Rolul judecătorului în aflarea adevărului. Obligaţia de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii şi a temeiului de drept al acţiunii. Consecinţa nerespectării acestei obligaţii.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 143 din data de 03.12.2014
Potrivit art. 22 Cod procedură civilă, judecătorul are dreptul și chiar obligația de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, ceea ce se traduce, între altele, prin aceea că, invocarea greșită a unui text de lege de către parte, dă dreptul judecătorului de a stabili și aplica textul legal corect situației de fapt fundamentate juridic de către parte. Prin urmare, ca regulă, denumirea unor acte sau fapte deduse judecății și textul legal invocat nu sunt chestiuni de natură să țină judecătorul la pronunțarea soluției, acesta fiind îndreptățit să le califice corect din punct de vedere juridic. Întotdeauna, însă, dacă va proceda conform celor de mai sus, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, și aceasta pentru că, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, nu se poate deroga de la principiul disponibilității părților în procesul civil și nici de la cel al dreptului la apărare, așa cum sunt acestea reglementate prin dispozițiile art. 9 și respectiv 13 Cod procedură civilă.
Decizia civilă nr. 143/A din 03.12.2014 a Curții de Apel Galați
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 10.06.2014, reclamanta S.C. E. SRL a solicitat înființarea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorilor D.V.R. și Z.D., până la concurența sumei de 1.543.585,43 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în cadrul dosarului nr. 1781/121/2014 aflat pe rolul Tribunalului Galați, i-a chemat în judecată pe cei doi debitori pentru a fi obligați la plata sumei de 1.543.585,43 lei, reprezentând cheltuieli efectuate de reclamantă cu modernizarea și transformarea locuinței din Tecuci, str. V. nr. …, jud. Galați și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului menționat, până la plata sumei datorate de către pârâți.
În opinia reclamantei, suma de 1.5432.585,43 lei reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, constatată printr-un act scris, respectiv prin întâmpinarea depusă la dosar de către D.R.V., prin declarația autentică sub nr. …/04.06.2014 și prin întâmpinarea - cererea reconvențională depusă de Z.D. în dosarul de partaj nr. 4246/324/209.
A arătat reclamanta că, în fapt, cererea de sechestru este justificată prin aceea că, în procesul de partaj s-a dispus ca bunul să fie vândut prin bună învoială într-un termen de 5 luni, iar acest termen expiră în luna iunie 2014, existând riscul înstrăinării imobilului edificat prin contribuția sa majoră.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 952 alin. 1 Cod procedură civilă.
Prin încheierea din data de 16.06.2014 a Tribunalului Galați, cererea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 952 alin. 1 Cod procedură civilă, creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanță.
În sensul art. 952 alin. 2 Cod procedură civilă, același drept îl are și creditorul a cărui creanță nu este constatată în scris, dacă dovedește că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de sechestru, o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată.
În speță, Tribunalul a reținut că acțiunea formulată de reclamantă și înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. 1781/121/2014 vizează recunoașterea unei creanțe împotriva pârâților, ca debitori solidari, respectiv recunoașterea exigibilității acestei creanțe împotriva debitorilor și recunoașterea răspunderii solidare a acestora.
Analizând aparența dreptului, Tribunalul a reținut că nu există indicii referitoare la recunoașterea pretinsei creanțe printr-un înscris de către pârâta Z.D., astfel că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 952 alin. 1 Cod procedură civilă, ci dispozițiile art. 952 alin. 2 Cod procedură civilă.
În consecință, reclamanta avea obligația de a depune la dosar, odată cu cererea de sechestru, dovada consemnării cauțiunii în cuantumul fix indicat de legiuitor.
Constatând că dovada consemnării cauțiunii în cuantumul egal cu jumătate din valoarea reclamată nu a fost atașată la dosar, Tribunalul a respins cererea formulată de reclamantă ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.
În esență, apelanta a susținut că, în mod nelegal instanța de fond a respins cererea ca inadmisibilă, prin soluția adoptată fiindu-i încălcat dreptul la apărare. În acest sens, a arătat că, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 952 alin. 1 Cod procedură civilă, dar că instanța de fond a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile alineatului 2 al aceluiași articol, schimbarea temeiului de drept făcându-se însă prin motivarea încheierii, fără a fi pusă în discuție. Mai mult decât atât, instanța a respins cererea ca inadmisibilă pe considerentul că reclamanta nu a depus cauțiunea prevăzută de art. 952 alin. 2 Cod procedură civilă, or, reclamanta nici nu avea cum să știe că are această obligație câtă vreme nu a cunoscut schimbarea temeiului de drept prin prisma căruia a fost analizată cererea sa de înființare a sechestrului.
În aceste condiții, apelanta a solicitat admiterea apelului, anularea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Prin decizia civilă nr. 143 din 03.12.2014, Curtea de Apel Galați a admis apelul reclamantei, a anulat încheierea din 16.06.2014 pronunțată în dosarul nr. 1781/121/2014/a1 al Tribunalului Galați și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru judecarea cererii de înființare sechestru.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că, într-adevăr, cererea reclamantei de înființare a sechestrului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 952 alin. 1 Cod procedură civilă, text potrivit cu care creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanță.
Analizând cererea reclamantei prin prisma dovezilor existente la dosar și raportat la dispozițiile legale invocate de aceasta, instanța de fond a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 952 alin. 1 Cod procedură civilă, ci dispozițiile art. 952 alin. 2 Cod procedură civilă.
În virtutea rolului pe care judecătorul trebuie să îl aibă în procesul civil în aflarea adevărului, așa cum rezultă acesta din dispozițiile art. 22 Cod procedură civilă, judecătorul are dreptul și chiar obligația de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, ceea ce se traduce, între altele, prin aceea că, invocarea greșită a unui text de lege de către parte, dă dreptul judecătorului de a stabili și aplica textul legal corect situației de fapt fundamentate juridic de către parte.
Prin urmare, ca regulă, denumirea unor acte sau fapte deduse judecății și textul legal invocat nu sunt chestiuni de natură să țină judecătorul la pronunțarea soluției, acesta fiind îndreptățit să le califice corect din punct de vedere juridic.
Întotdeauna, însă, dacă va proceda conform celor de mai sus, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, și aceasta pentru că, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, nu se poate deroga de la principiul disponibilității părților în procesul civil și nici de la cel al dreptului la apărare, așa cum sunt acestea reglementate prin dispozițiile art. 9 și, respectiv, 13 Cod procedură civilă.
În speță, Curtea a reținut că recalificarea de către judecătorul fondului a temeiului de drept al cererii deduse judecății a fost făcută, în mod evident, în virtutea principiului reglementat prin dispozițiile art. 22 Cod procedură civilă. Ceea ce a greșit, însă, instanța de fond a fost faptul că nu a pus în discuție acest aspect, nu a dat posibilitatea părții să își pregătească o apărare fundamentată pe noul temei de drept și, mai mult, să se conformeze condițiilor pe care acest text legal le impune pentru admisibilitatea cererii de înființare a sechestrului.
Astfel, potrivit art. 952 alin. 2 Cod procedură civilă, același drept îl are și creditorul a cărui creanță nu este constatată în scris, dacă dovedește că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de sechestru, o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată.
În condițiile în care instanța de fond a apreciat că cererea reclamantei de înființare a sechestrului se încadrează în dispozițiile art. 952 alin. 2 Cod procedură civilă, și nu ale aliniatului 1 al aceluiași articol așa cum a considerat reclamanta, Tribunalul avea obligația de a-i pune în vedere părții să-și îndeplinească obligația de plată a cauțiunii și, abia după aceea, dacă ar fi constatat că reclamanta nu s-a conformat acestei dispoziții, să procedeze la respingerea cererii ca fiind inadmisibilă.
Or, câtă vreme reclamanta nu a cunoscut temeiul de drept prin prisma căruia instanța a înțeles să analizeze cererea sa, altul decât cel invocat prin acțiunea dedusă judecății, și care impune anumite condiții de admisibilitate a cererii de înființare a sechestrului, condiții pe care reclamanta nu le-a îndeplinit tocmai pentru că nu a avut în vedere acest text legal și nici nu i-a fost adus la cunoștință de instanță, acesteia nu i se poate imputa neîndeplinirea obligației de plată a cauțiunii, soluția de respingere a cererii de înființare a sechestrului ca inadmisibilă, pe acest considerent, fiind vădit nelegală.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin cererea formulată, reclamanta a precizat în mod expres că se obligă să depună cauțiunea ce va fi fixată de instanță, în condițiile în care, art. 952 alin. 1, invocat de aceasta ca temei de drept al cererii, prevede că plata cauțiunii se face în cuantumul stabilit de instanță.
În consecință, în temeiul art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul reclamantei, a anulat încheierea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, cu recomandarea ca, în rejudecare să fie pusă în discuție schimbarea temeiului de drept al cererii de înființare sechestru și necesitatea achitării cauțiunii prevăzute de lege. Împrejurarea că cererea de înființare a sechestrului se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților, nu justifică omisiunea instanței de a proceda în acest mod, Curtea arătând în motivarea deciziei că toate aceste aspecte urmează a fi rezolvate în procedura preliminară.
| ← Aplicarea dispoziţiilor art. 312 pct. 5 Cod procedură civilă | Clauze atributive de competenţă. Necompetenţa generală a... → |
|---|
