Succesiune. Scrisori dactilografiate. Certificat de moştenitor. Cerere în revendicare mobiliară. Detentor precar. Cerinţă legală neîndeplinită
| Comentarii |
|
In cauză nu s-a solicitat, prin acţiune sau pe cale de excepţie, anularea certificatului de moştenitor întocmit în cauză, astfel încât, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti cuprinzând o atare dispoziţie, actul notarial prezentat de reclamantă reprezintă dovada deplină a calităţii sale de succesor, respectiv de unic moştenitor de pe urma defunctei - călitateasa procesuală fiind probată în cauză.
Cererea în revendicare mobiliară este întemeiată în ceea ce le priveşte pe pârâte, art. 480 C. civ. permiţând proprietarului - în cauză reclamantei, care a dobândit dreptul real pe cale succesorală - să redobândească posesia bunului său aflat în stăpânirea unui detentor precar-în cauză, pârâtele.
Cererea în revendicare nu îndeplineşte una dintre cerinţele de legalitate şi anume să fie formulată împotriva unui posesor sau detentor a! bunului revendicat. în cauză, nu s-a dovedit că pârâtul se află în stăpânirea bunurilor pretinse.
(Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, motivarea sentinţei civile nr. 1013 din 5 octombrie 2000) ^
Drept urmare, în baza art. 480 C. civ. s-a admis în parte acţiunea în revendicare şi prin sentinţa civilă nr. 1013 din 5 octombrie 2000 Tribunalul Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, căruia i s-a declinat competenţa de soluţionare-a obligat pe pârâta Gr. M. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie următoarele bunuri: pendula de masă, portretul C. D. semnat T. Pallady, două veioze, triptic mare de argint (icoană), comodă, oglindă de perete, secretaire; pârâta T. Gh. C. a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie următoarele bunuri: icoana triptic mic, tava aramă, secretaire, comodă marmură, măsuţa Bidermayer, respingând cererea privind obligarea pârâtei la restituirea tabloului semnat de N. Grigorescu, ca neîntemeiată.
S-a respins cererea de revendicare mobiliară formulată împotriva pârâtului D. Gr. ca neîntemeiată.
Pârâtele Gr. M şi T. Gh. C. au fost obligate să plătească reclamantei 12.680.000 lei, în solidar, cheltuieli de judecată.
împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta L. V., precum şi pârâtele T. Gh. C. şi Gr. M.
Prin decizia civilă nr. 186/A, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a lll-a civilă - a admis apelul reclamantei şi a schimbat în totul sentinţa, în sensul că a admis în totalitate acţiunea, a obligat-o pe pârâta T. Gh. C. să restituie tabloul semnat N. Grigorescu şi pe pârâtul Gr. D. să restituie reclamantei pianul cu coadă, statuia de marmură grecească (tors antic), suma de 50.000 dolari, serviciul de porţelan Limoges şi serviciul de tacâmuri din argint. S-au menţinut celolalte dispoziţii din sentinţă.
S-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele T. Gh. C. şi Gr. M.
Au fost obligaţi pârâţii la 9.350.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această decizie curtea de apel a reţinut că luarea tabloului pictat de N. Grigorescu de către pârâta T. Gh. C. este dovedită cu depoziţia martorei V. L., care a îngrijit-o pe defunctă şi a locuit cu ea, martora menţionând bunurile luate de pârâţi, printre care se referă expres la tabloul de Grigorescu. Existenţa acestuia în patrimoniul defunctei este confirmată şi de martorul M. N., iar notificarea trimisă de reclamantă pârâtei îi pune în vedere să predea şi acel bun. Cu această motivare, curtea de apel, schimbând sentinţa, a obligat-o pe pârâtă la restituirea tabloului.
Cu referire la pârâtul D. G.. curtea de apel a reţinut că suma de 50.000 dolari aparţinând defunctei B. E. E. a fost scoasă de la bancă de soţia pârâtului şi depusă în contul acestuia din urmă, iar el a înfiinţat fundaţia abia după 7 luni de la decesul mamei reclamantei, stabilind sediul acesteia în locuinţa soţilor G., unde se afla pianul cu coadă şi torsul de statuie; martora V.. a afirmat în declaraţia sa că pârâtul a luat aceste bunuri, ca şi serviciul de porţelan şi de tacâmuri.
Apelurile pârâtelor T. Gh. C. şi Gr. M. au fost respinse cu motivarea că soluţia de obligare a acestora la restituirea bunurilor menţionate în partea dispozitivă a hotărârii instanţei de fond se întemeiază nu numai pe depoziţia martorei V. L. ci şi pe cea a martorului M. N., iar între declaraţia martorei V. L.. dată în faţa instanţei şi declaraţia acesteia extrajudiciară nu există contradicţii.
Decizia pronunţată în apel a fost atacată cu recurs de pârâţii T. Gh. C., Gr. M. şi G. D., printr-o cerere comună de recurs.
Recurenţii critică decizia, invocând motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 7 şi 304 pct. 9 C. pr. civ.
Se susţine că hotărârea dată în apel conţine motive contradictorii şi este lipsită de un fundament juridic.
în esenţă, recurenţii relevă că suma de 50.000 USD a fost destinată realizării unei fundaţii cu numele C. D., banii au provenit din vânzarea bunurilor care au aparţinut acesteia şi transferul sumei de la bancă în contul fundaţiei a fost legal, ca de altfel şi includerea celorlalte bunuri în patrimoniul fundaţiei.
Cu referire la bunurile preluate de recurente, se susţine că martora V. L. nu le-a identificat, şi nici nu a precizat care dintre recurente le-a luat. Apoi, bunurile nu apar în masa succesorală a defunctei în nici unul dintre certificatele de moştenitor, cel iniţial şi cel suplimentar şi este puţin probabil că martora poate distinge între o pictură clasică şi una obişnuită.
Recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce se vor expune.
Ideea constituirii unei fundaţii pentru sprijinirea tinerelor talente a aparţinut C. D., care nu o dată a exprimat această dorinţă. Ea era cunoscută şi de B. E. E., deoarece în anul 1950 ea s-a mutat în casa C. D., au locuit împreună până în 1991 când a survenit decesul C. D. Ea a instituit-o pe B. E. E. legatară universală, şi printre bunurile lăsate era pianul cu coadă, statueta din marmură (tors) şi alte numeroase şi valoroase bunuri.
După moartea C. D., mama reclamantei-intimate, B. E. E., în scopul realizării fundaţiei şi a respectării dorinţei antecesoarei sale, a constituit depozite de sume la bancă din vânzarea bunurilor ce i-au fost lăsate prin testament.
La data de 5 septembrie 1994, B. E. E. a dispus recurentei G. M., care avea împuternicire anterior dată pentru operaţiuni la bancă, să transfere suma de 50.000 USD din contul ei, al E. E. B., în contul recurentului D. Gr., specificând că această sumă este destinată fondului viitoarei fundaţii C. D. Dovadă în acest sens sunt actele de la filele 55-56 din dosarul 2005/1999 al instanţei de fond şi declaraţia extrajudiciară a martorei Ţ. M., aflată la fila 32 în dosarul instanţei de recurs.
Fundaţia s-a constituit la 13 aprilie 1995 prins sentinţa civilă nr. 60 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti. în statutul ei, la art. 24 se precizează că patrimoniul fundaţiei alcătuit din „2) suma de 50.000 USD, donaţie cu destinaţie expresă pentru premii „C. D.“, sumă provenită la origine din donaţia doamnei B., considerată membră post-mortem a fundaţiei, potrivit dorinţei prietenei sale C. D., precum şi bunuri în natură, inclusiv pianul care a aparţinut în trecut C. D., dobândite în aceleaşi condiţii cu suma de mai sus, 3) bunuri ce au aparţinut C.
D....“ (fila 128 dosarul instanţei de fond).
Printre aceste bunuri este şi statuia din marmură, precizare făcută fără echivoc de martora N. Ş. (fila 64 dosarul tribunalului).
Rezultă astfel că suma de 50.000 USD, transferată din patrimoniul defunctei B. E. E. la 5 septembrie 1994 (a decedat la 24 septembrie 1994) nu mai exista în masa ei succesorală, la deschiderea succesiunii, deci intimata reclamantă în calitate de moştenitoare nu poate pretinde predarea ei de la recurentul D. G. Cum de altfel nu poate pretinde nici pianul cu coadă şi nici statuia, ele fiind incluse în patrimoniul fundaţiei prin voinţa antecesoarei reclamantei şi nu pot forma obiect al acţiunii în revendicare fondată pe art. 480 C. civ.
S-a imputat recurentului faptul că a stabilit sediul fundaţiei în locuinţa sa. A fost o măsură provizorie, motivată de lipsa unui spaţiu disponibil în acest scop, dar pe parcursul soluţionării cauzei primăria a închiriat fundaţiei un spaţiu în Piaţa Amzei nr. 13 (fila 34 din dosarul instanţei de recurs).
De menţionat că fundaţia, al cărei preşedinte de onoare este recurentul, oferă anual premii „C. D.“ (filele 106-111).
Relativ la serviciul de porţelan şi la cel de tacâmuri, nici o probă nu există în sensul că recurentul ar fi luat aceste bunuri, nici chiar martora V. L. nu îl indică pe recurent că ar fi luat aceste bunuri.
în ce priveşte obligarea recurentei pârâte T. Gh. C. la restituirea tabloului de N. G., din probele administrate nu rezultă că ea ar fi luat acest bun.
Martora V. L. relatează că pârâţii au luat, printre altele, trei tablouri, unul de Grigorescu, unul de Pallady, fără a preciza care dintre pârâţi l-a luat (fila 31 dosarul instanţei de fond), iar martorul M. N„ audiat şi el, ca şi martora V. L., la cererea reclamantei, relatează că „îngrijitoarea" adică V. L. i-a spus ce au luat soţii G., „dar nu îşi aduce aminte ce a luat pârâta T.“ (fila 30).
Tabloul de Grigorescu nu figurează nici în certificatul de moştenitor al defunctei C. D., cu nr. 1788/29 octombrie 1991, în care apar doar „trei tablouri pictate de sora defunctei" nici în certificatul de moştenitor suplimentar al defunctei B. E. E., nr. 1999/9 august 1996, în care privitor la tablouri sunt menţionate „şapte tablouri pictate de sora defunctei.".
Celelalte critici formulate în recurs referitoare la alte bunuri luate şi cele care o privesc pe recurenta M. G. nu sunt întemeiate, probatoriul administrat confirmă, cu excepţia celor mai sus analizate, starea de fapt reţinută de instanţa de apel.
Recurentele au luat bunurile după decesul B. E. E., fapt dovedit cu declaraţiile martorilor V. L. şi M. N., fără a avea un temei legal.
Scrisorile dactilografiate (aflate la filele 38 şi 39 în dosarul de fond), datate cu iulie şi respectiv 31 august 1994, semnate de defunctă, nu le îndreptăţeau să preia bunurile, deşi în cuprinsul lor se face referire la „donaţii în timpul vieţii mele" şi recurentele erau menţionate ca beneficiare ale bunurilor.
Pentru a constitui un titlu valabil de transfer al proprietăţii de la B. E. E. la recurente asupra bunurilor în discuţie, în timpul vieţii donatoarei, era necesar ca manifestarea de voinţă a acesteia, precum şi a donatarelor recurente, să fie însoţită de remiterea efectivă a bunurilor, de predarea lor de la donatoare la cele dr ;ă donatare, fără de care contractul de donaţie, sub forma darului manual, nu produce efecte juridice. în cauză x a dovedit că recurentele au preluat bunurile după decesul donatoarei şi nici chiar recurentele nu susţin contrai il.
înscrisurile analizate nu au nici valoarea unui act de ultimă voinţă a defunctei, adică a unui testamc t, deoarece, pentru a fi valabil el trebuia să întrunească cumulativ cerinţele prevăzute în art. 859 C. civ., proprii
TRIBUNALUL,
Prin cererea înregistrată sub nr. 10248/
20.06.1997 la Judecătoria sector 2 reclamanta L. V. a chemat în judecată pârâţii T. G. C., G. M. şi G. D. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la a-i preda reclamantei bunurile mobile rămase de pe urma defunctei B. E.
E., a cărei unică moştenitoare este reclamanta, bunuri care fac parte din masa succesorală şi pe care pârâţii şi le-au însuşit pe nedrept.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâţii şi-au însuşit bunurile de valoare deosebită profitând de starea de boală a mamei reclamantei, de incapacitatea acesteia de a conştientiza intenţiile pârâţilor. Aceştia s-au prevalat de existenţa a două scrisori dactilografiate, care ar fi emanat de la autoarea reclamantei, în condiţiile în care pârâtele -una de profesie medic, iar cealaltă jurist - ştiau să defuncta, la data la care se pretinde că au fost redactate scrisorile, nu mai avea posibilitatea nici să le conceapă, nici să le dactilografieze, având discernământul alterat din cauza vârstei, a stării de boală şi a medicamentelor administrate chiar de către pârâta G. M.
Totodată, reclamanta a mai precizat că profesia exercitată de către pârâta G. M., precum şi raporturile sale cu defuncta B. E. nu îi permiteau să profite de dispoziţiile unei eventuale donaţii în favoarea sa.
De asemenea, aşa-zisul act de donaţie nu a fost scris de către mama reclamantei, iar iscălitura a existat probabil, pe hârtia respectivă ori i-a fost luată acesteia cu mult timp înainte, s-a mai menţionat în motivarea cererii.
Reclamanta a precizat bunurile în litigiu ca fiind următoarele: pianul cu coadă, statuia de marmură grecească, serviciul de porţelan Limages, tacâmurile
de argint, precum şi suma de 50.000 USD, bunuri însuşite de pârâtul G. D; tabloul de Grigorescu; icoana triptic mic, tava de aramă, secretaire-ul Cellei Delavrancea (lăsat moştenire defunctei E. B.) comodă de marmură şi măsuţa Biedermeyer, bunuri însuşite de pârâta T. C.; pendula de masă, portretul Cellei Delavrancea de Pallady, veiozele de pe pian şi tripticul mare, precum şi comoda, oglinda şi secretaire-ul, bunuri însuşite de pârâta G. M.
în drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480,481, 650 şi urm. C. civ.
în dovedirea şi combaterea cererii, au fost încuviinţate la solicitarea părţilor probele cu acte, interogatoriu şi cea testimonial, fiind prerogată discutarea admisibilităţii probei cu expertiza preţuitoare, bunuri mobile după administrarea celorlalte probe.
La dosar s-au depus următoarele înscrisuri; certificatul de moştenitor suplimentar la certificatul nr. 766/1995 emis de fostul notariat de Stat sector 2, de pe urma defunctei B. E.; înscrisurile sub semnătură privată datate iulie 1994, respectiv 31.08.1994, pretinse a fi semnate de către defuncta
B. E.; modificările prin intermediul executorului judecătoresc, efectuate de reclamantă către pârâţi, certificatul de moştenitor nr. 1788/29.10.1991 întocmit de fostul Notariat de Stat sector 2 de pe urma defunctei L. M.-C., notificări adresate de reclamantă pârâţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1127/25.01.1999 pronunţată în dosarul nr. 10248/1999, Judecătoria sector 2 a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 2005/1999 la această instanţă.
în cursul judecăţii, s-a administrat interogatoriul reclamantei, la solicitarea pârâţilor (la termenul din
25.01.2000) şi au fost audiaţi martorii M. N. şi V. L., propuşi de reclamantă, respectiv G. N.-l. şi N.-Ş. I., propuşi de pârâţi, ale căror declaraţii au fost consemnate şi ataşate la dosar.
S-au mai depus următoarele acte: extrase privind operaţiunile din contul bancar aparţinând defunctei, de la B. R. C. E.-S. A.; sentinţa civilă nr. 60/
13.04.1995 a Judecătoriei sector 1 privind acordarea personalităţii juridice Fundaţiei „C. D.“ şi statutul acesteia; certificatul de moştenitor nr. 766/
12.04.1995 întocmit de pe urma defunctei B. E. şi certificatul suplimentar nr. 199/9.08.1996.
La termenul din 19.09.2000, reclamanta a precizat că solicită doar restituirea în natură a bunurilor, nu şi contravaloarea lor.
La acelaşi termen de judecată, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, arătând că mai există un moştenitor de pe urma defunctei, iar certificatul de moştenitor nu le este opozabil, în calitate de terţi, dată fiind puterea relativă doveditoare a acestui act, respectiv până la proba contrară.
Tribunalul a respins excepţia invocată de pârâţi, întrucât certificatul de moştenitor de pe urma defunctei B. E., depus la dosar, atestă calitatea de unic succesor a reclamantei.
Analizând materialul probator al cauzei, tribunalul a reţinut că la data de 24.09.1994, a decedat numita B. E.-E., de pe urma acesteia rămânând în calitate de unic moştenitor, reclamanta, din prezenta cauză, L. V., conform certificatului de moştenitor nr. 766/12.04.1995 întocmit de fostul Notariat de Stat sector 2, completat prin certificatul de moştenitor suplimentar nr. 199/9.08.1996 întocmit de birou notar Public.
Potrivit art. 18 alin. 1 teza ultimă din Legea notarilor publici nr. 36/1995 (o dispoziţie similară există şi în actul normativ anterior, Decretul nr. 40/ 1953) „până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor".
în cauză nu s-a solicitat, prin acţiune sau pe cale de excepţie, anularea certificatului de moştenitor întocmit în cauză, astfel încât, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti cuprinzând o atare dispoziţiei, actul notarial prezentat de reclamantă reprezintă dovada deplină a calităţii sale de succesor, respectiv de unic moştenitor de pe urma defunctei, calitatea sa procesuală fiind probată în cauză.
în calitate de unic moştenitor al mamei sale, reclamanta a formulat prezenta acţiune în revendicare, pretinzând că pârâţii stăpânesc bunurile ce au aparţinut mamei sale.
în ceea ce priveşte calificarea juridică a acţiunii, trebuie precizat faptul că, prin cererea introductivă, reclamanta a precizat temeiul de drept ca fiind art. 480 C. civ. ce susţine o acţiune în revendicare; pe de altă parte, reclamanta a menţionat că în cauză ar fi vorba despre o petiţie de ereditate abia cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei şi în concluziile scrise, fapt de natură a determina ignorarea de către instanţă a precizării amintite, dat fiind momentul la care a fost formulată.
Oricum, nu s-ar putea reţine existenţa petiţiei de ereditate deoarece nu se pune în discuţie recunoaşterea calităţii de moştenitor a reclamantei, iar pârâţii nu se pretind succesori ai autorului reclamantei, această petiţie fiind evident legată de dezbatere succesorală, ci se contestă titlul pârâţilor în baza căruia deţin bunurile mobile.
Referirea la dispoziţiile art. 650 C. civ. din cererea introductivă vizează modul de rambursare a dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu, din patrimoniul defunctei în cel al reclamantei pe calea devoluţiunii legale.
în cauză, dreptul real s-a transmis reclamantei pe cale succesorală.
în ceea ce priveşte fondul cauzei, trebuie reţinut faptul că reclamanta a depus la dosar, drept dovadă a calităţii procesuale pasive, două înscrisuri dactilografiate, datate iulie 1994, respectiv 31.08. 1994, purtând semnătura defunctei B. E. E., prin care aceasta arată că donează părţilor anumite bunuri.
Pârâţii nu au înţeles să folosească aceste înscrisuri, nu au pretins că acestea ar reprezenta titlu în baza căruia ar deţine bunurile şi de altfel, au contestat că ar fi în posesia bunurilor mobile pretinse (nu în mod expres, poziţia lor putând fi dedusă, de ex., din modul de formulare a interogatoriului propus pentru reclamantă, precum şi din concluziile scrise).
în aceste condiţii, este inutilă analizarea cerinţelor de validitate ale actelor juridice încorporate în înscrisuri, întrucât nu se pretinde de către pârâţi un titlu de proprietate asupra bunurilor şi deci nu *î ? impune o comparare a două titluri opuse, în cadr jI acţiunii în revendicare, ca un prim element sl acesteia.
Ceea ce interesează analiza de faţă este verificarea celei de a doua cerinţe a acţiunii în revendicare, respectiv posesia bunurilor în litigiu.
Din această perspectivă, cele două înscrisuri prezentate care poartă semnătura proprietarului bunurilor (ce a fost contestată prin cererea introductivă însă este valabilă în condiţiile în care o probă contrarie nu a fost făcută) au valoare probatorie, dată fiind intenţia proprietarului ca pârâţii să primească anumite bunuri ce-i aparţineau. Nu sunt însă incidente în cauză dispoziţiile art. 1909 C. civ. la beneficiul căruia pârâţii nu au înţeles să apeleze, aceştia contestând însuşi faptul posedării de către ei a bunurilor.
Este, însă, de necontestat faptul că pârâţii au avut cunoştinţă, cel puţin imediat după încuviinţare, despre existenţa înscrisurilor. Acest fapt rezultă din scrisoarea adresată de către pârâta T. reclamantei (fila 68 din dosarul acestei instanţe) în care se relatează despre descoperirea înscrisurilor, probă -este adevărat extrajudiciară, care se coroborează cu declaraţia martorei N. Ş. I. Aceasta a arătat că defuncta nu a dispus în mod expres aspra bunurilor înainte de deces fdeci nu a realizat vreo liberalitate pârâţilor, însă o parte din bunuri, respectiv câteva din cele în litigiu, au fost dăruite de defunctă (aşadar, donaţie descoperită după deces) bunurile rămânând în casă după deces.
Faptul cunoaşterii existenţei înscrisurilor de către pârâţi creează prezumţia simplă că aceste bunuri menţionate în cuprinsul actelor au fost efectiv luate din casă. Prezumţia este confirmată prin declaraţia martorei V. L., care a fost îngrijitoare în casa defunctei şi s-a aflat în permanenţă în locuinţă, atât înainte cât şi după deces. Aceasta a arătat că după moartea numitei B. E.-E. pârâţii au luat din casă obiecte de argintărie, o statuie, 3 tablouri, dintre care unul semnat Grigorescu, iar celălalt, Pallady; icoane de valoare şi obiecte de mobilier. La rândul său, martorul M. N. propus de reclamantă, a arătat că, la înmormântarea numitei B., îngrijitoarea i-a spus că „birourile" (deci, obiecte de mobilier) şi „statueta" au fost luate de către pârâţii Grigore.
Cu toate acestea, în declaraţia extrajudiciară dată de V. L, (fila 61 din dosarul acestei instanţe) se arată că cele două pârâte au fost cele care au venit în casă după decesul numitei B. E. şi i-au prezentat înscrisurile ce purtau semnătura acesteia.
Astfel încât, Tribunalul a reţinut că numai pârâtele au luat bunurile din casă, nu şi pârâtul G. D.
Existenţa acestor bunuri este dovedită în primul rând, prin înseşi înscrisurile de care s-a făcut vorbire anterior. Atâta timp cât nu s-a produs dovada contrară celei rezultate din cuprinsul lor, se presupune că actele emană de la proprietar, care enumeră bunurile.
O mare parte din aceste bunuri aparţineau Cellei Delavrancea care o instituise de E. B. legatară universală.
Pianul cu coadă, torsul de statuie antică atribuit lui Scopas din Păros, sunt bunuri a căror existenţă nu poate fi contestată în patrimoniul Cellei Delavrancea, primul figurând în prezent în patrimoniul fundaţiei ce-i poartă numele, iar cel de-al doilea a fost menţionat (fără a fi indicat autorul) în declaraţiile martorilor N. Ş. I. şi V. L.
Actul de distribuire a bunurilor în înscrisurile semnate de defunctă conduce la concluzia posesiei bunurilor în acelaşi fel.
în consecinţă, faţă de cele reţinute, tribunalul a apreciat că cererea în revendicare mobiliară este întemeiată în ceea ce le priveşte pe pârâte, art. 480 C. civ. permiţând proprietarului - în cauză reclamantei, care a dobândit dreptul real pe cale succesorală - să redobândească posesia bunului său aflat în stăpânirea unui detentor precar, în cauză pârâtele. Drept urmare, a obligat pârâta G. M. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie, următoarele bunuri; pendulă de masă, portretul Cellei Delavrancea, semnat Th. Pallady; 2 veioze; triptic mare argint (icoană); comodă; oglindă perete; secretaire.
Totodată, instanţa a obligat pârâta T. C. să le lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie următoarele bunuri: icoană triptic mic; tavă aramă; secretaire; comodă marmură; măsuţă.
întrucât în privinţa tabloului semnat N. Grigorescu probele administrate nu se coroborează, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de restituire a sa împotriva pârâtei T.
în ceea ce-l priveşte pe pârâtul G. D., tribunalul a apreciat că cererea în revendicare mobiliară îndreptată împotriva sa nu este întemeiată. Aceasta deoarece, pe de o parte, după cum s-a arătat, din probele administrate nu a rezultat că acest pârât ar fi luat bunuri din casă după decesul E. B. şi nici că ar fi intrat ulterior în posesia unor bunuri, respectiv serviciul de porţelan Limoges şi tacâmurile de argint,
astfel cum a pretins reclamanta în cererea introductivă.
Pe de altă parte celelalte bunuri pretinse de reclamantă ca fiind în posesia pârâtului, respectiv pianul cu coadă, statuia de marmură grecească şi suma de 50.000 U. S. D., fac parte în prezent din patrimoniul Fundaţiei „C. D.“ constituite în anul 1996 de către pârâtul G. D., după cum rezultă din statutul fundaţiei depus la dosar. Pianul şi suma de bani în valută sunt menţionate expres la punctul 2 din statut (fila 128 verso din dosarul acestei instanţe) în timp ce statuia a fost menţionată de către martora N. Ş. I. ca făcând parte din patrimoniul fundaţiei şi înscriindu-se în categoria altor bunuri în natură ce au aparţinut Cellei Delavrancea menţionate la acelaşi punct 2 art. 24 din statut.
Faţă de cele expuse, tribunalul a apreciat că cererea în revendicare nu îndeplineşte una din cerinţele de legalitate, şi anume să fie formulată împotriva unui posesor sau detentor al bunului revendicat.
în cauză, nu s-a dovedit că pârâtul se află în stăpânirea bunurilor pretinse, drept pentru care în ceea cel priveşte cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
în consecinţă, tribunalul a admis în parte cererea precizată, cu soluţii diferite în funcţie de persoana împotriva căreia a fost îndreptată după cum s-a arătat.
Conform art. 274 C. pr. civ. pârâtele au fost obligate în solidar la cheltuieli de judecată către reclamantă.
| ← Succesiune. Testamente autentificate. Cerere de anulare a... | Refuz nejustificat de a soluţiona o cerere de restituire a unui... → |
|---|
