Uzucapiune. Teren cu destinaţia de cimitir. Incidenţa.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Dreptul parohiilor rurale de a deţine în proprietate teren cu destinaţia de cimitir nu este reglementat ca un drept exclusiv. Rezultă, per a contrario, că nimic nu împiedica autorităţile locale să înfiinţeze şi să aibă în proprietate cimitire. În măsura în care au fost înfiinţate cimitire de către autorităţile locale (comunale sau orăşeneşti) anterior adoptării Legii nr. 213/1998, acestea fac parte în prezent din domeniul public de interes local, iar dobândirea dreptului de proprietate cu privire la acestea nu este posibilă pe calea uzucapiunii.

Secţia civilă, Decizia nr. 362 din 8 martie 2011

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Novaci reclamanta Parohia Novaci, reprezentată prin preot paroh C. I., a chemat în judecată pe pârâții Orașul Novaci, prin primar, M. E., M. I., D. M. C. (moștenitori ai defunctului M. A.), C. D. (moștenitoare a defunctului O.M.I.), G. M., P. L, P. M. și P. M. (moștenitori ai defunctului P. G.), solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că subscrisa reclamantă este proprietara următoarelor imobile: teren în suprafață de 10.830 m.p. situat în Novaci, str. Șesului, nr. 8, având ca vecinătăți la N- str. Intrarea Șesului, la S- str. Șesului și moștenitorii defunctului M. A., la E- str. Șesului, la V- str. Dumbrava; teren în suprafață de 2029 m.p. situat în Novaci, str. Rânca, având ca vecinătăți la N-moștenitorii defunctului P. G., la S- str. Rânca, la E-moștenitorii O. I., la V- str. Rânca și moștenitorii defunctului P. G., iar hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act autentic de proprietate.

în motivarea acțiunii, s-a arătat că în fapt reclamanta are în subordine două biserici, biserica parohială cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, situată în str. Șesului, nr. 8, având o suprafață de teren aferentă de 10830 m.p., și biserica filială, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, situată în str. Rânca, având o suprafață de teren aferentă de 2029 m.p.; că cele două suprafețe de teren identificate în petitul cererii sunt aferente utilizării celor două construcții parohiale de foarte mult timp, fiind ocupate de cimitir, anexele bisericești și bisericile propriu-zise.

S-a mai arătat că având în vedere situația de fapt precizată și faptul că limitele de proprietate nu au fost niciodată modificate, aspect ce urmează a fi confirmat de pârâți - persoane fizice, chemate în judecată în calitatea lor de vecini ai celor două terenuri, se impune a se constata că Parohia Novaci a dobândit un drept de proprietate asupra terenurilor de 10830 m.p., respectiv 2029 m.p. prin uzucapiune, ca urmare a unei posesii îndelungate, apte să producă un asemenea efect.

Totodată, s-a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1837 C.civ. raportat la art. 1890 C.civ., în condițiile în care s-a exercitat o posesie de peste 30 de ani, aceasta fiind de natură a determina nașterea dreptului de proprietate, în condițiile în care a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, calități ale posesiei impuse de dispozițiile art.1847 C.civ.

S-a precizat, de asemenea, faptul că cele două terenuri nu au intrat niciodată în proprietatea statului, aflându-se într-o zonă necooperativizată.

în drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 C.proc.civ., art. 1837, art. 1847 și art. 1890 C.civ.

Legal citați, pârâții O.M., P.M., M.I., D.M., C.D., M.E., P.L., G.M., P.M și C.D, au formulat întâmpinare, prin care au arătat că sunt de acord cu acțiunea formulată de reclamantă. De asemenea, prin întâmpinare s-a arătat că limitele de proprietate nu s-au modificat niciodată.

Pârâtul Orașul Novaci, reprezentat prin Primar ing. T. P., a formulat întâmpinare solicitând ca pe baza probelor ce vor fi administrate să se respingă cererea formulată de reclamantă ca nefondată și inadmisibilă, în ceea ce privește cele două cimitire, arătându-se că prin cererea înregistrată la Judecătoria Novaci, reclamanta Parohia Novaci a solicitat, în contradictoriu cu orașul Novaci și alți vecini, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că este proprietara unor imobile. Că pe terenul situat în str. Șesului se află biserica parohială cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, o clopotniță, o magazie, grupul sanitar, precum și cimitirul, iar pe terenul situat în str. Rânca se află biserica filiala cu hramul Nașterii Maicii Domnului, o clopotniță și cimitirul.

S-a mai precizat că în dovedirea acțiunii, reclamanta prezintă mai multe înscrisuri, din care nu reiese însă ca aceasta ar fi proprietara asupra terenurilor solicitate. Că, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia reglementează foarte clar regimul juridic al cimitirelor comunale și orășenești.

Totodată s-a mai arătat că susținerea reclamantei, în sensul că a dobândit dreptul de proprietate asupra celor două terenuri (în special asupra cimitirelor) prin uzucapiune, ca urmare a unei posesii îndelungate, apte să producă un asemenea efect, nu poate fi reținută din două considerente: conform art. 1844 C.civ. „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, s-au printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț” și că nu poate fi vorba de o posesie utilă a Parohiei, cel puțin asupra cimitirelor, atâta timp cât acestea au fost folosite din moși strămoși de locuitorii orașului Novaci.

Totodată s-a mai arătat că este de reținut că Parohiei Sf. Nicolae Tg. Jiu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se află amplasată biserica parohială, anexa și curtea casei parohiale, nu însă și asupra cimitirului, întrucât prevederile Legii nr. 213/1998 coroborate cu art. 1844 C.civ. sunt tranșante în ceea ce privește regimul juridic al cimitirelor.

în drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115-119 C.proc.civ..

Prin sentința civilă nr. 536/01.04.2010 pronunțată de Judecătoria Novaci a fost admisă acțiunea civilă în constatare formulată de reclamanta Parohia Novaci, reprezentată prin preot paroh C. I. împotriva pârâților T. P - Primarul orașului Novaci, M.M.I., D.M.C., C.D., G.M., P.L., P.M. și P.M.

S-a constat dreptul de proprietate al reclamantei pe terenurile în suprafață de 10830 m.p. situate în Novaci, str. Șesului, nr. 8, cu vecinii: la N- str. Intrarea Șesului, la S- str. Șesului și moștenitorii defunctului M.A, la E- str. Șesului, la V- str. Dumbrava și respectiv de 2029 m.p. situată în Novaci, str. Rânca, județul Gorj, cu vecinii: la N-moștenitorii defunctului P. G., la S- str. Rânca, la E-moștenitorii O.I, la V-str. Rânca și moștenitorii defunctului P. G.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în speța de față sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 raportat la art. 1890 C.civ., fiind îndeplinită condiția exercitării posesiei sub nume de proprietar, relevante în acest sens fiind înscrisurile depuse la dosar, respectiv, documentele bisericești ce se referă la imobilele din litigiu și în cuprinsul cărora s-a menționat ca făcând parte din patrimoniul bisericilor, inclusiv terenul aferent.

împotriva acestei sentințe a declarat apel, apelantul pârât T. P. - Primarul orașului Novaci, în calitate de reprezentant al orașului Novaci, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivat de faptul că intimata pârâtă Parohia Novaci nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor solicitate și regimul juridic al celor două terenuri este reglementat de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică.

A invocat apelanta că potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 10 din anexa la Legea nr. 213/1998 cimitirele orășenești și comunale fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor și în acest caz dispozițiile art. 1890 C.civ. nu sunt aplicabile acestor cimitire ,întrucât potrivit art. 1844 C.civ. „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată și sunt scoase afară din comerț”.

Că, în mod eronat instanța de fond a reținut că cele două cimitire nu fac parte din domeniul public al orașului Novaci pentru simplu fapt că nu sunt înscrise în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unității administrativ teritoriale, însușit de consiliul local și atestat de Guvernul României conform art. 21 alin. (2) și (3) și că în aceste condiții nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din legea nr. 213/1998 conform cărora „bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”.

S-a invocat că simpla omisiune din anexa nr. 5 la H.G. nr. 973/2002 a celor două cimitire aflate în litigiu nu duce la pierderea calității acestora de bun aparținând domeniului public.

Instanța de apel în raport de dispozițiile art. 295 C.proc.civ. a dispus efectuarea în cauză a unei expertize specialitatea topografie, sens în care a fost numit expert C. I. pentru a identifica terenul descris în petitul acțiunii cu vecinătăți, schiță, dimensiuni și a preciza ce suprafață de teren ocupă biserica și anexele bisericești și ce suprafață de teren are destinația de cimitir.

La data de 02.11.2010 a fost depus la dosar raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat și nici una dintre părți nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză.

Prin decizia nr. 453 din 19.11.2010 pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a respins ca nefondat apelul civil declarat de apelantul pârât T. P. - Primarul orașului Novaci, în calitate de reprezentant legal al orașului Novaci împotriva sentinței civile nr. 536/01.04.2010 pronunțată de Judecătoria Novaci în contradictoriu cu intimata reclamantă Parohia Novaci și intimații-pârâți M.I., D.M.C., C.D., G.M., P.L., P.M., P.M.

A fost obligat apelantul-pârât la plata către intimata reclamantă Parohia Novaci a sumei de 700 lei, cheltuieli de judecată în apel.

S-a reținut că prin cererea de față reclamanta Parohia Novaci a investit instanța de judecată cu acțiune civilă în constatare solicitând instanței să constate că este proprietara imobilelor: teren în suprafață de 10.830 m.p. situat în Novaci, str. Șesului, nr. 8, având ca vecinătăți la N- str. Intrarea Șesului, la S-str. Șesului și moștenitorii defunctului M. A., la E- str. Șesului, la V-str. Dumbrava; teren în suprafață de 2029 m.p. situat în Novaci, str. Rânca, având ca vecinătăți la N-moștenitorii defunctului P. G., la S- str. Rânca, la E-moștenitorii O.I, la V-str. Rânca și moștenitorii defunctului P. G.,ca urmare a intervenirii prescripției achizitive de peste 30 de ani.

Din întâmpinările formulate în cauză de către vecinii terenului în litigiu a rezultat că nu au existat divergențe asupra amplasării și dimensiunilor imobilelor respective, configurația actuală datând cu mult peste 30 de ani.

S-a reținut din înscrisurile depuse la dosar că Biserica Parohială purtând hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” a fost construită în anul 1922, terenul aferent acesteia fiind descris în mai multe documente bisericești (Sinodul Bisericii și inventarul acesteia din 1 martie 1972, însoțit de un istoric), în inventarul realizat în anul 1972 fiind precizată și suprafața de teren stăpânită ca fiind următoarea: teren clădit - 293 mp, curte 9205 mp și cimitir 3276 mp, de asemenea în anul 1969 s-a realizat o schiță a bisericii și a terenului stăpânit de aceasta, suprafața totală ocupată fiind de 12786 mp.

Biserica cu hramul „Nașterea Maicii Domnului ” a fost identificată drept filială a Parohiei Novaci cu prilejul inventarului din 1.03.1972 în care s-a precizat suprafața de teren deținută de această biserică, respectiv: teren clădit - 132 mp și cimitir 2033 mp.

S-a reținut că limitele de proprietate nu au fost niciodată modificate, aspect ce a fost confirmat de către pârâții persoane fizice chemate în judecată în calitatea lor de vecini ai celor două terenuri, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1847 și art. 1890 C.civ.

Critica apelantului - pârât sub aspectul încălcării de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1844 C.civ. și Legii nr. 213/1998 nu a fost reținută din următoarele considerente:

Aplicarea dispozițiilor art. 1844 C.civ. presupune îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru ca un lucru să fie considerat inalienabil „printr-o declarație a legii” nefiind suficient ca acesta să fie prin natura sa posibil a fi încadrat într-o categorie de bunuri inalienabile.

Cu alte cuvinte noțiunea de „declarație a legii” trebuie interpretată în sensul îndeplinirii condițiilor legale pentru ca bunul respectiv să fie declarat inalienabil.

în speța de față în mod corect instanța de fond a înlăturat apărarea pârâtului Orașul Novaci, prin reprezentantul său, în sensul că terenul aferent cimitirelor aparține domeniului public al orașului și astfel este inalienabil și imprescriptibil, întrucât nu s-a făcut dovada potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 213/1998 că acestea fac parte din domeniul public al orașului, nefiind înscrise în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unității administrativ teritoriale, însușit de către Consiliul Local și atestat de către Guvernul României prin Hotărâre, conform art. 21 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998.

Acest aspect a fost și recunoscut de către pârâtă, care prin reprezentantul său legal a menționat că imobilele din litigiu nu apar în anexa H.G. nr. 973/2002 privind atestarea domeniului public al județului Gorj.

Includerea cimitirelor în anexa la Legea nr. 213/1998, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 pct. 10 din actul normativ menționat nu este suficientă pentru a se reține că cimitirele respective fac parte din domeniul public al orașului așa cum susține apelanta, întrucât potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 apartenența la domeniul public este condiționată de emiterea unei hotărâri de guvern.

Astfel, potrivit alin. (3) al art. 21 din actul normativ menționat, inventarele astfel însușite se centralizează de Consiliul Județean, respectiv de Consiliul General al Municipiului București și se trimit Guvernului pentru ca prin hotărâre să se ateste apartenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local.

Cu alte cuvinte dacă bunurile nu sunt atestate ca făcând parte din domeniul public prin hotărâre a guvernului, nu este îndestulătoare declararea lor cu titlu general, în anexa la Legea nr. 213/1998 ca fiind parte constitutivă a domeniului public.

Totodată, dispozițiile art. 3 pct. 10 din anexa la Legea nr. 213/1998 nu se referă la acele cimitire constituite în cadrul parohiilor rurale, ci la cimitirele aflate în administrarea consiliilor locale.

în speța de față cele două cimitire în litigiu au fost permanent în administrarea parohiei și au destinația de cimitire parohiale, iar regimul juridic al acestora este reglementa de art. 186 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, adoptat prin H.G. nr. 53/16.01.2008 în conformitate cu care „fiecare parohie și mănăstire are dreptul să dețină sau să înființeze cel puțin un cimitir pentru îngroparea credincioșilor decedați, care este proprietatea parohiei sau a mânăstirii”.

în raport de întregul material probator în cauză, tribunalul a reținut că reclamantă Parohia Novaci a deținut terenul în litigiu de peste 30 ani, fiind îndeplinită condiția exercitării posesiei sub nume de proprietar, relevante în acest sens fiind înscrisurile depuse la dosar, respectiv, documentele bisericești care se referă la imobilele din litigiu și în cuprinsul cărora s-a menționat ca făcând parte din patrimoniul bisericilor, inclusiv terenul aferent.

Este evident astfel că, reclamanta a realizat o ocupațiune neîntreruptă pe o perioadă mai mare de 30 de ani asupra terenului în litigiu, această suprafață nefiind folosită sau revendicată în toată această perioadă de timp de către o altă persoană.

în aceste condiții este neîndoielnic că posesia a fost publică și continuă, cele două lăcașuri fiind deschise cultului bisericesc de la înființare și până în prezent.

Suntem în situația prevăzută de art. 645 C.civ. care stabilește uzucapiunea ca mod originar de dobândire a proprietății, proprietate definită în art. 480 C.civ., prescripția ca mod de a dobândi proprietatea fiind enumerată ulterior în art. 1837 C.civ.

Reclamantul a probat ocupațiunea terenului sub nume de proprietar pe o perioadă începând cu anul 1972 si până în prezent (mai mult de 30 de ani), îndeplinind condițiile prevăzute de textele de lege invocate anterior pentru întrunirea calității de proprietar prin uzucapiune. S-a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale acțiunii civile în constatare introdusă de reclamantă care, a exercitat o perioadă mai mare de 30 de ani, o posesie în condițiile art. 1846, 1847 C.civ., respectiv o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, asupra terenului în litigiu .

împotriva deciziei a declarat recurs orașul Novaci prin Primar solicitând modificarea deciziei în sensul respingerii cererii, inclusiv a obligației de plată a cheltuielilor de judecată.

în motivarea recursului recurentul a susținut că nu se poate reține incidența în cauză a prevederilor art. 1846, 1847 și 1890 C.civ. raportate la prevederile art. 886 din H.G. nr. 53/2008. Simpla susținere a Parohiei Novaci în sensul că cele două cimitire sunt parohiale, în baza unui articol din H.G. nr. 53/2008, nu este suficientă pentru a concluziona că reclamanta este proprietara terenurilor individualizate prin acțiunea introductivă. Inventarele prezentate de reclamantă nu constituie decât o evidență a construcțiilor și terenurilor care se află în administrarea intimatei și nu în proprietatea acesteia. Acest aspect este de la sine înțeles mai ales în ce privește cimitirele, cu privire la care regimul juridic este clar stabilit prin art. 3 pct.10 din anexa la Legea nr. 213/1998, în conformitate cu care „domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din…cimitirele orășenești și comunale”.

Dispozițiile art. 186 din H.G. nr. 53/2008, care consacră dreptul parohiilor și mânăstirilor de a deține și înființa cimitire, s-a apreciat că aceste prevederi legale nu pot retroactiva. Pe de altă parte pentru ca un cimitir să facă parte din proprietatea parohiei sau mânăstirii este necesară în mod cert existența unor acte translative de proprietate, care să ateste acest drept. Intimata nu a prezentat astfel de acte, invocând uzucapiunea de 30 ani ca mod de dobândire a proprietății; aceasta nu poate opera întrucât conform art. 1844 cod civil nu se poate dobândi în acest mod proprietatea lucrurilor care nu se află în circuitul civil. Faptul că cele două cimitire nu sunt menționate în anexa nr. 5 la H.G. nr. 973/2002 care atestă domeniul public al orașului Novaci (fiind omise) s-a apreciat că nu prezintă relevanță câtă vreme bunurile domeniului public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse.

Criticile formulate de recurentă se încadrează în prevederile art. 304 pct.7 și 9 din art. 304 C.proc.civ.

Se impune mai întâi precizarea că este fondată susținerea recurentei, în sensul că dispozițiile art. 186 din H.G. nr. 53/2008 nu sunt relevante în soluționarea pricinii, întrucât în litigiu se află dreptul de proprietate cu privire la terenuri ce au destinația de cimitir de multă vreme; nu este disputat dreptul parohiilor și mânăstirilor de a deține și înființa cimitire în viitor.

întrucât pe o parte din terenurile în litigiu există înființate cimitire de multă vreme (aspect necontestat de recurentă) se impunea a se lămuri regimul juridic al terenurilor cu această destinație prin prisma prevederilor legale anterioare.

Sub acest aspect este de precizat că prin art. 181 din vechiul statut al Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/23.02.1949, s-a prevăzut că fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir pentru îngroparea morților, care este proprietatea parohiei. Cimitirul și locul său se administrează de organele parohiale (art. 182).

Dreptul parohiilor rurale de a deține în proprietate teren cu destinația de cimitir nu era reglementat, însă, ca un drept exclusiv. Rezultă, per a contrario, că nimic nu împiedica autoritățile locale să înființeze și să aibă în proprietate cimitire. în măsura în care au fost înființate cimitire de către autoritățile locale (comunale sau orășenești) anterior adoptării Legii nr. 213/1998, acestea fac parte în prezent din domeniul public de interes local, iar dobândirea dreptului de proprietate cu privire la acestea nu este posibilă pe calea uzucapiunii.

în raport de cele expuse mai sus Curtea apreciază că dezlegarea dată pricinii în calea de atac a apelului este nelegală, câtă vreme s-a motivat dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă pe calea uzucapiunii, fără a se verifica și stabili cine era titularul dreptului de proprietate al terenurilor cu destinația de cimitir la data promovării acțiunii.

Este de precizat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Astfel, în mod greșit tribunalul a apreciat că procedura de inventariere a bunurilor domeniului public are efect constitutiv de drepturi. Această procedură a fost adoptată strict cu scopul de a ține o evidență a bunurilor domeniului public. Omisiunea includerii în această evidență a unor bunuri în legătură cu care s-ar dovedi că aparțin în proprietate statului sau unităților administrativ-teritoriale și că sunt de utilitate publică nu ar putea avea drept efect schimbarea regimului juridic al acestora.

Terenurile ce au destinația de cimitire, potrivit art. 3 pct. 10 din anexa la Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public de interes local. Prin voința legiuitorului s-a stabilit că acest gen de bunuri fac parte din domeniul public de interes local. Astfel fiind, terenurile cu destinația de cimitire, care aparțin în proprietate unităților administrativ-teritoriale, fac parte din domeniul public de interes local (și nu din domeniul privat al acestora), indiferent dacă au fost cuprinse sau nu în inventarul întocmit în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Pentru ca terenurile cu destinația de cimitir, aflate în litigiu, să facă parte din domeniul public de interes local este necesar, însă, ca unitatea administrativ-teritorială să fie titularul dreptului de proprietate. Această cerință se impune a fi verificată în cauză, deoarece terenurile cu destinația de cimitire nu fac parte din categoria bunurilor prevăzute în Constituție ca aparținând exclusiv domeniului public. Astfel fiind, nu se poate prezuma că un teren ce are destinația de cimitir aparține în mod obligatoriu domeniului public de interes local. Pentru a aparține domeniului public local este necesar ca unitatea administrativ-teritorială să fie titularul dreptului de proprietate cu privire la acest bun.

în soluționarea litigiului de față prezenta relevanță deosebită, deci, a se stabili dacă la data adoptării Legii nr. 213/1998 unitatea administrativ teritorială era sau nu titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinația de cimitire, întrucât - dacă se confirmă acest aspect - cererea ulterioară prin care se solicită să se constatate că a fost dobândit dreptul de proprietate pe calea uzucapiunii (astfel cum dorește reclamanta) cu privire la aceste terenuri nu mai este posibilă (câtă vreme prin efectul legii aceste bunuri sunt imprescriptibile).

Pentru lămurirea regimului juridic al terenurilor cu destinația de cimitire la data promovării acțiunii se impune a fi trimisă cauza spre rejudecare la instanța de apel.

în rejudecarea pricinii tribunalul va stabili în ce măsură inventarele depuse la dosar de reclamantă (ce au fost întocmite în baza statutului adoptat prin Decretul nr. 233/1949) au fost sau nu avizate de Ministerul Culturii (care, potrivit art. 29 alin. (2) din Decretul nr. 177/1948, avea atribuțiuni de control și verificare). Totodată, în soluționarea cauzei - după lămurirea aspectelor de fapt menționate mai sus - instanța de apel va avea în vedere și faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat și dispozițiile art. 111 C.proc.civ. (nu doar prevederile art. 1890 C.civ.), reclamanta susținând că terenurile în litigiu nu au intrat niciodată în proprietatea statului.

în măsura în care - după lămurirea regimului juridic al terenurilor cu destinația de cimitire - se va aprecia necesar, se va completa expertiza întocmită în cauză în sensul unei individualizări mai exacte a terenurilor ce au această destinație din suprafața totală de teren aflată în litigiu.

în temeiul art. 312 alin. (5) C.proc.civ. recursul este admis.

(Judecător P. Belulescu)

← Contracte. Întreţinere. Neexecutare din culpa creditorului...  Popriri. Cerere de validare →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Uzucapiune. Teren cu destinaţia de cimitir. Incidenţa.