Stabilire paternitate. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Judecătoria TÂRGU BUJOR Sentinţă civilă nr. 510 din data de 14.09.2017

Cuprins pe materii:

Judecătoria Târgu Bujor, secția civilă, sentința civilă nr. 510/14.09.2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei T B , județul G sub nr. /2016, reclamanta B E , în numele și ca reprezentant legal al minorei N M L , născută la data de , a chemat în judecată pe pârâtul B I , pentru stabilirea paternității, în sensul că acesta este tatăl copilului său N M L , să se încuviințeze ca minora să poarte numele pârâtului, să fie obligat pârâtul să plătească copilului pensie de întreținere.

A solicitat de asemenea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii a învederat următoarele :

A trăit cu pârâtul și a întreținut relații intime cu acesta în perioada noiembrie 2006 - martie 2007 perioadă în care a rămas însărcinată.

I-a adus la cunoștință pârâtului, acesta a observat că este gravidă, a recunoscut că el este tatăl copilului situație recunoscută de pârât de mai multe ori în fața părinților ei dar după nașterea copilului acesta nu a fost de acord ca numele său și prenumele să fie trecute pe certificatul de naștere al copilului, cu alte cuvinte nu a fost de acord cu recunoașterea copilului.

Copilul a fost înregistrat sub nr. /01.10.2007 iar la rubrica mama N E iar la rubrica tata este trasată o linie.

În drept și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 424 și urm. din Codul civil, art. 524 din Codul civil și art. 82 din Codul civil.

În dovedirea acțiunii a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului și proba testimonială cu doi martori.

Pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii introductive și a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru următoarele :

Prin cererea principală s-a solicitat stabilirea paternității sale în ceea ce privește pe minora N M L născută la data de , copil ce are statutul unui copil născut în afara căsătoriei, el nefiind căsătorit niciodată cu reclamanta.

Deși temeiul juridic al acțiunii este întemeiat pe disp. art. 424 și 524 din Noul Cod Civil, în realitate, discutând de un copil născut la data de 28.09.2007, temeiul juridic este reprezentat de dispozițiile articolului 60 din Codul familiei, în forma sa nemodificată ce prevede că, acțiunea de stabilire a paternității din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la data nașterii copilului.

Având în vedere data nașterii copilului - 28.09.2007, această acțiune se subscrie disp. art. 60 din Codul familiei în vigoare la momentul nașterii minorei, și astfel, având în vedere că de la momentul nașterii și până la momentul introducerii acțiunii - anul 2016 - au trecut aproape 9 ani, a apreciat că dreptul la acțiune este prescris.

A arătat că nici nu a conviețuit cu reclamanta și nici nu a avut în îngrijire acest copil, astfel că nu este incident nici unul din cazurile ce întrerup cursul prescripției.

A avut cunoștință despre nașterea acestui copil însă niciodată nu au fost discuții despre paternitatea acestuia, fiind doar un alt copil născut în comunitatea rurală din care provine.

În drept și-a întemeiat cererea pe disp. art. 205 Cod procedură civilă.

În dovedirea susținerilor a solicitat proba cu înscrisuri și martori.

Reclamanta prin apărător a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea excepției și să se constate că temeiul juridic al acțiunii în stabilirea paternității este prevăzut de art. 424 și 524 din Noul cod civil iar dacă pârâtul prin apărător solicită ca temeiul juridic să fie reprezentat de dispozițiile Codului familiei atunci temeiul juridic este art. 60 alin. 4 din Codul familiei.

Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea de față, reclamanta B E - în numele și ca reprezentant legal al minorei N M L , a solicitat instanței stabilirea paternității minorei, în sensul că pârâtul B I este tatăl acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 71/2011 "Stabilirea filiației, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune privitoare la filiație este supusă dispozițiilor Codului civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare";.

Cum minora a fost născută la data de .2007, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, în speță sunt aplicabile dispozițiile Codului familiei, respectiv art. 60 alin. 1 Codul familiei, potrivit căruia acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la data nașterii copilului.

Art. 60 Codul familiei, în forma în vigoare la data nașterii minorei, a fost modificat prin art. I pct. 5 din Legea nr. 288/2007, prin care s-a introdus alineatul 4, care a precizat că acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia.

Totodată art. II al Legii nr. 288/2007 a prevăzut că dispozițiile privind acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile și în cazul copiilor născuți înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.

Cu privire la art. II al Legii nr. 288/2007, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 1345/9.12.2008, în sensul că este neconstituțional.

S-a reținut în considerentele deciziei că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007 contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. 2, neconstituționalitatea reglementării rezultând din faptul că legea nouă se aplică și copiilor născuți înainte de intrarea ei în vigoare, din vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.

În urma pronunțării acestei decizii a Curții Constituționale, obligatorie potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, s-a tranșat definitiv problema referitoare la categoria de copii cărora le este aplicabilă Legea nr. 288/2007 - doar celor născuți după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Dispoziția legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 Codul familiei, în forma în vigoare la momentul nașterii minorei N M L , aspect ce reiese atât din principiile aplicării legii civile în timp ( al neretroactivității și al aplicării imediate a legii civile noi, tuturor situațiilor născute după intrarea ei în vigoare, cu excepția ultraactivității legii civile), cât și cele statuate cu titlu obligatoriu prin decizia nr. 1345/4.12.2008 a Curții Constituționale.

Față de cele ce preced, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge acțiunea ca fiind tardiv formulată.

Prin decizia civilă nr. 699/25.05.2017 pronunțată de Tribunalul Galați a fost admis apelul, a fost respinsă excepția prescripția dreptului material la acțiune, a fost anulată sentința civilă nr. 510/14.09.2016 pronunțată de Judecătoria T . B și s-a reținut cauza spre rejudecare, pentru evocarea fondului și completarea probatoriului.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut referitor la aplicarea legii civile în timp, că în mod corect a reținut instanța de fond că potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 stabilirea filiației, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune privitoare la filiație este supusă dispozițiilor Codului Civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare.

Așadar, s-a apreciat că dispozițiile Codului familiei sunt aplicabile în speță, deoarece minorul este născut la o dată anterioară datei la care a intrat în vigoare noul Cod Civil.

Tribunalul a reținut că, inițial, art. 60 alin. 1 din Codul familiei a prevăzut că acțiunea în stabilirea paternității se prescrie în termen de 1 an de la nașterea copilului.

Prin Legea nr. 288/2007 s-a modificat alin. 1 al articolului menționat, numai în ce privește prescripția dreptului la acțiune. Astfel, s-a introdus un alineat final - alin. 4 - prin care s-a prevăzut "acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia."

Tribunalul a reținut că într-adevăr cu privire la art. II al Legii nr. 288/2007, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 1345/9.12.2008, în sensul că este neconstituțional cu motivarea că ele "contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituțional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Astfel, neconstituționalitatea reglementării rezultă din faptul ca legea nouă se aplică și copiilor născuți înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluționare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi";.

Conform art. 11 alin. 2 din Constituție "tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern";, iar potrivit art. 20 alin. (2) din aceeași Lege fundamentală, "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile";

Tribunalul a reținut că argumentul că legea nu poate fi aplicată retroactiv și copiilor născuți înaintea momentului intrării ei în vigoare, nu poate să constituie o justificare rezonabilă și obiectivă, deoarece ar fi combătută prin evocarea obligației pozitive a statului de a-și crea și respectiv adapta legislația în vederea asigurării respectării egale a drepturilor resortisanților săi și tot astfel, obligația negativă, de a se abține de la orice tratament discriminatoriu. Dreptul material la acțiunea în stabilirea paternității este și trebuie să fie în mod egal recunoscut tuturor subiecților de drept aflați în această situație juridică, indiferent de data nașterii, fără a considera că legea ar retroactiva, deoarece aplicabilitatea imediată a textului s-ar asigura doar de la momentul intrării normei juridice în vigoare, inclusiv în cazul situațiilor obiective și durabile a copiilor existenți, născuți înainte.

Astfel cum s-a reținut în mod constant, o soluție contrară, în lipsa unor justificări obiective și rezonabile, reprezenta o veritabilă violare a dispozițiilor art. 8 și art. 14 în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 20 decembrie 2007 dată în Cauza Phinikaridou contra Cipru, a reținut că "sarcina Curții era aceea de a determina dacă statul respondent a respectat obligațiile pozitive în gestionarea acțiunii reclamantului de recunoaștere judecătorească a paternității. O perioadă limită în sine nu era incompatibilă cu dispozițiile Convenției, iar în procesele de paternitate era justificată de dorința de a asigura certitudinea juridică și finalitatea în relațiile de familie. Întrebarea era dacă natura termenului limită și/sau maniera în care a fost aplicat era compatibilă cu dispozițiile Convenției și dacă a fost păstrat un echilibru just între drepturile și interesele contrarii. Printre factorii relevanți avuți în vedere în acest caz, au fost existența unor mijloace alternative de reparație sau prevederea unor excepții în cazurile în care cunoașterea realității biologice a avut loc după ce termenul limită a expirat. Curtea a analizat dacă prezumția legală putea să prevaleze realității sociale și biologice și dacă a fost compatibilă cu obligația de a asigura respectarea efectivă a vieții private și de familie. Deși nu a existat o abordare uniformă în legislația statelor contractante, un număr semnificativ de state nu au impus copiilor o perioadă limită de deschidere a unui proces de paternitate (spre deosebire de situația în care reclamantul era tatăl) și o tendință poate fi percepută în direcția unei mai bune protejări a dreptului copilului de a i se stabili paternitatea.

Curtea a avut dificultăți de a accepta perioade limită inflexibile aplicabile indiferent de cunoașterea de către copil a factorilor relevanți și a considerat că o distincție trebuia făcută între cazurile în care copilul nu a avut oportunitatea să cunoască faptele și acelea în care nu a inițiat procedurile în timpul termenului limită prevăzut de lege din alte motive. În cauza de față, a rezultat clar din hotărârea Curții Supreme că s-a acordat o importanță mai mare interesului general și drepturilor și intereselor prezumtivului tată și ale familiei sale, decât dreptului reclamantului de a-i fi dezvăluite originile. Chiar având în vedere marja de apreciere a statului, aplicarea unui termen limită rigid în exercitarea procedurilor de paternitate, fără a avea în vedere circumstanțele individuale ale cauzei și în special cunoașterea de către copil a faptelor interesând paternitatea, a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private";.

În mod similar, prin hotărârea din 27.10.1994 - cazul Kroon și alții contra Olandei - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "respectul față de viața de familie cere ca realitatea biologică și socială să prevaleze asupra unei prezumții legale care lovește frontal atât faptele stabilite cât și dorințele persoanelor în cauză, fără a aduce beneficii reale cuiva.";

În acord cu deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că, în cauză, pentru a se stabili realitatea biologică, reclamantului trebuie să i se asigure accesul la justiție, proces în cadrul căruia ar trebui să se administreze în acest scop probe legale, utile, pertinente și concludente, or prin respingerea acțiunii sale ca fiind prescrisă, acesta nu-și va mai putea îndeplini niciodată dorința privind stabilirea filiației.

Față de aceste considerente, având în vedere că instanța de fond s-a dezînvestit pe o excepție, potrivit art. 480 alin. 3 C.pr.civ. a admis apelul, a anulat sentința apelată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, raportul de expertiză medico-legală fiind depus la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1391/28.11.2017 Tribunalul G a constatat următoarele:

În ceea ce privește dispozițiile legale aplicabile în cauză, instanța reține că se aplică noul Cod civil doar în ceea ce privește obligația legală de întreținere, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil și nu în ceea ce privește stabilire filiație, întrucât s-a stabilit că dispozițiile noului Cod civil se aplică doar în cazul copiilor născuți după intrarea în vigoare a acestuia.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 56 din Codul familiei, filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

În acest ultim caz, pentru stabilirea paternității trebuie să se dovedească atât faptul că pretinsul tată a avut relații sexuale cu mama copilului în timpul legal al concepției, cât și faptul că din aceste relații a rezultat copilul.

În prezenta cauză, minora N M -L s-a născut la data de .2007 și are filiația stabilită doar față de mamă, reclamanta N E , astfel cum reiese din certificatul de naștere al minorei , care solicită stabilirea filiației și față de tată, pârâtul B I .

Din susținerile ambelor părți, instanța reține că părțile au avut o relație de prietenie, iar din concluziile raportului de expertiză medico-legală, examen ADN, efectuată la solicitarea reclamantei că pârâtul este tatăl biologic al minorei N M -L .

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 59 și 60 din Codul familiei, instanța reține că acest capăt de cerere este fondat, urmând a constata că pârâtul B I este tatăl minorei N M -L.

Pe cale de consecință instanța va dispune și modificarea actului de naștere al minorei în sensul celor reținute anterior. În acest sens se va comunica o copie de pe prezenta hotărâre către Primăria T B , județul G .

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei, conform art. 516 C.civ. "obligația de întreținere există între (...) rudele în linie dreaptă";, iar potrivit art. 499 C.civ. tatăl și mama sunt obligați în mod solidar să dea întreținere copilului lor minor, potrivit cu nevoia acestuia și cu mijloacele celui care urmează a o plăti, conform art. 529 C.civ.

Prin urmare, avându-se în vedere dispozițiile art. 516 cu referire la art. 499 C.civ., ce reglementează obligația de întreținere cu caracter general și cu caracter special dintre părinți și copii lor minori, instanța apreciază drept întemeiată și această cerere.

Instanța are în vedere dispozițiile art. 529 al. 2 C.civ., conform cărora atunci când întreținerea este datorată de către unul dintre părinți, aceasta se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii. În cauză pârâtul a arătat că mai are doi copii în întreținere, fiind depuse în acest sens certificatele de naștere a minorilor B D -M și B L -A , astfel că va fi avut în vedere pentru stabilirea pensiei procentul de 50% din venit, pentru cei trei copii.

Față de faptul că minora se află în nevoi, față de dispozițiile art. 527 C.civ., potrivit cărora la stabilirea pensiei de întreținere se ține seama de veniturile, bunurile și posibilitățile pârâtului de realizare a acestora, instanța consideră întemeiată cererea reclamantei și urmează să o admită și să oblige pârâtul să plătească reclamantei pentru minoră, lunar, pensie de întreținere în procent de 16% din venitul net.

Referitor la momentul de la care se impune obligarea pârâtului la plata respectivei pensii, instanța reține că hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit paternitatea produce efecte și pentru trecut, până la concepția copilului, având caracter declarativ, astfel încât instanța va dispune obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere de la data introducerii acțiunii și până la majoratul minorei, în condițiile în care nu s-a dovedit că tatăl ar fi contribuit în vreun mod la cheltuielile de creștere și educare a minorei până în acest moment.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la încuviințarea ca minorei să poarte numele de familie al pârâtului, instanța reține ca potrivit dispozițiilor art. 64 alin. 2 Codul familiei, în cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințarea copilului să poarte numele acestuia din urmă.

Pentru a încuviința copilului să poarte numele tatălui, instanța va avea în vedere în primul rând interesul copilului.

Or, în cauza de față, instanța reține că nu s-a făcut dovada faptului că este în interesul minorei să poarte același nume cu tatăl său având în vedere împrejurarea că părinții săi nu au o relație, că pârâtul s-a opus acestei cereri, motiv pentru care instanța va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

← Divorţ cu minori. separarea în fapt a soţilor		Înlocuire sancţiune contravenţională. Jurisprudență Amenzi →

Stabilire paternitate. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Stabilire paternitate. excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune