Acţiune în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întemeiată pe dreptul comun. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
Articolul 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabileşte, în privinţa imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”. Pe cale de consecinţă, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, aşa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2426 din 28 noiembrie 2012
Prin Decizia civilă nr. 2426/R din 28.11.2012, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de reclamanții K.Z. și K.L.A., fiind menținută Decizia civilă nr. 138/A din 10.02.2012 a Tribunalului Timiș, prin care a fost schimbată Sentința civilă nr. 1113/22.01.2009 a Judecătoriei Timișoara și a fost respinsă cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor confiscate.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut argumentele redate mai jos.
Situația juridică a imobilului în litigiu, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este supusă dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil.
în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabilește că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
Prin urmare, potrivit principiului speciala generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură.
Așadar, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanților li s-a recunoscut posibilitatea de a depune notificare în temeiul prevăzut de art. 23 alin. (1) și (5) din lege, iar faptul că reclamanții nu au uzat de această procedură le este imputabil numai lor.
în același sens, al inadmisibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, s-a pronunțat și înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr. 33/2008 și nr. 27/2011, date în interesul legii.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Or, în speță, reclamanții nu au făcut dovada că se regăsesc în cele două situații de excepție, mai sus menționate.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 27/14.11.2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
în acest context, este de menționat că în mod corect instanța de apel a stabilit, pe de o parte, că cererea de acordare a unor imobile în compensare, formulată doar după casarea cu trimitere, prin concluziile depuse cu ocazia dezbaterilor, nu poate fi primită, fiind o cerere nouă conform art. 294 alin. (1) C.proc.civ., iar pe de altă parte, această cerere putea fi formulată doar în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Totodată, Curtea are în vedere că, potrivit paragrafului 140 din Hotărârea-pilot pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României, se poate reține existența unui „bun actual” în sensul Convenției în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres și restituirea bunului.
De asemenea, prin paragraful 142 din aceeași hotărâre, Curtea a apreciat „că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Față de cele de mai sus, Curtea a apreciat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ. a respins recursul reclamanților.
| ← Legea nr. 221/2009. Despăgubiri pentru prejudiciul material | Servitutea de trecere. Modalitatea de plată a despăgubirilor → |
|---|
