Servitute de trecere. Stabilirea şi constatarea ei printr-o hotărâre de partaj.
| Comentarii |
|
Opozabilitatea faţă de terţii dobânditori ai locului aservit. Lipsa de transcripţiune. Omisiunea de a se pronunţa nu e esenţială. (Art. 722 pr.civ.)
Deşi servitutea de trecere stabilită cu ocaziunea unui partaj judiciar are caracterul unei servituti convenţionale, atunci când ea decurge dintr-un acord al copărtaşilor ca compensaţiune pentru valoarea mai redusă a locului înfundat, totuşi această servitute fiind stabilită şi constatată printr-o hotărâre judecătorească dată asupra împărţelii în condiţîunile mai sus arătate, devine opozabilă terţilor dobânditori ai terenului supus servituţii, independent dacă s-a făcut sau nu transcrierea hotărârii, deoarece hotărârile judecătoreşti sunt în principiu declarative de drepturi şi nu sunt supuse transcripţiunii decât în cazurile excepţionale anume prevăzute de lege.
Prin urmare, întrucât art. 722 pr.civ. nu prevede necesitatea transcrierii unei asemenea hotărâri, omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra mijlocului de apărare bazat pe lipsa acestei formalităţi nu este esenţială.
(CAS. I, decizia nr. 313 din 8 aprilie 1921, Oprea Buzoianu cu Ion G. Cernoianu
cu notă de Al. Şerban Ghika)
CURTEA,
Asupra recursului făcut de Oprea Buzoianu, personal şi ca tutore al fiicei sale minore Maria, contra sentinţei no. 3/921 a Trib. Brăila în proces cu I.G. Cernoianu.
Având în vedere motivele II şi III de recurs (a se vedea textul motivelor în notă).
Având în vedere sentinţa atacată cu recurs, din care rezultă că I. Cernoianu, intimat în recurs, a cerut Jud. Ocol Rural Brăila ca Oprea Buzoianu şi fiica sa, Maria - recurenţii de astăzi - să fie obligaţi a-i lăsa libera trecere pe locul lor, pentru a putea ieşi la stradă, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa No. 416/ 97, dată de Trib. Brăila între autorii lor; că judecătorul de ocol a admis cererea, iar Trib. Brăila a confirmat cererea de judecată, prin sentinţa atacată cu recurs: că, pentru a justifica soluţiunea dată, Trib. motivează că, succesorul cu titlu particular nu poate dobândi alte drepturi decât acelea ale autorului său şi că, în specie, recurenţii cumpărând terenul, asupra căruia se pretinde un drept de servitute de trecere, de la Mihai Bica, iar acesta prin sentinţa No.410/97, dată
de Trib. Brăila, fiind obligat, faţă de autorul intimatului, a-i lăsa liberă trecere pe terenul său, aşa cum azi se pretinde, - urmează că, şi recurenţi sunt datori a suporta exerciţiul acestui drept de servitute, care, adaugă Trib., a fost stabilit cu ocaziunea unei împărţeli judecătoreşti, cu titlu de compensaţii din cauza modului cum împărţeala fusese admisă.
Având în vedere că, prin al doilea motiv de recurs, se invocă o omisiune esenţială din partea Trib. care nu se pronunţă asupra mijlocului de apărare, invocat de recurent şi bazat pe lipsa de transcripţiuni a titlului constitutiv al servitutei, sentinta Trib. Brăila cu No. 416/97:
Având în vedere că din concluziunile scrise depuse la Trib. se vede că recurentul a invocat, în adevăr, mijlocul de apărare în discuţiune şi Trib. nu se pronunţă asupra temeiniciei lui: că este deci, de examinat, dacă această omisiune are un caracter esenţial pentru soluţia cauzei şi astfel să conducă la admiterea recursului.
Considerând că, din cuprinsul sentinţei menţionate, rezultă că între autorii părţilor litigante a urmat proces cu privire la modul cum trebuia să se exercite dreptul lor de proprietate asupra terenurilor care au aparţinut odinioară unui autor comun şi au trecut în urmă prin vânzare în proprietatea părţilor azi în judecată şi cu acea ocaziune dispunându-se de Trib. - conform unui act de expertiză - împărţeala terenurilor în alt mod de cum fusese posedate, s-a recunoscut totodată autorului intimatului, ca urmare a modului cum se făcuse partajul, dreptul de trecere pe terenul ce a fost atribuit autorului recurenţilor.
Considerând că această servitute de trecere, stabilită cu ocazia unui partaj judiciar, nu este creeată de judecător, întrucât numai proprietarul poate constitui servituţile autorizate de lege, ci ea are caracterul unei servituţi convenţionale, rezultând dintr-un acord necesar impus copărtaşilor în contractul judiciar intervenit între ei - ca o compensaţiune pentru valoarea mai redusă a locului înfundat şi totodată ca o urmare a obligaţiunei copărtaşilor de a-şi garanta loturile şi necesarmente accesul la drumul public.
Considerând însă că cu tot acest caracter convenţional si oneros ce trebuie recunoscut
servituţei de trecere în discuţiune, ea fiind totuşi stabilită şi constatată printr-o hotărâre de împărţeală dată în condiţiile arătate, prin aceasta devine opozabilă terţilor dobânditori ai terenului supus acelei servituţi, independent de transcrierea hotărârei, deoarece hotărârile judecătoreşti sunt în principiu declarative de drepturi şi nu sunt supuse transcripţiunii decât în cazurile excepţionale anume prevăzute de lege; că întrucât art. 722 pr. civ. nu prevede necesitatea transcrierii unei asemenea hotărâri, omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra mijlocului de apărare bazat pe lipsa acestei formalităţi nu este esenţială şi prin urmare al doilea motiv de recurs este neîntemeiat.
Considerând că, tot asemenea din caracterul oneros al servituţii stabilite cu ocazia împărţelei, urmează că ea nu se stinge - ca o servitue legală -o dată cu încetarea necesităţii ce a legitimat constituirea ei, şi de aceea devine neîntemeiat şi al treilea motiv de recurs prin care se pretinde, că ar fi vorba în specie de o servitute legală care s-a stins prin dispariţia necesităţii care a determinat-o.
Pentru aceste motive, respinge recursul.
NOTA
Din constatările de fapt ale instanţei de fond, astfel după cum se găsesc reproduse în decizia înaltei Curţi, rezultă că părţile litigante fiind proprietari a două imobile învecinate care au aparţinut odinioară unui autor comun, intimatul, proprietarul imobilului înfundat, pretindea un drept de trecere pe imobilul recurenţilor; în sprijinul pretenţiunei sale, intimatul a invocat înaintea instanţei de fond că între autorul său şi cel al recurenţilor a urmat proces cu privire la modul de exerciţiu al dreptului lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu şi cu această ocaziune. Tribunalul, conformându-se expertizei ordonate în cauză, a dispus împărţeala imobilelor în alt mod de cum fuseseră stăpânite până atunci iar ca consecinţă a acestui partaj, a recunoscut autorului intimatului un drept de trecere pe terenul atribuit autorului recurenţilor.
Prin cele două motive de recurs susţinute de recurenţi, s-a pus în discuţiunea înaltei Curţi chestiunea relativă la natura servituţii de trecere pretinse de intimat; în ipoteza în care ar fi vorba în speţă de o servitute legală de trecere, recurenţii se plângeau că instanţa de fond n-a constatat dacă condiţiile stabilite de art. 616 c. civ., pentru existenţa servituţii legale, se găsesc îndeplinite şi că în orice caz, chiar dacă necesitatea imobilului înfundat care ar putea să legitimeze existenţa unei asemenea servituţi, a putut să existe la un moment dat, că a dispărut de îndată ce acel imobil a dobândit un acces la drumul public, împrejurare de care instanţa de fond n-a vrut să ţină seama deşi a fost dovedită.
Instanţa supremă înlătură discuţiunea din acest punct de vedere, considerând că dreptul de trecere, pretins de intimat, are caracterul unei servituţi convenţionale, fără însă a constata dacă între părţile litigante a intervenit în adevăr o conveţiune în acest sens; în consecinţă,
înalta Curte deduce caracterul convenţional al servituţii „dintr-un acord necesar, impus copărtaşilor în contractul judiciar intervenit între eil”.
Această formulă pare a cuprinde o „contradictio in adjecto”. în adevăr, o convenţiune presupune, prin firea lucrurilor o manifestaţiune liberă a personalităţii omeneşti, luând bineînţeles, această noţiune în sensul ei practic şi curent ca expresiunea sentimentului obicinuit pe care-l are omul în viaţa de toate zilele, cu privire la libertatea de conducere a personalităţii sale, oricât de relativă ar fi această libertate considerată în abstract; un acord necesar; un acord impus având de obiect o constituire de servitute, este inconciliabil cu ideea unei servituţi convenţionale.
Fiind vorba de un act impus, nu se poate concepe decât două cauze care să producă această constrângere sau impunere şi anume: legea sau autoritatea judecătorească; în primul caz servitutea n-ar mai fi convenţională, fiindcă ar emana de la lege, în cazul al doilea judecătorul ar fi acel ce ar constitui servitutea prin hotărârea pe care o dă; or, dacă în dreptul roman, se recunoştea judecătorului dreptul ca, pe cale de adjudicatio, în acţiuni de partaj (actio familiae herciscundae şi communi dividundo), şi de hotărnicie, (finium regundorum) să constituie o servitute asupra unuia din fonduri în favoarea celuilalt (Fragmenta Vaticana 47-a), în sistemul codului nostru civil, nu se recunoaşte judecătorului, un asemenea drept.
Ideea contractului judiciar intervenit între părţile litigante, la care face aluzie înalta Curte, nu poate, după părerea noastră, să rezolve chestiunea şi să dea unei servituţi stabilită în instanţa de partaj, un caracter covnenţional, căci dacă este adevărat că sub influenţa tradiţiunei romane (Digesta cartea XV tit.l p.3 §11) se consideră că în momentul în care se leagă o instanţă, se stabileşte între părţile litigante un contract judiciar care consistă în obligaţiunea ce-şi iau una faţă de alta de a continua instanţa începută şi de a se supune hotărârii care va interveni, nu-i mai puţin adevărat că aplicaţiunea acestei idei nu poate fi întinsă până acolo încât să se atribuie un caracter contractual tuturor drepturilor constatate şi declarate prin hotărâre în favoarea uneia sau alteia din părţile litigante, chiar dacă acele drepturi ar deriva din altă cauză decât convenţiunea părţilor; în adevăr, cum s-ar putea concepe că atunci când un reclamant pretinde spre pildă, că are dreptul la o servitute de trecere fiindcă se găseşte în condiţiunile prevăzute de art. 616 C. civ., să se considere că acea servitute a devenit convenţională prin faptul că a intervenit o hotărâre care recunoaşte existenţa acestei servituţi?
înalta Curte consideră că acordul necesar, stabilit între copărtaşi cu ocazia unui partaj judiciar, este o consecinţă a obligaţiunei ce au copărtaşii de a-şi garanta loturile şi prin urmare accesul la drumul public în cazul când lotul unuia din copărtaşi cuprinde un loc înfundat.
într-o interpretare largă şi echitabilă, s-ar putea considera că copărtaşii procedând la partajul amiabil sau judiciar al bunurilor indivize, au înţeles fiecare să se oblige faţă de ceilalţi să garanteze folosinţa liniştită şi completă a bunurilor ce le sunt atribuite prin efectul împărţelii; admiţând o asemenea interpretare, fundamentul dreptului de trecere, recunoscut copărtaşului în lotul căruia a căzut locul înfundat, rezidă în voinţa implicită şi prezumată a părţilor contractante.
în sensul existenţei unei convenţiuni tacite de constituire a unei servituţi de trecere atunci când înfundătura este un efect al împărţelii, ne mărginim a cita pe Laurent t. VIII No.115, Capitant et Colin. Droit civil franşais t.l, p.758.
Plecând de la premisa că în speţă servitutea de trecere are un caracter convenţional, firesc şi logic s-ar fi părut ca înalta Curte să ajungă la concluzia că această servitute pentru a fi opozabilă terţilor, trebuie să fie transcrisă.
înalta Curte găseşte totuşi că transcrierea nu era necesară în cazul de faţă fiindcă servitutea era stabilită şi constatată prin o hotărâre de împărţeală şi hotărârile sunt în principiu declarative de drepturi şi nu sunt supuse transcrierei.
Din punctul de vedere al unei interpretări strict juridice, argumentaţiunea instanţei supreme, de sigur nu este criticabilă; totuşi soluţiunea dată nu este satisfăcătoare dacă ţinem seama de raţiunea de a fi a transcripţiunii, care este de a aduce la cunoştinţa celor de al treilea în special actele constitutive sau translative de drepturi reale imobiliare şi chiar personale de folosinţă asupra imobilelor. Oare, este admisibil ca o vânzare a unui imobil în valoare de câteva sute de lei, să fie supusă la necesitatea transcripţiunii atunci când a fost constatată prin act scris pe când vânzarea unei case sau moşii în valoare de câteva milioane să nu fie supusă la nici o formalitate de publicitate deoarece fiind făcută în mod verbal, existenţa acestei vânzări a fost stabilită prin o hotărâre judecătorească?
Oare nu era locul ca instanţa supremă, în faţa necesităţii sociale de a se da o publicitate cât mai întinsă actelor juridice care interesează pe terţi, să nu se fi lăsat dominată de metoda interpretării stricte şi literale? Nu era oare momentul ca înalta Curte să ţină seama că-n interpretarea şi aplicarea legii trebuie avută în vedere evoluţiunea continuă a societăţii adoptând regulile edictate de legiuitor la noile condiţiuni ale vieţii sociale pentru a da astfel soluţia cea mai conformă cu nevoile timpului?
Or, examinând situaţiunea din acest punct de vedere, înalta Curte ar fi ajuns la altă soluţiune decât aceea pe care a admis-o; în adevăr, deşi în genere hotărârile judecătoreşti sunt declarative de drepturi, nu-i mai puţin adevărat că unele hotărâri prezintă numai aparenţa unui act de jurisdicţiune, deoarece în realitate ele constituie echivalentul unei convenţiuni sau a unui act translativ de proprietate imobiliară sau constitutiv de drepturi reale, care nefiind constatate înscris n-au putut fi transcrise; astfel spre pildă o hotărâre care constată existenţa unei convenţiuni verbale translativă de proprietate sau constitutivă de drepturi reale imobiliare; în asemenea caz hotărârea ţine locul convenţiunei nefăcută înscris şi prin urmare trebuie să fie supusă la aceeaşi formă de publicitare. Este adevărat că legea franceză asupra transcripţiunii ipotecare din 23 martie 1855 reglementează în mod special această ipoteză în articolul I alin.3 supunând la transcripţiune „tout jugement qui declare l'existence d'une convention verbale translative de propriete immobiliere ou de droits reels susceptibles d'hypoteques”; că şi legea belgiană din 16 decembrie 1851 asupra regimului ipotecar conţine o dispoziţie aproape identică, menţinută prin legea din 10 octombrie 1913 este adevărat că legiuitorul nostru modificând procedura civilă în 1900, a scăpat din vedere să introducă o dispoziţiune analoagă în art. 722; dar nu-i mai puţin adevărat că ţinând seama de caracterul intrinsec al hotărârii care constată existenţa unei convenţiuni verbale translative, s-ar putea identifica hotărârea cu convenţiunea pe care o constată şi a o supune în consecinţă la necesitatea transcripţiunii pentru a fi opozabilă terţilor.
Avocat AL. ŞERBAN GHIKA
Doctor în drept de la Facultatea din Paris
| ← Pronunţarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic... | Succesiune. Testamente autentificate. Cerere de anulare a... → |
|---|
