Servitutea de trecere. Modalitatea de plată a despăgubirilor
| Comentarii |
|
Potrivit art. 616 din Codul civil „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului dau pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona”. Norma legală mai sus menţionată trebuie interpretată în sensul că despăgubirea se stabileşte în raport cu paguba cauzată proprietarului fondului aservit şi nu în raport cu folosul adus de drumul de trecere în favoarea fondului dominant, iar singura modalitate de stabilire a despăgubirilor este una plătibilă pro rata temporis, anual, cât va subzista dreptul de servitute, avându-se în vedere modalităţile de stingere a servituţilor.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2060 din 17 octombrie 2012
Prin Decizia civilă nr. 185 din 22 februarie 2012, pronunțată în dosarul nr. 1437/325/2008, Tribunalul Timiș a admis apelul declarat de reclamanta B.D.M. împotriva Sentinței civile nr. 13903 din 15.03.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 1437/325/2008, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâții M.R.D., M.F.L. și M.S. la plata sumei de 355 euro; pârâtele H.D.I. și H.F. la plata sumei de 370 euro; pârâții M.I. și M.A. la plata sumei de 325 euro; pârâții H.N. și H.M. la plata sumei de 321 euro; pârâta M.E. la plata sumei de 370 euro, iar pârâții P.G. și P.A. la plata sumei de 374 euro către reclamantă, sumă ce va fi plătită anual, menținând în rest sentința.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a avut în vedere următoarele argumente:
Prin sentința apelată, instanța de fond a obligat pârâții să plătească reclamantei apelante o sumă de bani reprezentând despăgubiri pentru dreptul de servitute de trecere, pretenție ce se va achita o singură dată.
Tribunalul a apreciat că în mod greșit prima instanță a obligat pârâții să plătească reclamantei o suma de bani ce se va achita o singură dată. Reclamanta a solicitat prin precizarea de acțiune ca aceste sume de bani să fie achitate de către pârâți anual.
Astfel, reclamanta apelanta este proprietara imobilului înscris în CF nr. 13[…] Timișoara cu nr. top. 9732, 9731/2/1/II și 3731/1/1, iar pârâții sunt proprietari asupra imobilului înscris în CF nr. 29 […] Timișoara cu nr. top. 9731/2/1, 9731/2/2, 9731/3, 9731/4, 9741/2, 9741/2, 9741/4, 9741//1/2.
Prin sentința civila nr. 11148/2004 a Judecătoriei Timișoara rămasă definitivă și irevocabilă a fost instituită în favoarea imobilului înscris în CF nr. 29[…] Timișoara o servitute de vedere și de trecere pietonală și pentru autovehicule, servitute ce grevează asupra imobilului proprietatea reclamantei.
Potrivit art. 616 din Codul civil din 1864 proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la calea publică, poate cere o trecere pe terenul vecinului său, pentru folosirea fondului , având îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele suferite.
Aceasta servitute de trecere este o servitute necontinuă și aparentă. Sunt necontinue servituțile pentru exercițiul cărora se impune faptul actual al omului.
Prin urmare, servitutea legală de trecere se stabilește cu titlu oneros, astfel că proprietarul fondului dominant va fi ținut să-l despăgubească pe proprietarul fondului aservit cu echivalentul lipsei de folosință a terenului utilizat pentru trecere, stabilită în raport de valoarea lui de circulație.
Legea nu stabilește în mod expres dacă aceste despăgubiri pentru instituirea și utilizarea unei servituți de trecere se plătesc în forma unei prestații unice sau anuale.
Or, tribunalul a apreciat că atâta timp cât utilizarea servituții de trecere presupune acte repetate de utilizare care se prelungesc în timp pe tot parcursul existenței celor două fonduri, este firesc și echitabil ca aceste despăgubiri să fie plătite titularului fondului aservit anual și nu sub forma unei prestații unice (o singură dată), așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond prin sentința apelată.
Un alt argument care susține actuala teză, că despăgubirile trebuie plătite anual proprietarului fondului aservit, este acela că acțiunea în despăgubire are ca obiect paguba ce se pricinuiește fondurilor aservite și nu folosul pe care drumul de trecere îl aduce proprietarului fondului dominant, iar această pagubă subzistă atâta timp cât durează servitutea de trecere.
Pentru aceste argumente, tribunalul în baza art. 296 C.proc.civ. a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâții să plătească reclamantei sumele de bani reținute de instanța de fond potrivit raportului de expertiză, anual și nu sub forma unei prestații unice.
împotriva acestei decizii au formulat două recursuri pârâții M.R.D., M.F.L., M.S., H.I.D., H.F., M.I., M.A., M.E., M.P., H.N. H.M., P.G. și P.A., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, și, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate și respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.
în motivare, în cele două recursuri, recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 1, 6, 7 și 9 C.proc.civ., arătând cu privire la primul caz de casare (art. 304 pct. 1 C.proc.civ.) că decizia atacată este nelegală, deoarece instanța i-a permis recurentului să precizeze valoarea obiectului acțiunii, după prima zi de înfățișare, valoare ce este mai mare de 100.000 lei, deși, prin calea de atac promovată, reclamantul a înțeles că valoarea pretențiilor nu depășea suma de 100.000 lei, astfel că, decizia trebuia pronunțată de o instanță de recurs într-un complet de trei judecători.
Cu privire la cazul prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., recurenții au arătat că atâta timp cât reclamantul a înțeles să declare recurs, apreciind conform art. 2821 C.proc.civ. că valoarea obiectului pricinii nu este mai mare de 200.000 lei, nu putea instanța de apel, din oficiu, să acorde mai mult decât s-a cerut.
în legătură cu cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurenții au învederat că instanța de apel a ignorat caracterul discontinuu al servituții de trecere, astfel că, în raport de dispozițiile art. 1386 alin. (3) din Noul C.civ., interpretate per a contrario, despăgubirea urmează a se face o singură dată.
în ce privește cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., prin prima cerere de recurs s-a arătat că hotărârea pronunțată este nelegală pentru că instanța de apel a nesocotit caracterul servituții și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Babeș c/a României, Davidescu c/a României) în care s-au acordat despăgubiri ce nu depășesc 5-6000 euro pentru lipsa folosinței unui bun.
Prin cea de-a doua cerere de recurs, redactată de avocat D.Z., din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., s-a arătat că cererea introductivă a avut ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de echivalent al lipsei parțiale de folosință a terenului aservit, sumă ce se solicita a fi achitată într-o singură prestație, dar la data de 10.03.2010, ulterior efectuării expertizei și a contraexpertizei, reclamanta a depus o precizare de acțiune prin care solicită instanței ca plata sumelor prevăzute în contraexpertiză să se efectueze anual, fiind depășit termenul limită, prima zi de înfățișare, până la care avea dreptul să modifice obiectul cererii de chemare în judecată, potrivit art. 132 C.proc.civ., astfel că instanța trebuia să se pronunțe asupra cererii inițiale.
în al doilea rând, recurenții au susținut că soluția instanței de apel este inechitabilă, iar consecințele pe care le guvernează sunt dezastruoase pentru ei, întrucât natura de drept real cu caracter perpetuu, pe care o are dreptul de servitute, transformă o plată anuală a despăgubirilor aferente acestui drept într-o sarcină mai mult decât împovărătoare pentru proprietarii fondului dominant, astfel că, pe baza unui simplu calcul matematic, se ajunge la plata unei despăgubiri de 100.000 euro pentru o perioadă de 50 de ani de folosire a drumului de acces de 177 mp, sumă ce depășește cu mult valoarea terenului.
în continuare, recurenții au susținut că instanța de apel a efectuat în mod eronat o analogie între dreptul de servitute și dreptul de folosință specific unui contract de locațiune, deoarece există o diferență mare între cele două instituții, prin aceea că dreptul de servitute nu izvorăște în cazul de față din convenția părților, ci din necesitatea deschiderii unui acces la drumul public, garantat de lege oricărui proprietar imobiliar, motiv pentru care despăgubirile aferente nu trebuie confundate cu folosința pe care o determină închirierea facultativă a unui bun.
De asemenea, au învederat că soluția instanței de apel generează în favoarea reclamantei o îmbogățire fără justă cauză, mai ales în contextul în care calea de acces la drumul public ce grevează fondul aservit servește și utilității acestui din urmă fond.
Reclamanta B.D.M. nu a dat curs solicitării instanței de a formula întâmpinare, însă a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului pârâților.
Prin Decizia civilă nr. 2060 din 17 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins recursurile declarate de pârâții M.R.D., M.F.L., M.S., H.I.D., H.F., M.I., M.A., M.E., M.P., H.N., H.M., P.G. și P.A. împotriva Deciziei civile nr. 185/22.02.2012, pronunțată de Tribunalul Timiș.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele mai jos redate.
în ce privește cazul de casare a hotărârii prevăzută de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., Curtea apreciază că valoarea precizată a pretențiilor este de 110.000 lei (fila 35 dosar apel), astfel că în mod corect, în raport de dispozițiile art. 84 și 2821 C.proc.civ., tribunalul a stabilit că hotărârea primei instanțe este supusă apelului, iar completul de judecată a fost legal alcătuit.
Cazul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. este, de asemenea, neîntemeiat, întrucât, prin decizia atacată, instanța de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci exact cât și ceea ce s-a cerut.
în legătură cu susținerea recurenților, potrivit căreia reclamanta intimată a procedat la modificarea cererii introductive cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C.proc.civ., Curtea apreciază că o asemenea apărare nu poate fi primită ca motiv de recurs, deoarece precizarea de acțiune depusă la data de 10.03.2010 a fost impusă de concluziile raportului de expertiză, iar pe de altă parte pârâții recurenți nu s-au opus acestei precizări.
De asemenea, Curtea apreciază că sunt neîntemeiate susținerile recurenților, făcute din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., potrivit cărora: despăgubirea ar trebui făcută o singură dată; plata anuală ar fi împovărătoare; instanța a făcut o analogie între dreptul de servitute și dreptul de folosință specific unui contract de locațiune; soluția instanței reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a intimatei, pentru argumentele arătate în continuare.
Evaluarea judiciară (efectuată în temeiul art. 616 C.civ.) a despăgubirilor pe care proprietarul fondului dominant le datorează trebuie să aibă în vedere caracterul perpetuu al servituții de trecere.
în privința modalității de plată, Curtea are în vedere că stabilirea unei sume globale prezintă serioase inconveniente și nu se conciliază cu modalitățile de stingere a servituților (caracterul perpetuu fiind, cel mult, de natura servituții de trecere și nu de esența sa): confuziunea, pieirea lucrului în folosul căruia s-a instituit, neuzul, dispariția caracterului de loc înfundat al fondului dominant, ar face ca, dintr-o formă de reparare a unui prejudiciu, despăgubirea stabilită în temeiul art. 616 C.civ. să se transforme într-un motiv de îmbogățire fără justă cauză după încetarea servituții.
Așadar, singura modalitate de stabilire a despăgubirilor este una plătibilă pro rata temporis, anual cât va subzista dreptul de servitute, astfel cum corect a stabilit și instanța de apel.
Totodată, Curtea reține că în mod corect instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 616 C.civ., apreciind că despăgubirea se stabilește în raport de paguba cauzată proprietarului fondului aservit, iar nu în raport de folosul adus de drumul de trecere în favoarea proprietarului fondului dominant.
Prin urmare, toate criticile aduse deciziei atacate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 1, 6, 7 și 9 C.proc.civ. sunt neîntemeiate, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ. a respins recursul pârâților.
| ← Acţiune în revendicare a imobilelor preluate abuziv în... | Cerere de revizuire. Inadmisibilitate → |
|---|
