Uzucapiune. Bun fără stăpân. Calitate procesuală pasivă pentru invocarea uzucapiunii.
| Comentarii |
|
Stăpânirea unei suprafeţe de teren mai mare decât cea înscrisă în rolul fiscal. Accesiune
C. civ., art. 477, art. 482, art. 492, art. 1846, art. 1858
Legea nr. 18/1991, art. 6 Legea nr. 50/1991 Legea nr. 213/1998, art. 25 Legea nr. 215/2001, art. 123 alin. (2)
Având în vedere inexistenţa unor afirmări de drepturi reale asupra imobilului de către terţe persoane, pe baza unei prezumţii simple, se apreciază că bunul este asimilat bunurilor fără stăpân, care aparţin statului, domeniului său privat, conform art. 477 C. civ. şi art. 25 din Legea nr. 213/1998, bunuri ce sunt supuse dispoziţiilor de drept comun.
Chiar dacă în rolul fiscal figurează cu o suprafaţă mai mică de teren, atâta vreme cât a exercitat asupra acesteia o posesie utilă, terenul fiind împrejmuit integral, uzucapiunea poate fi invocată.
Combaterea accesiunii imobiliare cu aspecte legate de disciplina în construcţii şi implicit de incidenţa prevederilor Legii nr. 50/1991 nu este de natură să răstoarne prezumţia legală relativă instituită de art. 492 C. civ.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 541 /R din 11 decembrie 2008, înJurindex
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 la data de 23 mai 2007, reclamantul M.O. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a solicitat să se constate că a dobândit prin uzucapiune şi accesiune imobiliară artificială, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 174 mp situat în Bucureşti, sector 6, precum şi asupra construcţiei cdificate pc accsta.
Judecătoria sectorului 6 a pronunţat sentinţa civilă nr. 1406 din 3 martie 2008 prin carc a respins exccpţia lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârât şi totodată a admis acţiunea precizată introdusă de reclamant, constatând că acesta a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate privitor la terenul în suprafaţă de 190 mp, situat în Bucureşti, scctor 6, fiind omologat raportul de expertiză topometrică întocmit de expertul B.D.
Instanţa a mai constatat că reclamantul a dobândit prin accesiune artificială dreptul de proprietate asupra construcţiei cdificatc pe teren,
construcţie cu regim de înălţime parter şi etaj, individualizată conform raportului de expertiză întocmit de expert E.U.
împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti care, criticând hotărârea pronunţată de instanţa de fond, a învederat că reclamantul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în litigiu şi că potrivit înscrisurilor aflate la dosar rezultă că reclamantul este înscris în rolul fiscal cu o suprafaţă de teren de 170 mp, iar nu de 190 mp, cum se reţine în sentinţa apelată.
Prin decizia civilă nr. 901/A 30 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât şi a respins ca nefondat apelul, reţinând că prima instanţă a făcut o judicioasă analiză a probatoriilor administrate în cauză, pe baza cărora a reţinut corect că autorul reclamantului M.P.D., începând cu anul 1952 s-a înscris în rolul fiscal pe baza unei declaraţii făcute în acest sens, cu o suprafaţă de teren de 1200 mp, situată în Bucureşti, sector 6, precum şi în privinţa construcţiei realizate pe acest teren, după decesul acestuia intervenit în anul 1955, fiind eliberat la cererea moştenitorilor legali certificatul de moştenitor nr. 331/1956 de către notariatul de Stat al Raionului Gh.
H.D., act în care figurează drept succesori M.E., soţie supravieţuitoare, şi fiii decedatului, printre care se numără şi reclamantul.
Potrivit adresei cu nr. 7689 din 12 iunie 2007 emisă de Primăria sectorului 6 şi anexată la dosarul de fond, a rezultat că după decesul numitei M.E., terenul situat în sectorul 6 a revenit moştenitorilor săi, conform certificatului de moştenitor nr. 236 din 20 octombrie 1998 emis de B.N.P. N.E., reclamantul obţinând în urma partajului suprafaţa de teren de 267 mp din care acesta a înstrăinat cu act autentic de vânzare cumpărare datat 11 aprilie 2001 o porţiune de teren de 93 mp către cumpărătorul N.O.
In aceeaşi adresă, se face precizarea că reclamantul figurează înscris în prezent în rolul fiscal cu suprafaţa de teren de 174 mp şi construcţia existentă pe teren.
Pe baza depoziţiilor martorilor audiaţi în proces şi pe care prima instanţă le-a coroborat cu celelalte probatorii existente la dosar, s-a reţinut în mod just că reclamantul a intrat în posesia terenului în litigiu pe care l-a împrejmuit cu gard începând cu anul 1977, continuând astfel posesia începută de autorul său M.P.D. în anul 1952, fiind astfel îndeplinite în speţă cerinţele impuse de art. 1860 C. civ. care se referă la joncţiunea posesiilor.
Instanţa de apel a apreciat că judecătoria a reţinut în mod temeinic faptul că în prezenta cauză ansamblul dovezilor administrate, conduc la concluzia că reclamantul a excrcitat asupra bunului imobil în intervalul de timp stabilit de art. 1890 C. civ. o posesie utilă, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 1847 C. civ. care presupun o posesie neafectată de vreun viciu.
Totodată, dovezile existente la dosar au evidenţiat şi faptul că reclamantul posesor al terenului în litigiu şi al construcţiei edificate pe acesta, a plătit taxele şi impozitele datorate către stat.
Critica formulată de apelantul-pârât în sensul că reclamantul nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a uzucapa terenul în litigiu, a fost înlăturată ca neîntemeiată, tribunalul considerând că în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea precizată şi a constatat dobândirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren de 190 mp stabilită prin raportul de expertiză topometrică, această suprafaţă delimitată de expert fiind împrejmuită de reclamant.
Cel de-al doilea capăt de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe teren prin accesiune artificială s-a apreciat că a fost în mod corect admis de prima instanţă, în raport de prevederile art. 492 C. civ.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de calitate procesuală invocată de apelantul-pârât, având în vedere că potrivit demersurilor făcute de reclamant şi faţă de conţinutul adreselor ce emană atât de Primăria sectorului 6 cât şi de la Primăria Municipiului Bucureşti - înscrisurile ataşate la dosar nu au putut arăta proprietarul -de la care autorul reclamantului M.P.D. a dobândit terenul în suprafaţă de 1200 mp cu care s-a înscris în rolul fiscal începând cu anul 1952, situaţie care, se coroborează cu cele precizate în adresa de răspuns a Primăriei Municipiului Bucureşti în care se menţionează că pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 6, nu figurează cerere de restituire în natură sau acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, conform Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a considerat că excepţia este nefondată şi în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială pentru construcţia edificată pe teren, întrucât aşa după cum a reieşit din depoziţiile martorilor audiaţi şi planurile topografice depuse la dosar, această construcţie a fost edificată anterior intrării în vigoare a Legii 50/1991.
In termen legal, împotriva accstei decizii pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi arătând că instanţa de judecată a constatat dreptul de proprietate al reclamantului în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, fară a analiza în raport de probatoriul administrat, calitatea procesuală pasivă a municipalităţii.
Astfel, uzucapiunea este o sancţiune ce operează împotriva proprietarului nediligent. Aşadar, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea în contradictoriu cu recurentul trebuia să facă mai întâi dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Sarcina probei, atât a calităţii procesuale active cât şi a celei pasive, incumba reclamantului. Or, prin actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenţei la domeniul privat al municipalităţii a imobilului în litigiu.
De asemenea, recurentul solicită instanţei de recurs a avea în vedere faptul că reclamantul nu a prezentat vreun certificat de succesiune vacantă, care i-ar fi justificat calitatea procesuală pasivă în speţa de faţă.
întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăseşte în speţă, recurentul solicită admiterea excepţiei invocate.
Pe de altă parte, pentru a constata dreptul de proprietate al reclamantului trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1846 şi urm C. civ. şi art. 1890 C. civ., fiind necesar ca reclamanta să dovedească existenţa unei posesii utile, a bunei-credinţe şi a termenului cerut de lege.
Conform art. 1847 C. civ., este considerată utilă posesia continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, exercitată cu bună-credinţă, iar termenul cerut de lege pentru a prescrie, este de 30 de ani.
Conform dispoziţiilor art. 1846 C. civ., posesia este deţinerea unui lucru exercitată de noi înşine sau de altul în numele nostru asupra unui lucru.
Recurentul mai arată că în speţa de faţă deşi s-a folosit terenul timp de 30 de ani, reclamantul nu a exercitat o posesie în sensul legii, el fiind doar detentor precar. Pentru a exista posesia, persoana care o invocă trebuie să dovedească că întruneşte ambele elemente ale posesiei respectiv animus şi corpus. Or, reclamantul a dovedit doar faptul că a exercitat elementul corpus, dar nu a reieşit din probatoriul administrat şi faptul că folosinţa exercitată asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar, iar neîndeplinirea acestei condiţii nu poate conduce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Aşadar, recurentul consideră că folosinţa exercitată asupra bunului nu s-a făcut sub nume de proprietar, iar pe parcursul timpului nu s-a intervertit precaritatea în posesie, conform art. 1858 C. civ. şi ca atare, posesia exercitată de către reclamant, nu a fost una utilă pentru a prescrie achizitiv bunul.
In ce priveşte constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra construcţiei recurentul consideră că, argumentul instanţei de judecată în sensul că, realizarea construcţiei a avut loc anterior intrări în vigoare a Legii nr. 50/1991 nu are un suport legal, câtă vreme şi anterior acestei legi existau acte normative ce reglementau problematica construcţiilor, respectiv Decretul nr. 144/1958, iar temeiul de drept invocat de către reclamant este art. 488 C. civ.
Prin definiţie, accesiunea reprezintă incorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important, adică potrivit art. 482 C. civ.:
„Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numeşte drept de accesiune.”
In cazul în care cele două lucruri aparţin unor proprietari diferiţi, titularul dreptului asupra lucrului mai important devine şi titularul dreptului asupra lucrului mai puţin important, accesiunea apare şi ca un mod de dobândire a proprietăţii.
Recurentul enumeră două cazuri de accesiune artificială imobiliară:
Ipoteza A: proprietarul ridică pe terenul său o construcţie sau o plantaţie, dar cu materialele altcuiva, caz în care proprietarul terenului este şi proprietarul lucrărilor şi este obligat la plata valorii materialelor de la data efcctuării construcţiei cu eventual daune,
Ipoteza B: o altă persoană decât proprietarul terenului ridică pe teren o construcţie sau o plantaţie, cu propriile materiale, caz în care proprietarul terenului este şi proprietarul lucrărilor şi este obligat la plata unei despăgubiri către constructor, dacă acesta este de bună-credinţă.
In speţă, recurentul consideră că nu s-a făcut dovada incidenţei dispoziţiilor art. 489 C. civ., în sensul că, materialele folosite la construcţie ar aparţine municipalităţii şi că municipiul ar pretinde vreun drept asupra lor.
Pe de altă parte, se arată că în astfel de situaţii în care, prin eludarea dispoziţiilor legale, se încearcă intrarea în legalitate fară obţinerea unei autorizaţii de construire, singura autoritate care ar putea opune vreun drept reclamantului în privinţa dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate este Primăria de sector care, potrivit
O.G. nr. 5/2002, este autoritatea publică competentă în eliberarea autorizaţiilor de construire, iar nu Municipiul Bucureşti.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator al cauzei, văzând critici le formulate prin motivele de recurs, Curtea constată că în cauză nu se verifică ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reclamant susţine în mod corect că la momentul formulării unei cereri de chemare în judecată, regula procesuală este în sensul că acesta trebuie să justifice, cu referire la această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, atât calitatea procesuală activă, dar şi calitatea procesuală pasivă, conform principiului actori incumbit probatio (art. 1169 C. civ.).
Cu toate acestea, când în cauză pârâtul este cel care se prevalează de excepţia procesuală de fond a lipsei calităţii sale procesuale, sarcina probei îi revine, deoarece pe excepţie, pârâtul devine reclamant.
Cercetând probele cauzei şi verificând susţinerile recurentului cu privire la susţinerea excepţiei invocate, Curtea constată că acesta s-a limitat la a invoca nedovedirea calităţii sale procesuale de către intimat.
Se observă, în acelaşi timp, că instanţa de fond a administrat probe asupra situaţiei juridice a terenului din Bucureşti, sector 6 ca şi pentru eventuala identificare a unor terţe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra acestuia, constatându-se şi în apel că asupra acestui imobil nu există solicitare de concesiune, nu există un contract de concesiune şi nici nu figurează în evidenţele Comisiei de aplicarc a Legii nr. 10/2001, vreo cerere privind restituirea lui în natură sau în echivalent.
Intimatul reclamant nu a fost în măsură să indice cu privire la situaţia juridică a terenului, date anterioare anului 1952, de când autorul său M.D. s-a înscris cu rol fiscal asupra terenului în suprafaţă totală de 1200 mp, din comuna Militari, Raionul Gh. H.D.
Din cuprinsul certificatului de moştenitor nr. 334/1956 emis de Notariatul de Stat al Raionului Gh. H.D, de pe urma lui M.D., reiese că averea succesorală rămasă de pe urma acestuia a constat în terenul cu suprafaţa totală de 1200 mp şi casa de locuit „moştenită de la părinţii defunctului şi locuită tot timpul de familia defunctului”.
Intr-adevăr, certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate, iar un act translativ sau constitutiv de drept de proprietate în patrimoniul autorilor defunctului M.D., de asemenea, nu a fost prezentat (nici cu ocazia dezbaterii succesiunii acestuia şi nici în prezentul
proces), situaţie în care, coroborat cu cele anterior menţionate privind inexistenţa unor afirmări de drepturi reale asupra acestui imobil de către terţe persoane, Curtea apreciază pe baza unei prezumţii simple, conform art. 1203 C. civ., că acesta poate fi asimilat categoriei de res nullius (bunuri fară stăpân), care, potrivit art. 477 C. civ., sunt ale domeniului public; doctrina a stabilit în mod constant că prin acest text, legiuitorul a intenţionat să spună că aparţin statului, mai exact domeniului său privat; soluţia decurge şi din prevederile art. 25 din Legea nr. 213/1998 care dispun: „In accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public din art. 477 C. civ., se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, după caz.”
Pe de altă parte, în legătură cu terenurile din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, în art. 6 teza finală din Legea 18/1991, se precizează că ele sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, norma cu privire la terenurile aparţinând domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale fiind preluate ca atare şi în dispoziţiile art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001; iar regimul juridic de drept comun, deci aplicabil şi bunurilor ce fac parte din domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale, este în opoziţie cu cel privind bunurile proprietate publică [declarate inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, atât extinctiv, cât şi achizitiv, conform art. 136 alin. (l)-(4) din Constituţia revizuită], putând fi deci uzuca-pate sau prescrise achizitiv.
Apartenenţa la domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale (al recurentului Municipiul Bucureşti) fiind demonstrată pe baza prezumţiei anterior deduse din textele citate, este necesar a se constata că sunt întrunite condiţiile uzucapiunii de 30 de ani, decurgând din art. 1890 coroborat cu art. 1847 C. civ. şi făcând aplicarea şi a dispoziţiilor art. 1860 C. civ. relative la joncţiunea posesiilor.
Pentru a opera uzucapiunea este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: cel ce o invocă să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani, iar posesia să fie utilă, adică, neafectată de vreun viciu, fară a fi necesar ca posesia să fie de bună-credinţă, contrar celor susţinute de recurent prin motivele de recurs (buna-credinţă fiind o condiţie împreună cu justul titlu aptă de a conduce la constatarea uzucapiunii scurte de 10 la 20 de ani).
Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul că ea este utilă, se prezumă, iar cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu trebuie să facă această dovadă, corect reţinând ambele instanţe că în speţă sunt îndeplinite condiţiile art. 1847 C. civ.: adică posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Or, recurentul pârât a susţinut că intimatul reclamant nu a fost posesor, ci detentor precar, neavând decât corpus, nu şi animus, ca elemente de conţinut ale posesiei, astfel cum ea este definită în art. 1846 C. civ., fară a demonstra această susţinere, deşi sarcina unei astfel de probe îi revenea.
în ce priveşte termenul de 30 de ani şi acesta se constată a fi îndeplinit în cauză, deoarece autorii lui M.D. (care, chiar detentori precari să fi fost, presupunând că au intrat în stăpânirea imobilului din proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale), au transmis cu titlu universal lui M.D. posesia asupra imobilului, deoarece M.D. este cel care a dobândit acest imobil în integralitatea lui (cu referire la suprafaţa de teren de 1200 mp, din care intimatul pretinde recunoaşterea dreptului asupra unei suprafeţe de 190 mp), astfel că la acel moment a operat o intervertire a precarităţii posesiei, în condiţiile art. 1858 pct. 4 C. civ., succesorul universal fiind de bună-credinţă, întrucât nu s-a demonstrat contrariul.
După decesul lui M.D., posesia asupra terenului s-a transmis fragmentat la moştenitorii săi, astfel cum reiese din certificatele de moştenitor nr. 334/1956 (emis de pe urma lui M.D.), nr. 758 din 30 august 1977 (emis de pe urma lui M.E.) şi nr. 236/1998 (emis de pe urma lui M.E.).
Cum prin cel din urmă certificat de moştenitor, între succesorii lui M.E. s-a convenit şi partajarea imobilului (ca şi locul de veci ce intra în compunerea masei succesorale), intimatului i-a revenit o parte individualizată din teren, respectiv o suprafaţă de 267 mp, cu indicarea vecinătăţilor cesteia, astfel că prin joncţiunea posesiei sale cu cea a autorilor săi, invocată în temeiul art. 1860 C. civ., se poate aprecia că a stăpânit acest teren întreaga perioadă prevăzută de lege, date fiind efectele declarative ale partajului; individualizarea exactă a suprafeţei de teren asupra căreia intimatul exercită în prezent posesia a fost realizată prin expertiza topografică efectuată în dosarul de fond, după efectuare expertizei, acesta solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 190 mp, iar nu pentru 174 mp, astfel cum solicitase prin cererea introductivă.
Se mai constată că şi dispoziţiile art. 488 C. civ. au fost corect aplicate în ce priveşte constatarea accesiunii artificiale imobiliare, text care dispune că „tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul, se cuvine proprietarul lucrului, potrivit regulilor statornicite mai jos”, în textele ulterioare.
Curtea apreciază că motivele de recurs formulate de recurent în combaterea accesiunii imobiliare artificiale, legate de disciplina în
construcţii şi implicit, de incidenţa prevederilor Legii nr. 50/1991 (invocate pentru susţinerea unei excepţii a lipsei calităţii procesuale pasive şi asupra acestei cereri), sunt nefondate, soluţia fiind confirmată de instanţa de apel prin referire la prezumţia legală relativă instituită de art. 492 C. civ.: „Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra”, prezumţie care în cauza de faţă s-a reţinut că operează în favoarea intimatului.
Cum dreptul de proprietate asupra terenului a fost constatat în patrimoniul intimatului, acesta opunând recurentului cu succes uzucapiunea, capătul de cerere privind şi constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei cdificatc pe teren are valoarea unei cereri în constatare interogatorii (conform art. 111 C. proc. civ.), întrucât recurentul avea posibilitatea răsturnării prezumţiei decurgând din aplicarea art. 492 C. civ., ca proprietar anterior al terenului, fiind beneficiar la rândul său al aceluiaşi text, dacă cererea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune ar fi fost respinsă.
| ← Uzucapiune. Calitate procesuală pasivă | Uzucapiune. Succesiune vacantă. Invocarea uzucapiunii. Calitate... → |
|---|
