intrării în vigoare a Decretului nr. 358/1948 (act ulterior Decretului nr.
177/1948) au trecut, liber, la cultul ortodox minim 75% din numărul credincioşilor greco-catolici.
Or, o dobândire de drept ar fi putut fi discutată numai în această situaţie nu şi jlterior apariţiei Decretului nr. 358/1948, care scotea în afara legii cultul greco-catolic, -epermiţând exercitarea libertăţii de religie.
în baza considerentelor exprimate şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. pr. tiv., tribunalul va admite apelul declarat, va schimba în tot hotărârea atacată în sensul că va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantelor (Judecător Frenţiu Gabriela Cristina).
| ← Rectificare de carte funciară | Refuzul schimbului de locuinţă. Evacuare → |
|---|
