Uzucapiune. Posesie începută în perioada interbelică. Stabilirea momentului cert al începerii posesiunii. Condiţii pentru just titlu
| Comentarii |
|
C. civ. austriac Decretul-lege nr. 115/1938, art. 27-29 Legea nr. 241/1947, art. 48
în sistemul de carte funciară, spre deosebire de reglementarea dată prescripţiei achizitive în Codul civil român, uzucapiunea ca mod de dobândire a drepturilor reale imobiliare are caracter de excepţie.
înscrisul numit Declaraţiune nu are însemnătate din punct de vedere juridic, deoarece nu există identificarea topografică şi cartea funciară a terenului, menţionarea unitătii de măsură, a
7 f » 7
calităţii de proprietar tabular al vânzătorului în 1927.
C.A. Târgu Mureş, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 416/R din 9 aprilie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 106/2007 pronunţată de Judecătoria Gheor-gheni, a fost respinsă acţiunea intentată de reclamanţii E.H., deccdat,
cu ultimul domiciliu în comuna E., satul E. de K., judeţul N. - prin moştenitorii E.N., E.J., E.J., E.H., U.J., E.I.H., T.N., împotriva pârâtei E.M.
Instanţa de fond a reţinut că, reclamanţii au solicitat constatarea că prin uzucapiune de lungă durată au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, situat în locul numit „I.H.” zis şi „Pârâul M.”, în suprafaţă de 58.571 mp, înscris în C.F. nr. 10541 G., solicitând totodată şi inta-bularea dreptului de proprietate astfel dobândit în O.C.P.I. G.
In motivare reclamanţii au arătat că, antecesorii lor, defuncţii E.T. şi E.N., au cumpărat la 4 decembrie 1927 de la antecesorul pârâtei şi anume de la defunctul D.J.E. - bunicul lui E.M., terenul faneaţă şi împădurit, înscris în C.F. nr. 10541 G, suprafaţa de cea. 6 ha, printr-un act sub semnătură privată, denumit „Declaraţiune”.
Au mai arătat că, între anii 1948-1949, o parte din terenurile împădurite au fost naţionalizate, însă restul de suprafaţă de 10.451 mp faneaţă, a rămas în posesiunea reclamanţilor. Posesia a fost exercitată de către E.T. între anii 1927-1967, E.J. şi E.H., între anii 1967-2001, respectiv E.H. până în prezent, iar din partea lui E.J., decedat în 2001, U.J. până în prezent.
Reclamanţii au mai arătat că, vânzarca-cumpărarea terenului în anul 1927 a fost posibilă, datorită faptului că hotărârea Tribunalului Ciuc nr. 199/1926/9 era definitivă conform Legii pentru accelerarea judecăţii din 12 mai 1925, unificarea unor dispoziţiuni de procedură civilă şi comercială şi a competenţei judecătoriilor.
In drept reclamanţii au invocat dreptul local existent în Transilvania cu începere din anul 1920 până la aplicarea în această parte a ţării a Decretului nr. 115/1938, respectiv Codului civil austriac şi a dreptului cutumiar, care cunoşteau şi reglementau instituţia dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, fară înscriere în Cartea Funciară a dreptului. Reclamanţii invocă şi art. 1860 C. civ.
Pârâta, la rândul ei, a solicitat respingerea acţiunii, invocând faptul că termenul de prescripţie de la eventualul actul sub semnătură privată de vânzare-cumpărare din anul 1927 până la apariţia Decretului nr. 115/1938 nu au trecut cei 30 de ani necesari pentru uzucapiune, arătând că în 1948 majoritatea terenurilor au fost naţionalizate, astfel
nu poate fi vorba de o posesiune utilă. In urma analizei probatoriului, instanţa de fond a reţinut:
Reclamanţii au susţinut că prin joncţiunea posesiilor ei şi antecesorii lor, au posedat, cu o posesiune utilă, întreaga suprafaţă din anul 1927, până la naţionalizarea unei părţi din suprafaţa respectivă, însă
nu au făcut dovada că antecesorii lor, E.T. şi E.N., au cumpărat terenul rcspectiv printr-un act sub semnătură privată.
Totodată, instanţa de fond a constatat că în dreptul austriac termenul de uzucapiune era de 32 de ani, iar până la apariţia Decretului-lege nr. 115/1938 au trecut doar 11 ani, şi că odată cu apariţia Decretului-lege nr. 115/1938 legislaţia referitoare la cărţile funciare din Transilvania, era
acest decret lege. In conformitate cu prevederile art. 27 şi 28 din Decretul-lege 115/1938 sunt prevăzute două cazuri în care dreptul de proprietate asupra imobilelor poate fi dobândit prin uzucapiune, când s-a înscris în C.F. fară cauză legitimă un drept de proprietate iar titularii au posedat imobilul cu bună-credinţă potrivit legii timp de 10 ani (în cazul de faţă nu se poate invoca acest lucru), şi în cea de a doua situaţie, când cineva a posedat un bun nemişcător, în condiţiile legii timp, de 20 de ani după moartea proprietarului înscris în Cartea funciară.
Deci, în sistemul de carte funciară, dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândeşte, în afară de cazurilc prevăzute în mod expres de lege, numai prin înscrierea în carte funciară, iar în cazul uzucapiunii, această înscriere, poate avea loc numai în condiţiile expres prevăzut de Decretul-lege 115/1938. Rezultă că prevederile diferite din Codul civil referitoare la uzucapiunea dreptului de proprietate imobiliară, nu sunt aplicabilc în teritoriile aflate sub regimul publicităţii cărţilor funciare.
Aceasta rezultă şi din art. 48 din Legea nr. 241/1947, potrivit cărcia prevederile legislaţiei române, în măsura în care sunt contrarii legii pentru unificarea dispoziţiilor privind cărţile funciare, nu se vor aplica în tot ceea ce priveşte drepturile reale imobiliare înscrise în Cartea funciară. Or, în sistemul de carte funciară, spre deosebire de reglementarea dată prescripţiei achizitive în Codul civil român, uzucapiunea ca mod de dobândire a drepturilor reale imobiliară, are un caracter de excepţie (Decizia civilă nr. 1264 din 16 mai 1993 a Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie).
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii E.J., E.H., E.N., E.J. - moştenitori a lui E.H., U.J., E.I.H., T.N. născută E., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii, arătându-se că familia E. a posedat imobilul din litigiu începând din anul 1927.
In acest sens s-a arătat că „în Transilvania, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 389/1943 privind extinderea legislaţiei civile şi comerciale în România, a Legii nr. 260/1945 privitor la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite
în acest teritoriu în timpul ocupaţiunii ungare şi a Legii nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938 uzucapiunea era reglementată de legile şi Codul civil austriac, în teritoriile în care se aplicau legile, uzucapiunea era de 32 de ani, iar în ţinuturile în care se aplica Codul civil austriac, uzucapiunea opera printr-o posesie de 30 de ani, deplin drept, chiar fară intabulare în cartea funciară. Prin noile reglementări (art. 31 din Legea nr. 389/1943, art. 6 din Legea nr. 241/1947), s-a prevăzut că prescripţiile începute înainte de extinderea legislaţiei române sunt cârmuite, în ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legilor sub care au început”.
Apelanţii în speţă, susţin că nu sunt aplicabile nicidecum prevederile Decretului-lege nr. 115/1938, care este străin de natura cauzei, fiindcă posesiunea a început înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Prin urmare, invocarea neîndeplinirii termenului de 10 sau de 20 de ani de la moartea ultimului înscris în cartea funciară, nu are nicio legătură cu prezenta cauză, fiindcă nici nu trebuia să treacă 10 sau 20 de ani, trebuia să treacă doar 32 de ani de posesiune paşnică şi sub nume de proprietar.
Prin decizia civilă nr. 175 din 25 octombrie 2007, Tribunalul Harghita a admis apelul declarat de apelanţii E.J., E.H., E.N., E.J., împotriva sentinţei civile nr. 106/2007 pronunţată de Judecătoria Gheorgheni pe care în baza art. 296 C. proc. civ. o schimbă în sensul că a admis, în parte, acţiunea înaintată de reclamanţii E.H., prin moştenitorii E.N., E.J., E.J., E.H., U.J., E.I.H., T.N. împotriva pârâtei E.M. şi în consecinţă, a constatat că reclamanţii E.N., E.J., E.J., E.H., E.I.H., U.J., T.N. au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului înscris în C.F. nr. 10541 G nr. top. 24485-24493/1/102/a faneaţă în suprafaţă de 11137 mp, a fost dispusă înscrierea dreptului în cartea funciară şi obligarea intimatei să plătească apelanţilor 1829 lei cheltuieli de judecată în apel.
Examinând sentinţa atacată tribunalul a stabilit că apelul declarat este întemeiat însă numai cu privire la terenul faneaţă în suprafaţă de
11.137 mp.
Astfel, din declaraţiile martorilor rezultă că terenul situat în apropierea Staţiunii Lacul S. înscris în C.F. nr. 10541 G. sub nr. top. 24485-(...)/l/102, a fost în folosinţa familiei E., folosinţă începută de E.T. înainte de anul 1943, el fiind acela care a ridicat şi construcţiile care se află pe acest teren, respectiv o casă de locuit şi un grajd, iar o
parte a terenului, după cum arată martorii, a fost islaz, care de-a lungul anilor s-a împădurit.
Din planul de situaţie depus la dosar de către apelanţi, rezultă că în prezent suprafaţa de 11.137 mp, se află în folosinţa reclamanţilor, iar restul terenului este teren neproductiv şi împădurit.
Numitul E.T. şi după decesul acestuia, au folosit terenul sub nume de proprietar şi în mod public, aşa cum declară martorii, însă în anul 1948, terenul împădurit a fost naţionalizat, trecând în proprietatea statului.
Reclamanţii au susţinut în acţiune că posesiunea lor ar fi început încă din anul 1927, recunoscând că între anii 1948-1949, o parte din terenul împădurit a fost naţionalizat şi numai faneaţă în suprafaţă de 10.451 mp a rămas în posesia lor.
Insă, Tribunalul constată că posesia exercitată de reclamanţi, chiar dacă s-ar calcula din anul 1927 până în anul 1948, când au fost deposedaţi de pădure, nu îndeplineşte termenul de prescripţie achizitivă de 30 de ani. De asemenea, în situaţia în care, se arată, chiar de reclamanţi, că pădurea a fost naţionalizată între anii 1947-1948, se impunea chemarea în judecată şi a Statului Român, în proprietatea şi posesia căruia a trecut terenul din litigiu.
Astfel, prin actul naţionalizării a intervenit întreruperea posesiei în condiţiile art. 1846 şi următoarele din Codul civil.
Dispoziţiile Codului civil austriac, pot fi reţinute doar în privinţa suprafeţei de 11.137 mp faneaţă, cu privire la care există probe certe că posesia reclamanţilor a continuat şi continuă şi în prezent, sub nume de proprietar, în mod public şi netulburat de nimeni.
Nu există nicio dovadă din carc ar rezulta că posesiunea reclamanţilor asupra terenului împădurit şi naţionalizat ar fi continuat şi ulterior naţionalizării. De altfel, această argumentare nici nu a fost susţinută de reclamanţi prin acţiune ci doar ulterior.
Astfel, apelul declarat, a fost admis în modul arătat în dispozitivul deciziei descris mai sus.
împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii E.J., E.H., E.N., E. (născută E.) J., moştenitorii lui E.H., U. (născută E.) J., T. (născută E.) N. şi E.I.H., precum şi pârâta E.M.
Reclamanţii au solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în întregime a apelului, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere a intimaţilor.
In motivarea recursului au arătat că instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea în legătură cu un aspect esenţial susţinut de ei prin apel.
Potrivit art. 1460 şi urm. C. civ. austriac, printr-o folosinţă publică, paşnică şi cxercitată sub nume de proprietar, titularul posesiei şi avânzii cauză ai acestuia, prin joncţiunea posesiunilor vor dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 40 de ani, chiar şi asupra bunurilor proprietate de stat.
Prevederile art. 6 a Constituţiei României din 1948 nu echivalează cu o naţionalizare a pădurilor.
Martorii au declarat că atunci când a început posesiunea, în 1927, terenul nu era împădurit.
Este nelegală motivarea potrivit căreia după 1948 ar fi intervenit o întrerupere civilă a prescripţiei achizitive, fiindcă, pe de o parte, nu există nicio dovadă că terenul în litigiu ar fi fost naţionalizat (de fapt nici nu era naţionalizabil) şi, pe de altă parte, procedurile în materie de naţionalizare au fost în repetate rânduri apreciate ca fiind nelegale de
cătrc înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Legea aplicabilă în speţă este Codul civil austriac - partea a IlI-a şi nu prevederile Decretului-lege nr. 115/1938.
în speţă nu este dovedit faptul că suprafaţa de 47 ha teren împădurit este cuprinsă într-un amenajament silvic, astfel că nu se impunea împrocesuarea Statului Român, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Noţiunea de „imprescriptibilitate” folosită de Constituţia României din 1948 este inaplicabilă prin cfectul contradicţici evidente existente între prevederile respectivci constituţii şi Dcelaraţia Universală a Drepturilor Omului pe carc România şi-a însuşit-o încă din 1945.
Potrivit legii române, prescripţiile sunt guvernate pe tot parcursul lor de legea sub care au început, iar întreruperea civilă operează exclusiv în 3 ipoteze.
Decretul nr. 92/1950 a naţionalizat exclusiv principalele „mijloace de producţie” şi nicidecum pădurile.
Pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea apelului reclamanţilor, cu cheltuieli de judecată în apel şi recurs.
In motivarea recursului a arătat că hotărârea este nelegală, dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 1863 şi urm. C. civ., deoarece instanţa în mod greşit a reţinut că, în speţă, faţă de terenul faneaţă este aplicabil Codul civil austriac şi nu
Dceretul-lege nr. 115/1938, pus în aplicarc în 1943 şi art. 304 pct. 9
C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a dat nicio semnificaţie juridică actului juridic de înstrăinare a dreptului de proprietate de pe D.E.J. pe D.U. (donaţie) şi pe E.J. (vânzare-cumpărare). Aceste acte de înstrăinare echivalează cu o întrerupere a posesiei ceea ce face ca de la data acestora să înceapă o altă prescripţie împotriva noilor proprietari dar de data aceasta sub regimul legii în vigoare în anul 1947, respectiv a Decretului-lege nr. 115/1938, ceea ce face ca uzucapiunea să se raporteze la prevederile acestei legi.
In cartea funciară imobilul nu este intabulat de D.E.J. Părinţii lui nu au dobândit imobilul prin succesiune, ci unul prin donaţie, iar mama prin contract de vânzare-cumpărare.
Dacă se susţine că s-ar fi început posesia din 1927, atunci titularul dreptului nu a rămas în pasivitate, deoarece acesta a infirmat posesia reclamanţilor prin transmiterea dreptului de proprietate în favoarea
proprietarilor din prezent. împrejurarea că aceştia au fost ei înşişi inactivi prin neintrarea în posesia imobilului, nu este semnificativă, deoarece chiar dacă legea cunoaşte o joncţiune a posesiilor, legea nu cunoaşte o joncţiune a inactivităţii proprietarilor succesivi. Joncţiunea posesiei are loc şi se poate opune doar asupra aceluiaşi proprietar.
Cum noii proprietari sunt tatăl ei, din 1940 şi mama ei din 1947, atunci legea aplicabilă este Decretul-lege nr. 115/1938. Cum tatăl ei a decedat în anul 1988 iar mama ei a decedat în anul 1997, este evident că termenul de 20 de ani prevăzut de Decretul-lege nr. 115/1938 nu s-a împlinit.
In faza recursului s-a administrat proba cu înscrisuri, constând în „declaraţiune”, extras funciar, copia fidelă a C.F. 10541 G., adresa Direcţiei Silvice.
Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate Curtea constată că reclamanţii se prevalează de un înscris sub semnătură privată intitulat „declaraţiune”. Acest înscris a fost depus în fotocopie la dosarul instanţei de recurs, având următorul conţinut: numitul D.J.E. declară că a vândut, la 4 decembrie 1927, bucata de teren de 6 ha, faneaţă şi păşune, în punctul „Pârâul M.” (Lacul S.), învecinat cu E.H., S.U. şi Pârâul M., numiţilor cumpărători E. T.T. şi N., cu preţul de 27 mii lei. Se mai arată că a mai vândut şi o bucată de teren din punctul „E.H.”. Vânzătorul l-a îndreptăţit pe cumpărător de a folosi de astăzi înainte terenul şi, totodată, de a-1 înscrie în cartea funciară, pe numele lui, fară să mai fie interogat în această chestiune.
A mai arătat că în caz de moarte, această declaraţiune poate folosi în
loc de contract. In partea înscrisului apar trecute numele vânzătorului, a cumpărătorilor şi a 2 martori, fară a apărea şi semnăturile lor iar scrisul contractului e vizibil că aparţine unei terţe persoane.
Relevante în soluţionarea cauzei sunt mai multe aspecte:
Printr-o acţiune înregistrată la Judecătoria Gheorgheni anterior, în anul 2003, reclamanţii au solicitat să se constate că antecesorii reclamanţilor au cumpărat la data de 4 decembrie 1927 de la defunctul D.E.J. terenul în litigiu şi să dispună intabularea dreptului de proprietate.
Prin sentinţa nr. 104 din 21 februarie 2005 s-a respins acţiunea reclamanţilor, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 102/2005 a Tribunalului Harghita şi decizia nr. 1210/R/2005 a Curţii de Apel Târgu-Mureş.
In considerentele acestei sentinţe s-a arătat că înscrisul sub semnătură privată intitulat „declaraţiune” nu transmite proprietatea, ci creează drepturi şi obligaţii specifice unui antecontract de vânzare-cumpărare.
înscrisul nu se referă la nr. top. al parcelei sau la numărul cărţii fun-
ciare. înscrisul se referă la o unitate de măsură care în anul 1927 nu era în uz, la acea dată în zonă suprafeţele erau determinate prin iugăre şi stânjeni, nu prin hectare. Cartea funciară arată că în anul 1935 nr. top. aveau un anumit număr de iugăre, stânjeni, din care se poate concluziona că înscrisul exhibat de reclamanţi a fost întocmit mult mai târziu decât data la care se pretinde că ar fi semnat. D.E.J. nu putea să vândă în anul 1927 terenul de 6 ha, din moment ce în C.F. G. nr. top. 24485-24493/1/102 este intabulat doar în 1935, când a devenit proprietar.
Instanţa a mai constatat că pe de altă parte nu sunt îndeplinite nici condiţiile cerute de lege - art. 28 din Decretul-lege 115/1938 deoarece imobilul nu a fost posedat timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular.
Printr-o altă acţiune civilă, înregistrată la 15 februarie 2006 la Judecătoria Gheorgheni reclamanţii au solicitat instanţei obligarea pârâtei E.M. să dea act juridic în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate pe seama reclamanţilor, asupra terenului în litigiu iar în caz de refuz să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în baza sentinţei. Prin sentinţa civilă nr. 666 din 25 septembrie 2006 s-a respins acţiunea, pentru aceleaşi considerente reţinute şi în sus-menţionata sentinţă: vânzătorul figurează ca proprietar doar din anul 1935, el neputând vinde ceva ce nu era a lui în
anul 1927, înscrisul „declaraţiune” ridicând serioase suspiciuni asupra datei întocmirii actului.
S-a mai reţinut că din studiul C.F. nr. 10541 G. se poate constata faptul că, în prezent, antecesorul pârâtei D.E.J., nu apare ca proprietar tabular, figurând în această calitate văduva lui E.T., născută E.J. (mama pârâtei) cu 1/2 parte, în urma cumpărării din 12 februarie 1947 şi D.U. a lui J., cu 1/2 parte, prin donaţie.
Starea de fapt a fost corect detaliată în sus-menţionatele hotărâri şi
nu a suferit modificări până la momentul pronunţării prezentei. In esenţă, Curtea reţine că înscrisul sub semnătură privată nu are nicio însemnătate din punct de vedere juridic, pentru toate aspectele descrise mai sus: neidentificarea topografică şi cartea funciară al terenului, menţionarea unităţii de măsură ca hectar şi nu iugăre sau stânjeni (unităţi de măsură folosite în anul 1927), lipsa calităţi de proprietar tabular al vânzătorului în anul 1927. La acestea Curtea mai adaugă faptul că înscrisul nu a fost scris de vânzător şi nu a fost semnat, fiind scrise doar numele, iar scrisul din „declaraţiune” nu pare a fi scrisul unei persoane carc a trăit în acea perioadă, aceasta făcând o comparaţie cu „caligrafia” utilizată în alte înscrisuri din acea perioadă. Mai mult, celuilalt teren vândut nu i se acordă o prea mare importanţă.
In atare condiţii, este evident că nu suntem în prezenţa unei prescripţii achizitive şi a unui just titlu reglementate de Codul civil austriac, aplicabil în anul 1927 în regiune, prescripţia fiind imposibil să înceapă să curgă în acel an.
Chiar dacă am avea în vedere Hotărârea Tribunalului Ciuc nr. 199/1926/9, invocată de reclamanţi în acţiunea civilă, din decizia
C.F. nr. 1886/1934, 16 noiembrie, se constată că aceasta a rămas irc-
vocabilă prin Hotărârea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 583/1934.
In C.F. nr. 10541 G., apare intabulat dreptul de proprietate al lui
D.J.E. „cu titlu de drept de cumpărare în baza posesiunii faptice” şi a fost operată în cartea funciară la 18 februarie 1935 în baza procesului-verbal din 4-8 februarie 1935. De altfel, în această hotărâre s-a ordonat restabilirea stării anterioare în favoarea conteselor E.N. şi
E., referitor la imobilele enumerate, printre care şi cel în litigiu, imobile care anterior, prin mai multe „deciziuni” au fost înscrise cu drept de proprietate în favoarea mai multor persoane, printre care şi „D.E. lui J.”. Ca atare, reclamanţii în mod greşit au înţeles că antecesorul pârâtei ar fi dobândit dreptul de proprietate prin această hotărâre judecătorească.
Mergând mai departe şi examinând înscrierile din C.F. - B 2, 4, se constată că titularul dreptului de proprietate al terenului nu a rămas în pasivitate, transmiţând dreptul său de proprietate în favoarea părinţilor pârâtei, prin donaţia cotei de 1/2 în favoarea lui D.U. şi prin vânzarea cotei de 1/2 în favoarea lui E.J., în anii 1940 şi respectiv 1947. Astfel, o eventuală prescripţie achizitivă ar putea începe să curgă împotriva acestor proprietari tabulari, luând în calcul momentul începerii posesiei antecesorilor reclamanţilor, după aceste date, lucru care nu a fost probat. Acest aspect nu a fost invocat de către reclamanţi nici prin acţiune şi nici prin căile de atac exercitate, astfel că instanţa de recurs nu poate analiza o astfel de stare de fapt şi de drept, în caz contrar ar încălca principiul disponibilităţii părţilor şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ. -„în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”.
Constatând inadmisibilitatea acţiunii formulate de reclamanţi pentru toate motivele expuse mai sus, celelalte motive de recurs invocate de reclamanţi apar ca superfluu a fi analizate.
Analiza lor se putea face doar dacă, aşa cum am arătat mai sus, se invoca începerea curgerii prescripţiei din anii 1940 şi respectiv 1947, însă acest aspect excede obiectului cauzei. Doar în aceste condiţii instanţa putea analiza întreruperea prescripţiei, naţionalizarea unei părţi din teren şi categoria terenului la acel moment şi în prezent.
| ← Uzucapiune. Condiţii pentru invocarea uzucapiunii. Exercitarea... | Uzucapiune. Condiţiile posesiei. Neplata impozitului pentru... → |
|---|
