Decizia civilă nr. 103/2013. Rezolutiune contract
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
cod operator 4204
DECIZIE CIVILĂ Nr. 103/A
Ședința publică din 29 Aprilie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. W.
J. ecător A. S. T.
G. ier A. Sas
Pe rol este soluționarea apelului formulat de reclamanta B. R. M. împotriva sentinței civile nr. 2131/12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr._ și apelului formulat de intimatul M. P. împotriva încheierii civile din 26 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr._ (dosar corect_ ).
Se constată că dezbaterea apelului a avut loc în ședința publică din data din data de_, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, în conformitate cu prevederile art. 260 și art. 146 Cod procedură civilă, coroborate cu art. 298 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de_, când a pronunțat prezenta hotărâre.
T.
Prin sentința civilă nr. 2131/12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr._ s-a admis excepția prescripției cererii de constatare a nulității contractului de rentă viageră imobiliar autentificat sub nr.3964/_ și în consecință s-a respins această cerere.
S-au respins și cererile privind :rezoluțiunea contractului de rentă viageră imobiliar autentificat sub nr.3964/_ și restabilirea situației anterioare încheierii contractului,formulate de reclamanta B. R. M. domiciliată în S.
M. ,str.str. G. Ș., nr.92, jud. M. în contradictoriu cu pârâtul M.
P. cu domiciliul procesual ales în S. M., str. C. iu C. ,nr.1 ,jud. M. la sediul cabinet avocat A. Toader.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului 2000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta și pârâtul sunt frați. La data de 20 octombrie 2004 între părți a intervenit contractul de rentă viageră imobiliar autentificat sub nr. 3964 în baza căruia reclamanta, în schimbul unei rente viagere anuale de 1200 Euro, plătibilă în rate lunare egale de câte 100 Euro a înstrăinat pârâtului următoarele imobile:
casă și teren aferent în suprafață de 1771 m.p. situate în S. M., str. Gh. Ș. ,nr.92, înscrise în C.F. nr.1321 S. M. ,nr.top.493/2;
casă și teren aferent în suprafață de 2595 m.p. situate în S. M., str. Ion Ghica,nr,32, jud. M. ,înscrise în C.F.nr.6435 S. M., nr.top.2198/15 și C.F.nr.18071 S. M., nr.top.2198/16/1;
teren fânaț în suprafață de 6,7764 ha situat în S. M., la locul numit " Șugău";, înscris în C.F.nr.18071 S. M., nr.top.4944, (filele 6-8). Asupra tuturor imobilelor reclamanta și-a rezervat dreptul de uzufruct viager, bunurile fiind grevate cu ipotecă convențională de rangul I și
interdicția de înstrăinare și grevare.
De asemenea pârâtul și-a asumat prin contract obligația de a o înmormânta pe reclamantă după religia din care face parte și după obiceiul locului, consimțind ca imobilele să fie grevate cu dreptul de uzufruct cu ipotecă convențională de rangul I și interdicția de înstrăinare și grevare în favoarea reclamantei .
În baza contractului, pârâtul și-a înscris în C.F. dreptul de proprietate asupra imobilelor (filele 11-13).
Ulterior părțile au încheiat contractul de donație imobiliar nr. 5083/_ prin care pârâtul donează reclamantei imobilul în natură casă, anexe și teren aferent în suprafață de 1771 m.p. situat în S. M. ,str. Gh. Ș. ,nr.92, reclamanta solicitând radierea din C.F. a ipotecii de rang I în sumă de 1200 Euro pe an, a sarcinii înmormântării, a dreptului de uzufruct viager și a interdicției de înstrăinare și grevare reținute în sarcina sa.
Donația a fost făcută cu scutire de raport, însă pârâtul a solicitat notarea în C.F. a interdicției de înstrăinare a imobilului pe o perioadă de 5 ani, din momentul încheierii actului (filele 9-10).
Prin acțiunea așa cum a fost precizată de reclamantă la data de_ (fila 52) aceasta a solicitat în principal constarea nulității absolute a contractului de rentă viageră, invocând lipsa discernământului în momentul încheierii actului.
Conform concluziilor expertizelor medico-legale efectuate în cauză (filele 167-169, 191-193,213-216), la data încheierii contractului de rentă viageră, reclamanta care suferă de "tulburare de adaptare depresivă, tulburare de anxietate";, având multiple internări în serviciul de psihiatrie începând cu anul 1979, nu a avut discernământ.
Potrivit disp.art.948 C.civ., una din condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții este consimțământul valabil al părții ce se obligă.
Pornind de la definiția oricărui act juridic civil ce apare ca fiind: manifestarea de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, se observă că orice act juridic trebuie să aibă, în primul rând, un caracter conștient, mai precis, persoana care-l încheie trebuie să aibă capacitatea mentală de a înțelege consecințele pe care le va produce actul ce-l încheie.
Este vorba despre existența la momentul încheierii actului a unei voințe conștiente care să permită autorului actului să aibă deplina reprezentare a faptelor sale și evident a consecințelor juridice pe care acesta le produce.
În speță, chiar dacă formal reclamanta și-a exprimat consimțământul pentru încheierea actului, având în vedere că, caracterul conștient al consimțământului era afectat, actul încheiat este lovit de nulitate.
Jurisprudența majoritară apreciază că, lipsa discernământului în momentul încheierii actului relevă nu inexistența consimțământului ci un simplu viciu al acestuia deoarece în această situație consimțământul există, de aceea nu este atrasă decât nulitatea relativă a actului, sancțiunea intervenind pentru protejarea intereselor persoanei și nu al unuia general.
Pârâtul prin reprezentat a invocat excepția prescripției formulării cererii de constatare a nulității.
Analizând această excepție, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit disp.art.1 coroborat cu art.9 al.2 din Decretul nr.167/1958 termenul de prescripție este de 3 ani, iar în caz de anulare prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.
Este vorba deci de un termen de prescripție de 3 ani și 18 luni.
Contractul atacat a fost încheiat la data de_, iar acțiunea a fost introdusă la data de_ .
Termenul de prescripție s-a împlinit la 20 aprilie 2012 fără a lua în considerare că cererea de constatare a nulității a fost formulată abia la data de_, prin precizarea depusă la fila 52.
În consecință instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în privința cererii de constatare a nulității, situație în care nulitatea nu operează, cererea fiind respinsă.
Astfel, instanța a analizat cererea subsidiară de rezoluțiune a contractului de rentă viageră.
Potrivit disp.art. 1020, 1021 Cod civil, condiția rezolutorie este subînțeleasă întotdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său.
În acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese.
Contractul de rentă viageră intervenit între părți este un contract sinalagmatic, însă rezoluțiunea nu este aplicabilă acestui tip de contract decât
în situația în care părțile contractante au prevăzut un pact comisoriu în acest sens.
Astfel, potrivit disp.art.1646-1647 C.civ., în situația de neplată a ratelor credirentierul nu poate cere rezoluțiunea contractului ci doar executarea lui.
În speță, reclamanta care a invocat faptul că pârâtul nu și-a respectat obligația de plată a rentei lunare, are posibilitatea de a cerere obligarea pârâtului la achitarea ratelor restante.
Față de cele de mai sus, instanța a respins și cererea de rezoluțiune a contractului de rentă viageră formulată de reclamantă, precum și cererea accesorie de repunere în situația anterioară încheierii contractului.
Ulterior, prin încheierea civilă pronunțată în_ aceeași instanță a admis în parte cererea formulată de pârâtul M. P. în contradictoriu cu reclamanta B. R. și, în consecință, a constatat că termenul de prescripție a cererii privind anularea contractului s-a împlinit la data de 20 aprilie 2009 și nu la data de 20 aprilie 2012 .
S-a respins cererea pârâtului cu privire la reținerea domiciliului din străinătate.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta B. R. M. solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea acțiunii în sensul constatării nulității absolute a contractului de rentă viageră autentificat sub nr. 3964/_ și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale a declarat apel M.
P. solicitând modificarea în parte a încheierii civile din 26 septembrie 2012, în sensul admiterii și a cererii formulate de petent, îndreptându-se eroarea materială din cuprinsul sentinței civile nr. 2031/12 septembrie 2012, în sensul trecerii și a domiciliului real al pârâtului ca fiind în: K. nr. 28, 21569, M.
- Suedia.
Apelanta B. M. a arătat că soluția primei instanțe este greșită deoarece aceasta a avut în vedere realitatea relativă și nu cea absolută care în opinia apelantei ar fi sancțiunea corectă în cazul lipsei discernământului.
Apelanta a arătat că lipsa discernământului este mai mult decât un viciu de consimțământ.
Potrivit dispozițiilor art. 948 cod civil vechi, elementele de fond pentru recunoașterea valabilității unui act juridic civil sunt capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.
Oricare dintre definițiile date de doctrină capacității, recunoaște faptul că aceasta este o componentă a capacității juridice civile a subiectelor de drept și faptul că, capacitatea de a contracta implică obligatoriu existența capacității de exercițiu a subiectului de drept.
Însă, nu se poate ignora relația dintre capacitatea de a contracta și discernământ care prezumă existența capacității de exercițiu.
Așa s-a ajuns la axioma potrivit căreia discernământul este o stare de facto a persoanei fizice care determină capacitatea persoanei de a încheia acte juridice, capacitatea fiind o stare de jure.
Așadar, existența discernământului este definitorie când vorbim de capacitatea de a contracta, în acest caz sancțiunea fiind anulabilitatea actului.
A doua condiție cerută de lege este consimțământul care pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească cumulativ cele 4 condiții: să provină de la o persoană cu discernământ; prin manifestarea de voință să se urmărească producerea de efecte juridice; manifestarea de voință să fie exteriorizată; să nu fie alterată de vreun viciu de consimțământ.
Și al doilea element de fond al valabilității actului juridic nu este valabil fără discernământ.
Concluzionând, lipsa discernământului nu este un simplu viciu de consimțământ ci afectează capacitatea de a contracta și consimțământul în sine, care nu mai este valabil exprimat. Câtă vreme 2 dintre condițiile de valabilitate ale unui act juridic depind de existența discernământului, se impune o evaluare mai atentă a sancțiunii aplicate pentru lipsa acestuia.
În cazul capacității, lipsa discernământului echivalează cu lipsa capacității de exercițiu și se sancționează cu nulitatea relativă. De aici, în opinia recurentei, provine teza potrivit căreia lipsa discernământului atrage nulitatea relativă. În cazul capacității de exercițiu, lipsa discernământului este dată de vârsta subiectului de drept, de când se prezumă prin lege că are discernământ o persoană (însă legea se schimbă, astfel discernământul inexistent după legea veche poate apărea după legea nouă, care ridică pragul vârstei până la care se prezumă că discernământul nu există).
Nu se poate pune semnul echivalent între lipsa discernământului datorat vârstei și lipsa discernământului dat de o boală psihică, întrucât aici nu mai intervine legea care poate să schimbe ceva.
În speță, lipsa discernământului nu este o simplă afirmație care descrie o trecătoare stare de fapt.
Apelanta a arătat că, în opinia sa, lipsa discernământului a dus la lipsa consimțământului valabil, sancțiunea fiind nulitatea absolută nu cea relativă.
Apelanta a mai arătat că pe de altă parte, dacă în speță este vorba de o nulitate relativă, de protecție, nu se știe de când curge termenul de prescripție.
Din modul în care instanța a rezolvat acest aspect reiese nelegalitatea hotărârii.
Instanța a aplicat în speță dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 167/1958, ignorând aspectul potrivit căruia lipsa discernământului în speță provoacă și lipsa capacității de exercițiu. Or, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 2, din Decretul lege 167/1958, "prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu cât timp nu are un reprezentant legal";.
Fiind vorba de o boală psihică și având în vedere că lipsa discernământului în speță nu este momentană, ci se întinde pe o lungă perioadă, atunci instanța ar fi trebuit să pună în discuție acest aspect.
Termenul de prescripție în acest caz nu curge de la data încheierii contractului fără discernământ ci de la data la care se poate afirma că discernământul a fost recăpătat pentru că, în caz contrar, protecția legii față de cei cu lipsă de discernământ implicit lipsa de capacitate de exercițiu ar fi iluzorie. Nu se poate afirma că în_ nu a avut discernământ, însă din_ a avut deplinătatea facultăților mintale, astfel că termenul de prescripție începe să curgă.
Intimatul M. P. a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Analizând sentința atacată, prin prisma dispozițiilor legale incidente și în considerarea motivelor de apel, tribunalul reține următoarele:
Lipsa discernământului nu echivalează cu lipsa consimțământului, ci reprezintă un simplu viciu al consimțământului, sancționat cu nulitatea relativă.
Analiza discernământului se face în literatura juridică, atunci când se examinează capacitatea de-a încheia acte juridice, apreciindu-se că în timp ce capacitatea este o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, ce nu se confundă cu consimțământul.
Discernământul ține de caracterul conștient al voinței manifestate de a perfecta un act juridic, însă lipsa discernământului, nu este asimilată lipsei totale de consimțământ, întâlnită în cazul erorii obstacol.
De aceea persoanele cu capacitate deplină de exercițiu, sunt prezumate a avea discernământul necesar pentru încheierea de acte juridice, iar cei lipsiți de capacitatea de exercițiu sunt prezumați a nu avea discernământ datorită fie vârstei fragede, fie stării de sănătate mintală, în ultimul caz fiind vorba de majorii puși sub interdicție. Dacă în cazul lipsei totale a consimțământului sancțiunea legală este nulitatea absolută deoarece sancțiunea intervine pentru absența unui element esențial față de care actul juridic nu poate lua naștere, respectiv a voinței manifestate de încheierea actului juridic, prin sancțiune urmărindu-se ocrotirea unui interes general, în ipoteza lipsei de discernământului, sancțiunea trebuie să fie una de protecție în favoarea persoanei interesate, care a contractat fără putință de a aprecia cu privire la efectele manifestării sale de voință.
Este și firesc să se aplice sancțiunea nulității relative, de vreme ce aceiași sancțiune de protecție este operantă și în ipoteza încheierii actelor juridice de către persoane lipsite de capacitatea de exercițiu, fără încuviințarea ocrotitorului legal, ori de cei puși sub interdicție, deci lipsiți de discernământ.
Obiectul contractului de rentă viageră imobiliar, autentificat sub nr. 3964/20 octombrie 2004, l-a constituit și imobilul din S. M., str. G. Ș. nr. 92, jud. M. .
Ulterior acestui contract, prin contractul de donație imobiliar autentificat sub nr. 5083/10 noiembrie 2008 intimatul a donat recurentei imobilul situat în S.
M. str. G. Ș. nr. 92, jud. M., CF nr. 1321 nr. topo 493/2.
Eventuala nulitate a contractului inițial, ar afecta și acest contract. Lipsa discernământului apelantei, nu este invocat și în raport de acest contract.
Nulitatea incidentă în speță este deci ceea relativă, acțiunea fiind prescriptibilă în termenul general de 3 ani. Termenul și momentul de la care acesta a început să curgă a fost corect calculat de prima instanță.
În consecință, apelul declarat împotriva sentinței de B. R. M. va fi respins ca nefondat.
Apelul declarat de M. P. împotriva încheierii civile pronunțată în data de_ va fi însă admis raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă, întâmpinarea va cuprinde, printre altele domiciliul sau reședința pârâtului.
Dacă pârâtul locuiește în străinătate, președintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin citație pârâtul va fi informat că are obligația de a-și alege domiciliul în România (art. 1141 alin. 4 Cod procedură civilă).
Reclamanta în acțiunea formulată, nerespectând dispozițiile art. 112 cod procedură civilă și ale art. 82 Cod procedură civilă n-a arătat și domiciliul pârâtului, ci numai domiciliul ales de către acesta, domiciliul pe care îl alesese în alte cauze.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a arătat domiciliul său real indicând și domiciliul ales.
Ca urmare, pârâtul în dosar nr._, indicându-și domiciliul real, acesta trebuia a fi reținut în cuprinsul sentinței civile nr. 2031/12 septembrie 2012, ținându-se seama de efectele atribuite de lege domiciliului unei persoane.
Reținerea domiciliului ales, ca obligație pentru pârât nu poate să suplinească sau să înlocuiască domiciliul real.
Cele de mai sus se constituie într-o omisiune în sensul art. 281 Cod procedură civilă, determinând temeinicia cererii formulate de către pârât, ținându-se seama și de dispozițiile art. 261 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde, printre altele, numele, domiciliul sau reședința părților, prin domiciliu trebuind să se înțeleagă domiciliul real (art. 261 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă).
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă apelanta B. R. M. va fi obligată la plata către intimat a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocațial dovedit cu chitanța nr. 277/_ (fila 19 dosar apel).
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta B. R. M., domiciliată în S.
M. str. Gh. Ș. nr. 92 jud. M., împotriva sentinței civile nr. 2031/_
, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației.
Admite apelul declarat de apelantul M. P. domiciliat în K. nr. 28, 21569 M. Suedia și domiciliul procesual ales la cabinet avocat A. T. ,
S. M. str. C. iu C. nr. 1 jud. M., împotriva încheierii civile pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației la data de_ în dosarul nr._, pe care o modifică în parte în sensul că admite cererea de îndreptare a omisiunii formulată de M. P. și îndreaptă omisiunea materială din minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 2031/_, în sensul că se va consemna și domiciliul pârâtului din străinătate, respectiv K. nr. 28, 21569 M. Suedia.
Menține restul dispozițiilor încheierii pronunțate la data de_ .
Obligă apelanta B. R. M. la plata către intimatul M. P. a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică de azi, 29 aprilie 2013.
PREȘEDINTE | J. ECĂTOR | G. | IER | |||
W. D. | S. | T. | A. | Sas A. |
În C.O.semnează vicepreședintele instanței
Red.WD/_
Tred. A.S./_ - 4 ex
J. ecător la fond: U. L. G.
| ← Încheierea civilă nr. 80/2013. Rezolutiune contract | Decizia civilă nr. 4448/2013. Rezolutiune contract → |
|---|
