Legea nr. 221/2009. Despăgubiri pentru prejudiciul material
| Comentarii |
|
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege pot solicita instanţei, în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005. Din interpretarea textului legal de mai sus, rezultă că nu au fost vizate doar bunurile imobile (prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), ci şi bunurile mobile de care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive cu caracter politic, cu condiţia să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2438 din 28 noiembrie 2012
Prin Decizia civilă nr. 2438/ R din 28.11.2012, pronunțată în dosarul nr. 4220/30/2012, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamantul I.I. împotriva Sentinței civile nr. 2149 din 3 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 4220/30/2012, a casat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare cu privire la prejudiciul material la Tribunalul Timiș, menținând în rest dispozițiile sentinței, cu privire la prejudiciul moral.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.
în legătură cu despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral, Curtea are în vedere că soluția primei instanțe de respingere a acestui petit este legală și temeinică, întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Prin urmare, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că soluția de respingere a cererii privind daunele morale este corectă.
Cât privește dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1839 C.civ. din 1864 și art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 din actualul C.civ., Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că acțiunea astfel întemeiată este prescrisă, având în vedere dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Legea nr. 221/2009 instituie o răspundere delictuală specială în raport cu norma generală (art. 998-999 C.civ.), astfel că nu poate fi vorba de o renunțare a statului la prescripție, dispozițiile art. 1838 și urm. C.civ. nefiind incidente în cauză.
Termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă în acțiunile bazate pe răspunderea civilă delictuală, conform art. 8 alin. (1) din același decret, „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.
în cazul de față, acest termen a început să curgă cel mai târziu la 22.12.1989, iar nu la data apariției Legii nr. 221/2009, cum susține reclamantul; aceasta este o lege specială și nu poate stabili termene pentru o acțiune întemeiată pe dreptul comun.
Cu privire la incidența dispozițiilor art. 52 din Constituție și art. 504 C.proc.pen., Curtea reține că nici aceste susțineri nu sunt întemeiate, întrucât dispozițiile constituționale se referă la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, iar art. 504 C.proc.pen. vizează condamnările penale, aceste situații neregăsindu-se în cauza dedusă judecății.
Recursul este întemeiat însă sub aspectul modului de soluționare a petitului privind despăgubirile materiale.
Astfel, Curtea are în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 persoanele prevăzute de lege pot solicita instanței în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din economia textului mai sus citat, rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față.
Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărâre de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, problema acordării despăgubirilor prezintă dificultăți, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat, de cele mai multe ori, fără existența unui act administrativ în acest sens.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria „bunurilor confiscate”, pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent, doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Așadar, contrar susținerilor pârâtului, prin art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu au fost vizate doar bunurile imobile, ci și bunurile mobile de care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive cu caracter politic, cu condiția să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri.
Trimiterea pe care legiuitorul o face la prevederile Legii nr. 10/2001 nu confirmă susținerile pârâtului, deoarece, chiar dacă sfera de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se suprapune cu cea circumscrisă de dispozițiile Legii nr. 10/2001 [în privința imobilelor preluate prin hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică ori fără titlu - art. 2 lit. b), f) și i)], prin Legea nr. 221/2009 s-a urmărit repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter politic și prin măsurile administrative cu caracter politic din perioada respectivă, inclusiv prin „confiscarea bunurilor” operată odată cu asemenea măsuri sau ca efect al acestora.
Or, preluarea abuzivă prin confiscare nu a vizat numai bunuri imobile, iar dacă legiuitorul ar fi intenționat limitarea acordării despăgubirilor doar la aceste bunuri, ar fi trebuit să o prevadă expres, exigență prevăzută de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, pentru a se înlătura orice echivoc în privința sferei de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b).
Pe cale de consecință, câtă vreme legiuitorul nu a făcut distincție între diferitele categorii de bunuri supuse confiscării (imobile și mobile), referindu-se în mod generic la „bunuri confiscate”, nici instanța nu poate să facă această distincție.
Mai mult decât atât, interpretarea restrictivă mai sus analizată ar duce la infirmarea finalității urmărite de legiuitor la edictarea legii cu caracter reparator.
Pentru toate aceste considerente, văzând că nu s-a cercetat fondul cauzei cu privire la despăgubirile materiale, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1), (3) și (61) C.proc.civ., Curtea a admis recursul reclamantului, a casat în parte sentința recurată, cu privire la despăgubirile materiale, și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș, menținând dispozițiile sentinței cu privire la daunele morale.
| ← Îndreptarea erorilor materiale săvârşite cu prilejul... | Acţiune în revendicare a imobilelor preluate abuziv în... → |
|---|
