Revizuire pentru contrarietate de hotărâri. Instanţa competentă -Art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă -Art. 323 alin. 2 Cod de procedură civilă

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 1457 din data de 19.05.2014

SECȚIA A II - A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL.

Materie: RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV.

Revizuire pentru contrarietate de hotărâri. Instanța competentă

-Art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă

-Art. 323 alin. 2 Cod de procedură civilă

În conformitate cu prevederile art. 322 punctul 7 Cod procedură civilă: "revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate";.

Articolul 323 alin. 2 din același cod prevede:

" În cazul art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice…";.

Cum în speță, hotărârile considerate de revizuienți ca fiind potrivnice, respectiv Decizia nr.3699/CA/16.10.2013-R și Decizia nr. 4131/14.11.2012, au fost pronunțate de Curtea de Apel Oradea, instanța, în temeiul prevederilor art. 137 Cod procedură civilă, cu raportare la prevederile art. 322 pct.7 și 323 alin. 2 Cod procedură civilă, a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel O., invocată de revizuienți și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea I.C.C.J, instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat hotărârile potrivnice.

Decizia nr. 1457/CA/19.05.2014 a Curții de Apel Oradea - Secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Dosar 105/111/CA/2012**

Prin decizia nr.3699/CA/16.10.2013 Curtea de Apel O. a respins ca nefondat recursul formulat de recurenții-reclamanți D.S.P., M.F., D.M.L.F.F., C.A., M.G., toți cu domiciliul procedural ales în B., str. Anghel Saligny, nr. 8, et. II, sector 5.

A admis ca fondate recursurile declarate de recurenții-pârâți Universitatea din O., cu sediul în O., str. xxxxxxxxxxxxx, nr. x, jud. B., C.S., cu domiciliul procedural ales la locul de muncă xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx, A.C., domiciliat în O., str. xxxxx xxxxxxx, nr. xxxx, xxxxxx xx, jud. B. și Ministerul Educației Naționale, cu sediul în B., str. xxx. xxxxxxxxx, nr. xx-xx, sector x împotriva Sentinței nr. 3331/CA din 25.04.2013 pronunțată de Tribunalul B., pe care a modificat-o în parte în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți sub aspectul tuturor capetelor de cerere formulate, precum și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea O. în contradictoriu cu chematul în garanție I.M., domiciliat în B., xxxxx xxxxxxx, nr. xxx, bl. xx, sc. x, ap. xx, sector x.

A admis cererea de intervenție în interesul pârâtei Universitatea O. formulată de pârâtul Ministerul Educației Naționale.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

A respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată în fond și în recurs.

A obligat recurenții-reclamanți la plata sumei de 2,15 lei în favoarea Universității O. reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru a pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele :

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de recurentul M.E.N., aceasta a fost în mod corect respinsă de instanța de fond, în contextul în care, astfel cum recunoaște inclusiv pârâtul prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, acesta a fost chemat în judecată de reclamanți exclusiv pentru obligarea sa în solidar la plata despăgubirilor solicitate de reclamanți. De altfel și din modul de redactare al acțiunii, rezultă în mod clar pretențiile pe care reclamanții au înțeles să le formuleze față de acest pârât, respectiv obligarea sa în solidar cu ceilalți pârâți la plata daunelor cuvenite pentru repararea prejudiciului material si moral suferit.

Or, în lipsa unei cereri de anulare a unui act administrativ emis de acest pârât, nu se poate vorbi de o eventuală plângere prealabilă pe care reclamanții ar fi trebuit să o formuleze anterior sesizării instanței.

Dată fiind calitatea de pârât a M.E.N. exclusiv cu privire la capătul de cerere prin care reclamanții solicită acordarea de despăgubiri, instanța de recurs a apreciat admisibilă cererea de intervenție formulată de acest pârât în favoarea Universității O., în contextul în care prin aceasta sunt formulate apărări prin care se tinde la menținerea actelor administrative emise de pârâtă.

Analizând în continuare criticile aduse de recurenții-pârâți, respectiv intervenient, soluției instanței de fond de anulare a actelor administrative prin care s-a dispus anularea diplomelor de licență ale reclamanților, instanța de recurs a apreciat că este greșită concluzia primei instanțe în sensul că nu se poate reține nici o culpă în sarcina reclamanților pentru obținerea cu întârziere a scrisorii de acceptare la studii.

Astfel, potrivit art. 10 din HG nr. 288/2003, înscrierea la studii în România a cetățenilor din alte tari se aprobă numai de Ministerul Învățământului, care: echivalează studiile efectuate în străinătate de către candidați; precizează condițiile financiare în care se efectuează studiile; repartizează solicitanții pe instituții de învățământ, în funcție de cifrele de școlarizare stabilite în prealabil; asigură, cu sprijinul Ministerului Sănătății, efectuarea de către candidați a unui control medical pentru acces în colectivitatea studențească, în conformitate cu practica internațională în materie.

Tot pentru a reglementa înscrierea cetățenilor străini la studii în România a fost emis Ordinul nr. 3266/1998, care prevede că înscrierea de elevi, studenți, doctoranzi din alte țări, în regim cu taxă, se face direct la școlile, liceele și universitățile solicitate de aceștia, prin prezentarea documentelor prevăzute de reglementările în vigoare. Se prevede că rectorul solicită oficiului specializat al M.E.N. aprobarea de recunoaștere și echivalare a documentelor școlare prezentate de candidat, iar după primirea aprobării scrise poate emite dispoziția de înmatriculare a studentului respectiv.

Prin Precizările emise în aplicarea acestui Ordin, se prevede că, de regulă, cetățenii din alte state sunt înscriși în învățământul liceal, universitar și postuniversitar după absolvirea anului pregătitor, în cadrul căruia își însușesc cunoștințele necesare de limba română, precum și cunoștințe specifice în corelare cu profilul viitoarei pregătiri (anatomie, fizică, chimie, desen tehnic etc).

Sunt exceptate de la obligația de a prezenta, la înscriere, certificatul de absolvire a anului pregătitor persoanele care au promovat testul de limba română organizat anual cu o comisie interuniversitară.

Pornind de la aceste prevederi legale, instanța de fond a concluzionat că obligația de a solicita obținerea scrisorii de acceptare la studii în România îi revenea pârâtei Universitatea O.

Este adevărat că din cuprinsul diplomelor de licența ale reclamanților rezultă că înmatricularea a patru reclamanți a avut loc începând cu anul universitar 2003-2004, respectiv anul 2004 în cazul reclamantului D.M.F.F., însă nu se poate face abstracție de faptul că cererile de înscriere în anul I au fost formulate abia în data de 16.01.2004, moment la care erau în vigoare prevederile Ordinului nr. 4501/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înscrierea la studii a cetățenilor străini, a cetățenilor străini de origine etnică română și a cetățenilor români cu domiciliul în străinătate la instituțiile de învățământ superior particular acreditate din România, emis în data de 16.06.2003 și publicat în Monitorul Oficial nr. 761 din 30 octombrie 2003.

Potrivit prevederilor acestui Ordin, înscrierea cetățenilor străini la studii în instituțiile prevăzute la art. 1 alin. (1) se face numai la facultățile și specializările acreditate, cu respectarea reglementărilor aplicabile cetățenilor străini, pe baza dosarelor de studii depuse de fiecare candidat.

Dosarele de studii prevăzute la alin. (1) și (2) trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, următoarele documente:

a) diploma de bacalaureat - traducere legalizată în limba română sau într-o limbă de circulație internațională -, vizată spre autentificare de ambasada României din țara emitentă, condiție valabilă pentru candidații proveniți din statele care nu sunt parte la Convenția de la Haga, adoptată la 5 octombrie 1961, precum și pentru candidații proveniți din statele cu care România a încheiat acorduri bilaterale de asistență juridică;

b) certificatul de absolvire a anului pregătitor, certificatul de competență lingvistică sau, după caz, acte de studii atestând absolvirea a cel puțin 4 ani de studii la o școală cu predare în limba română;

c) certificatul de naștere, în copie legalizată;

d) pașaportul, în copie legalizată.

(4) Dispoziția definitivă de înmatriculare a cetățenilor străini se poate emite de către conducerea universității numai după primirea aprobării scrise din partea Ministerului Educației și Cercetării - Direcția generală pentru integrare europeană și relații internaționale.

Totodată, frecventând o formă de învățământ la zi, reclamanții ar fi trebuit să facă demersurile necesare pentru obținerea vizei de lungă ședere pentru studii, solicitarea trebuind să fie însoțită, potrivit art. 45 din OUG nr. 194/2002 de următoarele documente:

a) scrisoarea de acceptare la studii din partea Ministerului Educației și Cercetării;

b) dovada achitării taxei de studii;

c) dovada mijloacelor de întreținere, în cuantum de 250 euro lunar, pentru întreaga perioadă înscrisă în viză, cu excepția străinilor bursieri ai statului român și a situațiilor când, pe bază de reciprocitate, s-a stabilit altfel;

d) certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeași valoare juridică.

Prin urmare, nu s-a putut reține că reclamanții nu ar fi avut cunoștință despre obligația ce le revenea în legătură cu obținerea scrisorii de acceptare la studii din partea M.E.N..

Este adevărat că pe seama a patru reclamanți au fost obținute scrisori de acceptare la studii în luna septembrie 2005, iar pentru reclamantul C.A. aceasta a fost emisă la data de 05.12.2009, însă instanța de recurs apreciază că nu se poate face abstracție de faptul că aceste scrisori de acceptare au fost emise pentru înscrierea reclamanților în anul universitar 2005/2006, în vreme ce diplomele de licență sunt eliberate pentru studii urmate în perioada 2003-2009, cu excepția reclamantului D.M.F.F., pe a cărui diplomă apare anul înmatriculării ca fiind 2004.

Obținerea cu întârziere a scrisorii de acceptare la studii în România a celor cinci studenți italieni nu este însă singura neregularitate constatată de Ministerul Educației Naționale prin concluziile rapoartelor de control care au stat la baza emiterii actelor ulterioare de anulare a diplomelor de licența ale reclamanților, acestora imputându-li-se și lipsa la înscriere a certificatului de competența lingvistică, respectiv faptul că decizia de înmatriculare nr. 1195/17.10.2003 prin care patru reclamanți au fost declarați înmatriculați la Universitatea din O., Facultatea de Medicină și Farmacie, anul I, an universitar 2003-2004, poartă doar semnătura decanului Facultății de Medicină si Farmacie, nu și semnătura rectorului Universității.

În opinia instanței de recurs, toate aceste neregularități justifică concluzia Rapoartelor Corpului de control al Ministrului nr. 145/CCM/2011 și 69/CCM/2011, în sensul că se impune anularea diplomelor de licența ale reclamanților, deoarece au fost obținute prin mijloace frauduloase. Mai mult, reclamanții nu au înțeles să atace odată cu actele administrative de anulare a diplomelor de licența și cele două rapoarte de control, față de pârâtul M.E.N. pretențiile reclamanților limitându-se la acordarea de despăgubiri.

Revenind la certificatul de competență lingvistică, prima instanță a apreciat deosebit de relevante răspunsurile date de reclamanți la interogatoriu, aceștia afirmând că au susținut examenul care atestă nivelul de cunoaștere al limbii române înainte de a se înscrie la studii.

Aceasta afirmație a reclamanților nu este însă susținută de nici un mijloc de probă. Dimpotrivă certificatele de competența lingvistică au fost obținute de aceștia pe parcursul anilor 2008-2009, deci după cinci ani în care se presupune că reclamanții au urmat cursurile la zi ale unei facultăți de medicină, specializarea medicină dentară, cu predare în limba română. Punctajul acordat de comisia de examinare a fost cel minim de 10 puncte, cu excepția unuia dintre reclamanți care a obținut 11 puncte. Or, acest nivel de cunoaștere al limbii române generează serioase suspiciuni în legătură cu modul în care reclamanții au reușit să-și însușească cunoștințele de specialitate pe care le presupune frecventarea cursurilor unei facultăți de medicină, suspiciuni care sunt cu atât mai mult întemeiate cu cât în cazul reclamanților neregularități privind școlarizarea în România au existat încă de la momentul înmatriculării în anul I.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 coroborat cu art. 304 punct. 9 Cod procedură civilă, au fost admise recursurile declarate de recurenții-pârâți Universitatea din O., C.S., A.C., și Ministerul Educației Naționale; va fi modificată în parte Sentința nr. 3331/CA din 25.04.2013 pronunțată de Tribunalul B., în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți sub aspectul tuturor capetelor de cerere formulate, precum și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea O. în contradictoriu cu chematul în garanție I.M..

Ca o consecință a respingerii acțiunii, a fost admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei Universitatea O., formulată de pârâtul Ministerul Educației Naționale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Urmare a respingerii acțiunii, a fost respinsă și cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată în fond și în recurs.

În consecință, nu se mai impune analizarea criticilor recurenților pârâți A.C. și C.S. referitoare la lipsa oricărui temei pentru obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților.

Admiterea recursurilor pârâților și respingerea cererii reclamanților de anulare a actelor administrative prin care diplomele de licență ale acestora au fost anulate, atrage ca o consecință firească respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți, nemaisubzistând nici un temei pentru cererea acestora de acordarea a despăgubirilor aferente pretinsului prejudiciu material și moral suferit de aceștia.

Si cererea de completare și precizare a recursului prin care recurenții au solicitat acordarea integrală a onorariului avocațial solicitat pentru judecata în fond a cauzei apare ca fiind rămasă fără obiect în contextul respingerii acțiunii în integralitatea ei. De altfel, o atare cerere de completare și precizare a recursului nici nu poate fi primită, fiind formulată cu încălcarea prevederilor art. 303 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire revizuienții D.S.P., M.F., D.M.F.F., C.A. și M.G. solicitând anularea deciziei atacate.

Revizuienții au urmat cursurile Facultății de Medicina si farmacie ale Universității din O. in perioada 2003-2009 ( D.S.P., M.F., M.G. si C.A.), si, respectiv, 2004-2010 ( D.M.F.F.).

La momentul înscrierii la cursurile Universității O., le-a fost menționata o lista de documente cu care trebuia sa se prezinte la sediul instituției pentru înmatriculare, documente pe care le-au prezentat in totalitatea lor, dovada fiind înmatricularea in anul universitar respectiv si susținerea examenelor aferente acestuia.

După finalizarea celor 6 ani de studii, fiecare a susținut si promovat examenul de licența, in urma căruia s-au eliberat diplomele de licență.

La scurt timp după eliberarea diplomelor de licență si după verificarea implicita a legalității situației, au fost încunoștiințați că în urma unui control efectuat de Corpul de Control al Ministerului Educației si Cercetării, s-a constatat ca la momentul înmatriculării nu exista Scrisoare de Accept, aceasta fiind prezentata ulterior si, ca atare s-a considerat ca înmatricularea nu s-a făcut in mod legal, fiind emisa in acest sens Adresa MECTS 32843/19.09.2011, prin care se solicita Universității O. sa ne anuleze diplomele.

In data de 14.09.2011, Senatul Universității O. a supus la vot propunerea de anulare a diplomelor, care a fost admisa, fiind emisa in acest sens Decizia Senatului Universității nr. 170a/14.09.2011.

Ca urmare a adoptării acestei Decizii, Rectorul Universității in persoana D-lui Prof. C.A. a adoptat propriile Decizii de anulare a diplomelor fiecăruia dintre ei, motivate in drept de aplicarea Art. 146 din Legea nr. 1/2011, a învățământului.

După îndeplinirea procedurii prealabile prevăzuta de Legea 554/2004 a Contenciosului Administrativ si Fiscal, respectiv după formularea unor plângeri prealabile la care au primit răspuns negativ au promovat o acțiune in contencios administrativ si fiscal, împotriva paraților menționați, acțiune care a făcut obiectul dosarului 105/111/2012, dosar care s-a aflat pe rolul Tribunalului B.

În cadrul acestui dosar, au solicitat anularea unor acte administrative emise de paratul C.A., in calitate de rector al Universității din O., acte administrative adoptate ca urmare a Hotărârii Senatului Academic, in luna noiembrie 2011, și prin care s-a decis anularea diplomelor de licență, pentru motive care insa nu ne erau imputabile noua, solicitând totodată suspendarea efectelor actului administrativ atacat si repararea prejudiciului cauzat prin adoptarea respectivelor decizii.

Au contestat astfel in instanța atât decizia rectorului de anulare a diplomelor cât și hotărârea Senatului Universității O. adoptată în acest sens, solicitând prin acțiune anularea ambelor acte administrative unilaterale, cu consecința menținerii valabilității diplomelor de licență.

Cererea a făcut obiectul Dosarului 105/111/2012 care s-a aflat pe rolul Tribunalului B. - Secția de Contencios Administrativ si Fiscal.

Într-un prim ciclu procesual, s-a admis cererea de suspendare a efectelor actului administrativ atacat, respectiv suspendarea efectelor de anulare a diplomelor pana la soluționarea definitiva a dosarului, ceea ce însemna ca cei în cauză puteau profesa în toată această perioadă, fiindu-ne admisa cererea si sub acest aspect, fiind pronunțată in acest sens Sentința 1460/CA/15.03.2012 a Tribunalului B. - Secția de Contencios Administrativ si Fiscal.

Împotriva Sentinței prin care s-a admis cererea de suspendare a efectelor anularii diplomelor, au făcut recurs atât Ministerul Educației si Învățământului cât si Universitatea O.

Recursul paraților a fost respins definitiv si irevocabil de Curtea de Apel O.

Ulterior, Tribunalul B. a soluționat acțiunea pe fondul cauzei, admițând cererea .

In data de 16.10.2013 , aceeași instanța a Curții de Apel O. a pronunțat o a doua Sentința cu nr.3699/CA/2013-R, contradictorie insa cu prima, prin care, a admis de aceasta data recursurile declarate de Universitatea O., Ministerul Educației, rectorul si secretarul științific si a desființat prima sentință a instanței de fond, respingând acțiunea si menținând anularea diplomelor de licență.

Aceasta ultima sentință a rămas irevocabilă, rezultând în mod evident faptul ca la momentul respectiv diplomele de licența sunt anulate.

Astfel, instanța de recurs a Curții de Apel O., a analizat în pronunțarea Deciziei 4131/CA/2012 din 14.11.2012, motivele de recurs invocate de intimatele Universitatea O. si respectiv Ministerul Educației, respectiv art. 146 din Legea învățământului nr. 1/2011, ca si temei de drept invocat de parate pentru emiterea actelor administrative contestate - art. 146 din Legea educației naționale nr. 1/2011.

De asemeni, in Decizia 4131/CA/2012 din 14.11.2012, instanța de recurs a avut in vedere si celelalte temeiuri de drept invocate de către cele doua intimate, respectiv Universitatea O. si, Ministerul Educației, Legea 288/1993, privind școlarizarea in România a cetățenilor din alte țări, art. 2 din Ordinul 4501/2003 pentru aprobarea metodologiilor pentru înscrierea la studii a cetățenilor străini, art. 45 alin. 1 si 2 din Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul juridic al studenților străini in România, analizând recursul acestora si prin prisma acestor din urma considerente si respingând recursurile acestora.

Ulterior, aceeași instanța a Curții de Apel O., a analizat recursurile formulate de aceiași intimați, împotriva Sentinței nr. 3331/CA/2013 din 25.04.2013 a Tribunalului B., prin care se admisese acțiunea formulata si se anulaseră deciziile rectorului, emise in baza hotărârilor Senatului universitar al Universității O., insa de aceasta data, raportându-se la aceleași temeiuri de drept invocate de parați, a admis prin Decizia nr. 3699/ CA/2013 -R, recursurile formulate de către aceștia, a modificat in tot sentința recurată, in sensul ca a respins acțiunea si prin urmare, au rămas valabile deciziile de anulare a diplomelor.

Astfel, reluând analiza fondului cauzei, dezbătută in recurs, pe seama acelorași temeiuri de drept ca si cele invocate in recursurile formulate anterior împotriva deciziei Tribunalului prin care fusese admisa cererea de suspendare a efectelor de anulare a diplomelor, aceeași instanța a Curții de Apel O. , a concluzionat de aceasta data intr-un mod diametral opus, contrazicând efectiv susținerile din sentința anterioară.

Conform jurisprudenței constante a CEDO, incertitudinea jurisprudențiala este de natura a reduce încrederea justițiabililor in justiție si contravine principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminentei dreptului.

1. Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale si a reducerii încrederii justițiabililor in sistemul judiciar.

De lege ferenda, solicita sa se aibă in vedere problema practicii neunitare a instanțelor de judecata care este soluționata conform art. 512 - 514 din noul Cod de procedura civila.

Conform acestor texte de lege, instanțele sesizate cu probleme de drept care nu au primit o dezlegare unitara in practica vor sesiza Înalta Curte de Casație si Justiție, la cererea pârtilor sau din oficiu, in vederea pronunțării unei hotărâri asupra problemei respective, urmând ca aceasta să fie obligatorie pentru instanțele ce vor fi sesizate ulterior cu aceeași problemă.

De lege lata, o reglementare expresa a problemei practicii neunitare este data prin art. 261 - 265 din Regulamentul de ordine interioara al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM 387/2005, dar aceasta reglementare nu face decât sa impună consultări trimestriale obligatorii pentru toți judecătorii din circumscripția unei curți de apel, fără a impune tranșarea problemei respective.

Așadar, consideră că in situația de față operează instituția puterii de lucru judecat si jurisprudența CEDO in materie.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifica faptul ca o cerere nu poate fi judecata in mod definitiv decât o singura data (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumata a exprima adevărul si nu trebuie sa fie contrazisa de o alta hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

După cum se poate observa efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are doua accepțiuni:

• Stricto sensu semnifica autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibila judecarea unui nou litigiu intre aceleași parti, pentru același obiect, cu aceeași cauza (exclusivitatea);

• Lato sensu semnifica puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune ca hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă ca exprima adevărul si ca nu trebuie contrazisa de o alta hotărâre (obligativitatea).

"Autoritatea de lucru judecat" si "puterea de lucru judecat" nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocata in cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, fără ca in cel de-al doilea proces sa fie aceleași părți, să se discute același obiect si aceeași cauza.

Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existenta triplei identități de părți, cauza si obiect, ci este necesara doar probarea identității intre problema soluționata irevocabil si problema dedusa judecații, instanța de judecata fiind ținuta sa pronunțe aceeași soluție, deoarece, in caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componenței res judicata a puterii de lucru judecat.

Aplicarea neunitara a legii este una dintre principalele cauze ale discreditării sistemului judiciar, generând discriminări nejustificate si, evident, sentimente de injustiție in rândul justițiabililor. Or, "după cum subliniază si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătorii trebuie nu numai sa îndeplinească criterii obiective de imparțialitate, ci sa fie si percepuți ca fiind imparțiali; miza este încrederea pe care instanțele trebuie sa o inspire justițiabililor dintr-o societate democratica".

Înlăturarea acestei practici neunitare trebuie sa constituie un deziderat al societății noastre deoarece percepția, mai mult sau mai puțin întemeiata, dar tot mai pregnanta in rândul populației, este aceea de haos.

Excepția puterii lucrului judecat a fost consacrata si de practica judiciara de la cel mai înalt grad de control judiciar.

Astfel, in conformitate cu Decizia 631/10 martie 1973 a Tribunalului Suprem, Secția Civila "pentru ca sa existe identitate de obiect intre doua acțiuni, nu este nevoie ca obiectul sa fie formulat in ambele acțiuni in același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestor acțiuni sa rezulte ca scopul final urmărit de reclamant este același in ambele acțiuni si, chiar daca in primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidența un drept invocat de o parte, soluția data de instanța are putere de lucru judecat intr-o acțiune in care se încearcă valorificarea aceluiași drept".

Mai mult, Decizia 496/08 martie 1975 a Tribunalului Suprem, Secția Civila, lămurește caracterul obligatoriu al dezlegărilor ramase definitive:

"Principiul puterii lucrului judecat împiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauza si fiind purtat intre aceleași părți, ci si contrazicerea intre doua hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute intr-o hotărâre judecătoreasca definitiva printr-o alta hotărâre judecătoreasca posterioara, data in alt proces".

In jurisprudența mai recenta a instanței supreme (decizia nr. 735/22.02.2008, pronunțata de ICCJ - Secția Comerciala in dosarul nr. 4679/44/2006) s-a arătat ca "din verificarea deciziei Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 3556 din 10 noiembrie 2006 se constata ca obiectul acțiunii in anulare in primul litigiu ca si criticile din recurs antamează aceleași probleme de drept, care au primit deja o rezolvare prin chiar decizia menționata.

Drept urmare, fata de cele ce preced, Înalta Curte constatând ca decizia nr. 3556/10 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație si Justiție are putere de lucru judecat in raport cu obiectul acțiunii in anulare de față, configurat de art. 364 Cod Civil, a admis excepția invocata de intimata."

Foarte important este faptul ca puterea de lucru judecat nu este limitata la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde si asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesara a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. In acest sens s-a pronunțat doctrina prin autori de prestigiu si practica judiciara.

Așadar, de vreme ce aceeași problema dedusa judecații intr-un litigiu dintre aceleași părți a fost soluționata irevocabil pe cale incidentala sau pe fond intr-un anumit sens, rezulta ca acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat si, in mod corect, trebuie avut in vedere de instanța sesizata ulterior.

1.2. Jurisprudența CEDO si rolul judecătorului național

Argumentele prezentate la acest punct sunt valabile in mod egal pentru ambele situații semnalate mai sus, anume soluționarea aceleiași probleme pe cale incidentala intr-un litigiu cu aceleași părți, cat si soluționarea unei probleme identice intr-un litigiu cu alte părți.

Jurisprudența CEDO din ultima perioada statuează, cu valoare de norma supraconstituțională, imposibilitatea pronunțării in cauze identice a unor soluții contradictorii si diametral opuse, utilizând noțiuni foarte apropiate de precedentul judiciar.

De remarcat ca însăși hotărârile CEDO sunt precedente judiciare care obliga instanțele naționale la pronunțarea unor hotărâri in consens cu practica CEDO in respectiva problema de drept. De asemenea, trebuie remarcat ca hotărârile CEDO citate mai jos se refera in mod direct sau indirect la precedentul judiciar ca element de asigurare a interpretării si aplicării unitare a legii.

In prealabil, trebuie precizat ca, in conformitate cu art. 20 din Constituție, dispozițiile privind drepturile si libertățile cetățenilor trebuie sa fie interpretate in concordanta cu pactele si celelalte tratate la care România este parte. Cum România este parte la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, hotărârile CEDO sunt obligatorii pentru instanțele romanești.

Înalta Curte de Casație si Justiție a valorificat excelent jurisprudenta CEDO, arătând ca judecătorului național ii revine rolul de a aprecia, pe de o parte, in sensul art. 20 din Constituție cu privire Ia eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (in speța fiind vorba despre CEDO), iar pe de alta parte, in sensul art. 148 alin. (2) din Constituție cu privire la compatibilitatea si concordanta normelor din dreptul intern cu reglementările si jurisprudenta comunitare.

Judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului si are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurandu-i preeminenta fata de orice alta prevedere contrara in legislația naționala, fara sa fie nevoie sa aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea CEDO pronunțata in cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicata in M.O. 830/05.12.2007).

Prin hotărârea pronunțata in cauzele conexate C-388/06 si C-385/06, Curtea de Justiție de la Luxembrug a reținut (in materia dreptului administrativ) cu privire la rolul ce revine judecătorului național in calitate de prim judecător comunitar ca "este de competenta instanței naționale sa asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând in măsura necesara un act normativ național precum legea generala, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța naționala poate pune in aplicare principiile comunitare ale securității juridice si protecției încrederii in aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cat si al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității sa fie pe deplin luat in considerare".

Aceste susțineri sunt sprijinite si de Hotărârea din 06.12.2007 a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României) prin care a fost constatata încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Prin Hotărârea pronunțata in cauza Beian contra României, CEDO a condamnat Statul Roman pe motiv ca sistemul judiciar romanesc nu asigura stabilitatea circuitului juridic prin faptul ca permite pronunțarea in cauze identice a unor soluții contradictorii si diametral opuse.

De asemenea, in cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat ca obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenție nu face nici o diferențiere intre cauzele prin care s-a admis acțiunea si cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind sa fie respectata si aplicata indiferent de rezultatul procesului.

Mai mult de atât, in cauza Zazanis si alții contra Greciei, CEDO a statuat ca obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune in discuție problema soluționata prin hotărârea definitiva.

In plus fata de cele menționate anterior, in cauza Amuraritei contra României, CEDO a stabilit ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 trebuie interpretat prin prisma preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat in preambulul Convenției.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești sa nu mai poată fi contestate.

Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie sa depună diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe si sa interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problema.

Așadar, instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit sa mai repună in discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.

In concluzie, CEDO a stabilit ca instanțele sunt obligate sa tina cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea in discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.

Așa cum s-a subliniat si prin sentința comerciala nr. 559/27.05.2009, pronunțata de Tribunalul B. - Secția Comerciala, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat in mai multe rânduri (cauzele Driha contra României, Paduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei), impune concluzia ca principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențiala este de natura sa reducă încrederea justițiabililor in sistemul judiciar si contravine acestui principiu.

În drept s-a invocat art. 322, alineat 7 Cod de Procedura Civila.

Intimatul C.S. prin întâmpinare a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Apreciază cererea de revizuire netemeinică și nelegală.

a) pentru a fi incidență instituția autorității de lucru judecat trebuie să existe pe lângă identitate de părți și identitate de obiect. Or, în dosarul constituit separat conform normelor de procedură - nr. 105/111/2012 - s-a judecat suspendarea actului administrativ atacat, iar celălalt dosar nr. 105/111/2012* a avut ca obiect anularea actului administrativ și acordarea de compensații.

b) Pentru a soluționa dosarul de suspendare instanța a avut în vedere dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 analizând dacă există un caz justificat, dacă există pericol în ce privește producerea unei pagube iminente. în acest dosar instanța nu a analizat fondul cauzei, ci a analizat aparența dreptului invocat pentru a putea decide asupra incidenței dispozițiilor legale privind suspendarea.

c) Pe de altă parte, pentru a soluționa dosarul privind fondul cauzei, s-au administrat probele, cauza suferind amânări succesive pentru a se administra probatoriul (interogatorii, înscrisuri). Temeiul de drept al acțiunii în anularea actului administrativ - art. 8 din Legea nr. 554 din 2004 - este diferit de cel al acțiunii în suspendarea aceluiași act - deci nu poate fi vorba de două decizii contradictorii.

d) Cu atât mai mult nu poate constitui motiv de revizuire "contradicția" dintre hotărârea dată de instanța de fond și cea dată de instanța de recurs.

Intimata UNIVERSITATEA DIN O. prin întâmpinare a invocat excepția tardivității acțiunii, excepția inadmisibilității cererii de revizuire și pe cale de consecință să respingerea cererii ca inadmisibilă. Pe fond solicita respingerea cererii ca neîntemeiată și menținerea ca temeinică și legală a deciziei pronunțată de Curtea de Apel O.

Cu privire la excepția tardivității formulării cererii de revizuire, învederează că de la data ultimei hotărâri, a cărei revizuire se solicită, și anume decizia nr. 3299/CA/2013-R pronunțată în ședința publică din data de 16.10.2013 de către Curtea de Apel O. și pana la introducerea cererii revizuienților înregistrată la Registratura instanței la data de 3 martie 2014 a trecut o luna, fost depășit termenul legal de depunere a cererii de revizuire de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 Cod de procedură civilă.

Asupra excepției inadmisibilității cererii de revizuire arată că în prezenta cauza nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute cumulativ de art. 322 pct. 7 din Cod de procedură civilă pentru admisibilitatea cererii; pentru existența motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct.7 este necesar să existe identitate de părți, de cauză si de obiect cu alte cuvinte condițiile caracteristice autorității de lucru judecat. Potrivit art. 1201 Cod civil, "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză si este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor, în aceeași calitate".

În speță nu există această identitate de obiect si nici contrarietate între dispozitive.

Ca urmare nu există triplă identitate de părți, obiect și cauză și nici contrarietate între dispozitivele deciziilor date de Curtea de Apel O. cum greșit susțin revizuienții.

Fiind vorba de hotărâri prin care s-au soluționat acțiuni cu obiecte diferite: suspendare act administrativ și anularea act administrativ, în speță nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă.

Or, în speță, deși între cele două cauze există identitate de părți, nu este dată identitatea de obiect ( suspendare si anulare) si nici de cauză, astfel încât nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele art. 1201 cod civil Si art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă.

Analiza textelor de lege relevă cu certitudine că cererea de revizuire nu este admisibilă atunci când contrarietatea există între o hotărâre prin care s-a admis cererea de suspendare a actului administrativ atacat si o hotărâre pronunțată pe calea dreptului comun, întrucât hotărârea pronunțată în temeiul art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 nu are putere de lucru judecat în procesul asupra fondului; nu reprezintă hotărâri definitive potrivnice în sensul art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă.

În interpretarea textului legal citat, obiect al revizuirii îl poate constitui numai hotărâre prin care instanța a rezolvat fondul pretenției deduse judecății, iar prin Decizia nr. 4131/CA/2012-R instanța de recurs nu a rezolvat fondul pretenție judecăți. Având în vedere că revizuirea este o cale extraordinară de atac, acesta poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute în art. 322 Cod procedură civilă, solicită să se constate că motivul invocat prin cererea de revizuire nu se încadrează în condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă și pe cale de consecință să se dispună admiterea excepția inadmisibilității cereri de revizuire.

Pe fondul cauzei solicita respingerea cererii ca neîntemeiata.

Prin Decizia nr. 4131/CA/2012-R pronunțată în Dosarul nr. 105/111/2012, a Curții de Apel O., instanța s-a pronunțat asupra recursurilor formulat de recurenți - pârâți împotriva Sentinței nr. 1460/CA/2012, pronunțată în dosarul nr. 105/111/2012 a Tribunalului având ca obiect suspendare act administrativ, prin care instanța de recurs a dispus menținerea în totalitate a dispozițiile sentinței recurate, respective: "....suspendarea executării actelor administrative atacate până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în fond, iar prin Decizia nr. 3299/CA/2013-R, pronunțată în Dosarul nr.105/ 111/ CA/ 2013 - R a Curții de Apel O., instanța de recurs a admis recursurile declarate de recurenții-pârâți împotriva Sentinței civile nr. 333 l/C A/2013 pronunțată în dosarul nr. 105/111/2012 a Tribunalului B., având ca obiect anulare act administrativ, pe care a modificat-o în parte în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți sub aspectul tuturor capetelor de cerere formulate...;

Împotriva Deciziei nr. 1460/CA/2012-R revizuenții au formulat cerere de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art.322 pct. 7 din Cod de procedură civilă.

Articolului 322 pct. 7 Cod procedură civilă prevede condițiile care trebuie îndeplinite pentru invocarea acestui motiv "Dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate" pentru existența motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct.7 este necesar să existe identitate de părți, de cauză și de obiect cu alte cuvinte condițiile caracteristice autorității de lucru judecat. Potrivit art. 1201 Cod civil, "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză si este între aceleași părți, făcută de ele si în contra lor, în aceeași calitate".

În prezenta cauza, nu sunt îndeplinite cerința triplei identități între cele două hotărâri, instanța nu au soluționat aceleași cereri (anulare act administrativ și suspendare act administrativ), dar au fost pronunțate în aceeași cauză.

Motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă, invocat în prezenta cauză, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri definitive contradictorii, pronunțate în aceeași pricină, dar în dosare diferite. Pentru că această cale extraordinară de atac are drept scop principal remedierea erorilor determinate de nesocotirea principiului autorității de lucru judecat, finalitate ce nu poate fi nesocotită.

Cele două hotărâri confruntate nu cuprind dispoziții potrivnice, au fost pronunțate asupra unor cereri diferite, în stadii succesive ale contenciosului administrativ și în condiții de contradictorialitate diferite.

În ceea ce privește, însă, inadmisibilitatea cererii de revizuire arată că pentru ca motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă să determine retractarea celei de-a doua hotărâri judecătorești despre care se susține că ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive anterioare, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiții: să existe hotărâri judecătorești definitive, acestea să fie potrivnice (respectiv dispozitivul lor să cuprindă măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire), să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, iar în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat, ori dacă aceasta a fost ridicată, să nu fi format obiect de dezbatere.

În aceste condiții, cum admisibilitatea revizuirii se apreciază inclusiv sub aspectul încadrării criticilor în motivele prevăzute de art.322 Cod procedură civilă, nefiind deci suficientă indicarea numai a temeiului de drept. Solicită instanței să dispună respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată față de dispozițiile legale precizate.

În speță, nu este îndeplinită nici condiția referitoare la neinvocarea excepției autorității de lucru judecat, respectiv a nediscutării acesteia în cel de-al doilea proces.

În drept a invocat disp. art. 103, art.322 pct. 7 art.,art. 324, art. 326 și următoarele din Cod procedură civilă.

Intimatul Ministerul Educației Naționale prin întâmpinare a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire, raportat la temeiul legal invocat, respectiv art. 322 alin. (5) și (7) Cod procedură civilă.

Înscrisurile de care revizuienții se prevalează nu sunt relevante în prezenta cauză, nu au nici un fel de legătura cu speța dedusă judecății și prin urmare nu pot fi reținute ca înscrisuri doveditoare în sensul prevăzut de art. 322(5) Cod procedură civilă. De asemenea revizuienții nu justifică în nici un fel invocarea art. 322(7) Cod procedură civilă, nu fac dovada existenței nici unei hotărâri definitive potrivnice date de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Deciziile instanțelor menționate de către revizuienți în argumentare cererii nu se referă la "aceeași pricină". Prin Decizia nr.4131/CA/2012 din 14.11.2012 Curtea de Apel O. pronunță o hotărâre raportat la o cerere de suspendare în timp ce prin Decizia 3699/CA/2013 Curtea de Apel O. se pronunță în sensul respingerii cererii de anulare a actului administrativ ca neîntemeiată. Nu sunt astfel îndeplinite condițiile cerute de legiuitor, nu ne aflăm situația existenței unei identități de cauze.

Susținerile reclamanților sunt de fapt susțineri de fond, fără nici o legătură cu motivele unei cereri de revizuire.

Având în vedere cele expuse solicită respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

În drept a invocat disp. art. 115, 326 (3)Cod de procedură civilă.

Examinând, cu prioritate, în temeiul prevederilor art. 137 Cod procedură civilă, excepția de necompetență materială a Curții de Apel O., invocată de revizuienții D.S.P., M.F., D.M.F.F., C.A. și M.G., instanța a apreciat-o ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:

7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate";.

Articolul 323 alin. 2 din același cod prevede:

" În cazul art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice…";.

#Revizuire in Civil. Spete

← CONSTATAREA NULITĂŢII UNUI CONTRACT DE CREDIT ÎNCHEIAT DE...		Motivarea contestaţiei până la primul termen de judecată.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Revizuire pentru contrarietate de hotărâri. Instanţa competentă -Art. 322 pct. 7 Cod de procedură civilă -Art. 323 alin. 2 Cod de procedură civilă