Decizia civilă nr. 1182/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL SĂLAJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Date cu caracter personal Nr. operator: 2516
DECIZIA CIVILĂ NR.1182
Ședința publică din 29 octombrie 2013
Completul compus din:
Președinte: C. D., judecător
H. I. D., judecător
C. N. C., judecător
V. V., grefier
S-au luat în examinare recursul declarat de pârâta S. A. R. A. VIENNA INS. ANCE GROUP SA, cu sediul social în B., B-dul.C. I, nr.31- 33, în nume propriu și pentru SUCURSALA A. SĂLAJ, cu sediul procesual ales la cabinet Av. Horotan Vasile în S. M., str. Mileniului, nr.16/2, jud. S. -
M., împotriva sentinței civile nr. 1787 din 10 iunie 2013 pronunțată de Judecătoria Zalău, în dosar nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare se prezintă reprezentantul intimatului-reclamant, av. Hedeșiu D. N. cu împuternicire avocațială depusă la dosar (f.16), lipsă fiind restul părților.
Cauza se lasă la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la a doua strigare se prezintă reprezentantul intimatului-reclamant, av. Hedeșiu D. N. cu împuternicire avocațială depusă la dosar (f.16), lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită, potrivit dispozițiilor art.87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care: Reprezentantul intimatului-reclamant depune la dosar chitanța nr.257/_
în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu avocațial (f.27).
Nefiind alte cereri de formulat ori probe de administrat instanța constată închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului formulat.
Reprezentantul intimatului-reclamant, av. Hedeșiu D. N. solicită instanței respingerea recursului formulat de către recurenta-pârâtă și a se menține în totalitate sentința instanței de fond. Arată că recurenta a ridicat excepția inadmisibilității parțiale a cererii de chemare în judecată. Solicită respingerea acestei excepții având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 17 decembrie 2012, dată la care art.720 indice 1 alin.1 din vechiul Cod de procedură civilă prevedea că procedura prealabilă a concilierii directe este obligatorie doar în litigiile între doi profesioniști, ori în speța de față intimatul-reclamant nu are calitatea de profesionist, și deci nu avea obligația parcurgerii procedurii prealabile a concilierii directe. Pentru aceste motive solicită respingerea acestei excepții. Cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la fondul cauzei solicită respingerea criticile aduse hotărârii recurate, acestea constând în invocarea unor erori ale instanței de fond cu privire la administrarea probelor, pe de o parte se solicită în mod neîntemeiat că instanța din oficiu ar fi administrat unele probe și în mod neîntemeiat ar fi respins alte probe. A arătat și prin întâmpinare că proba cu interogatoriul a fost solicitată de către intimatul-reclamant, nu a fost o probă administrată din oficiu, iar cu privire la proba expertizei invocată de recurentă, arată că aceasta nu se impunea întrucât datele necesare pentru calculul despăgubirii a fost agreată de către cele 2 părți așa cum s-a arătat în dosarul de fond, ei au achiesat la valoarea propusă de SC A. . Algoritmul prevăzut de normele CSA este foarte simplu și este la îndemâna oricărui cetățean care își revendică un drept de despăgubire, susținând că instanța de fond avea competența de a verifica și a aplica acest algoritm de calcul, nu erau necesare cunoștințe tehnice ale unui expert auto. De altfel, prin cererea de recurs nici nu se contestă modul de calcul și suma care a fost stabilită de către instanța de judecată cu titlu de despăgubiri, se contestă faptul că instanța nu a încuviințat proba cu expertiza fără a se argumenta motivele pentru care era necesară administrarea acestei probe.
Cu privire la penalitățile de întârziere a arătat și prin întâmpinare că normele CSA prevăd două modalități de stabilire a despăgubirii și două momente de când obligația asigurătorului devine exigibilă, în situația în care se deschide un dosar de daună obligația asigurătorului devine exigibilă după 10 zile de la depunerea ultimului înscris, dar nu mai târziu de 90 de zile de la avizarea daunei, iar în situația în care nu se deschide un dosar de daună obligația devine exigibilă pentru asigurător după 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Mai susține că toate criticile aduse sentinței sunt nefondate, solicitând respingerea recursului.
Instanța raportat la obiectul cererii și al actelor existente la dosar reține cauza în pronunțare.
T R I B U N AL U L,
Prin Sentința civilă nr. 1787 din 10 iunie 2013 a Judecătoriei Z. a fost respinsă excepția inadmisibilității parțiale a acțiunii, invocată de pârâtă. A fost admisă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul LS împotriva pârâtei SC A. R. A. V. S. și în contradictoriu cu intervenientul forțat M. G. . În consecință, pârâta a fost obligată să achite în favoarea reclamantului suma de 48.113,23 lei - reprezentând despăgubiri materiale, precum și penalități de 0,1% pe zi calculate la suma de 48.113,23 lei, începând cu data înregistrării cererii de chemare in judecata,_ si pana la data plății efective. Pârâta a mai fost obligată și la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată în sumă de 6481 lei.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
În vederea întocmirii dosarului de daună pentru autoturismul proprietatea reclamantului care a fost avariat în accidentul produs la data de 4 iulie 2011 din culpa exclusivă a intervenientei forțate G. -M. G., pârâta SC A. R.
A. V. SA a întocmit dosarul de daună nr.40089565 și implicit nota de constatare (f.75-76) prin care s-au stabilit avariile produse autoturismului proprietatea reclamantului. Raportat la avariile menționate în această fișă de constatare a fost întocmit la data de_ de către SC Autoworld SRL un antecalcul privind
reparațiile și piesele necesare la autovehiculul reclamantului în sumă de 131.803,92 lei (f.13-22).
Conform art.41 alin.1 din Legea nr.136/1995, în asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
Potrivit art. 50 din Ordinul nr.5/2010 CSA, despăgubirile pentru autovehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare. Prin valoare rămasă, conform normelor menționate, se înțelege valoarea acelor părți din autovehicul rămase neavariate, cuprinse între 0,1% și cel mult 25% din valoarea autovehiculului la data accidentului.
Valoarea autovehiculului la data producerii accidentului se stabilește scăzându-se din valoarea de nou a acestuia uzura corespunzătoare.
Atât reclamantul cât și pârâta au considerat valoarea de nou a autovehiculului ca fiind 63.200 Eur, conform catalog Schwacke nr.9/2003, iar valoarea epavei este de 407 lei conform adeverinței de primire și plata nr.231 din_ (f.12), valoare necontestată de pârâtă.
In ceea ce privește coeficientul de uzură societatea pârâta a aplicat un coeficient de uzura de 75% corespunzătoare unei stări medii a autovehiculului, în timp ce reclamantul a considerat ca coeficientul de uzura corect este de 63%.
La stabilirea uzurii autovehiculului reclamantului, prima instanță a avut în vedere dispozițiile 58 și 59 din Ordinul CSA 5/2010 și implicit data primei înmatriculări a autoturismului-_, vechime în exploatare 9 ani, 11 luni, 9 zile și numărul de kilometri parcurși:86.579 km.
Art. 59 din Ordinul CSA nr.10/2010 prevede că: "; (1) În cazul vehiculelor la care se cunosc datele menționate la art. 58 alin. (4), pentru stabilirea coeficientului de uzură al vehiculului avariat se caută în tabelul coeficienților de uzură linia corespunzătoare vechimii în exploatare, în ani, și coloana corespunzătoare stării de întreținere medie, la intersecția cărora se va găsi coeficientul de uzură respectiv. Coeficienții de uzură sunt determinați pentru un parcurs mediu anual de:
15.000 km pentru vehicule cu masa totală maximă autorizată de până la 3,5 t și pentru cele al căror număr de locuri pe scaune nu este mai mare de 9;
20.000 km pentru vehicule cu masa totală maximă autorizată mai mare de 3,5 t și pentru cele al căror număr de locuri pe scaune este mai mare de 9.
În cazul în care există diferențe între parcursul real și cel rezultat utilizându- se media anuală, coeficientul corespunzător stării de întreținere medie se va corecta cu 0,5% pentru fiecare 1.000 km, fără a se putea depăși coeficienții corespunzători stărilor de întreținere bună sau satisfăcătoare.
Corecția se face prin adunare, dacă parcursul real este mai mare decât parcursurile medii menționate la alin. (1), ori prin scădere, dacă parcursul real este mai mic.
Din anexa nr.3 a Ordinului nr.5/2010, tabelul 1 rezulta ca pentru un autovehicul cu vechimea cuprinsă între 9 ani și 6 luni și 10 ani, la starea buna de întreținere îi corespunde o uzură de 63%, la starea medie o uzură de 75% iar starea satisfăcătoare o uzură de 85%.
Întrucât vechimea autovehiculului este de 9 ani și șase luni pentru un parcurs mediu anual de 15.000 km, rezulta un parcurs corespunzător celor 10 ani de: 15.000x10=150.000 km în cazul unei întrețineri medii. Deoarece numărul de km. corespunzători unei stări de întreținere medii este mai mare decât numărul de km parcurși de reclamant se aplică prevederile alin.5 ale art.59 și anume: 150.000 km-
86.579 km=63.421 km, 64.421 km x 05,% = 31,5%, astfel ca, coeficientul de uzură ar fi 75%-31,5%=43,5%, insă art.59 alin.2 teza a 2-a prevede ca coeficientul rezultat nu poate depăși coeficienții corespunzători stărilor de întreținere bună sau satisfăcătoare. Prin urmare, uzura autovehiculului implicat în accident este de 63%. Având în vedere dispozițiile prevăzute de art.41 și art.42 alin.2 din legea nr.136/1995 care stabilesc răspunderea asigurătorului de a suporta costul despăgubirilor datorate unui accident cum este cazul în speța dedusă judecății, despăgubiri care se stabilesc în limitele obligațiilor care revin conform contractului de asigurare instanța de fond a obligat pârâta SC A. R. A. V. SA la plata sumei de 48.113,23 lei despăgubiri în favoarea reclamantului.(63.200 eur- x 37%=23.384 eur; 23.384 eur/4.2217 lei la data producerii accidentului = 98.720.23 lei; 98.720,23 lei -50.200 lei (suma achitată) - 407 lei (valoare epavei) = 48.113,23
lei.
Potrivit art.37 din Ordinul nr. 5/2010, " Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere";. Or, față de împrejurarea ca asiguratorul a diminuat nejustificat despăgubirea care se cuvenea reclamantului, prima instanță a constatat aplicabilitatea disp. art.37 din Ordinul nr.5/2010 și a obligat pârâta să achite în favoarea reclamantului penalități de 0,1% pe zi calculate la suma de 48.113,23 lei începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată,_ și până la data plății efective.
În baza art.274 C.pr.civ, pârâta a fost obligată la plata sumei de 6481 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu avocațial
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC A.
A. V. S.A, solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru o mai judicioasă cercetare a fondului, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurenta consideră că, în mod nelegal, prima instanță a respins excepția inadmisibilității parțiale a acțiunii introductive, pentru pretențiile reclamantului ce exced sumei de 27.706 lei, pentru care nu a fost urmată procedura prealabilă a concilierii directe prevăzută de art. 720/1 și urm. C.pr.civ.
Al doilea motiv de recurs invocat se referă la necercetarea judicioasă a fondului cauzei, ca urmare a respingerii de către prima instanță a cererii în probațiune cu expertiza tehnică auto prin care să fie determinată valoarea maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate reclamantului. Disputa dintre părți se rezumă la chestiuni de ordin tehnic, respectiv coeficientul de uzură, starea de întreținere și valoarea rămasă, care presupun cunoștințe de specialitate în materia auto, fapt pentru care administrarea probei cu expertiza tehnică auto era utilă.
În al treilea rând, se arată că în mod nelegal A. a fost obligată la plata penalităților de întârziere în temeiul art. 37 din Ordinul CSA 5/2010, în realitate, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 36 alin.1 din același ordin.
În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304/1, art. 309 pct.9, art. 312 alin.3-5 și art. 274 C.pr.civ., precum și pe dispozițiile Ordinului Președintelui CSA nr.5/2010.
Intimatul reclamant LS a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat. În esență, intimatul apreciază că sentința recurată este temeinică și legală. Astfel, referitor la excepția inadmisibilității parțiale a acțiunii introductive, reclamantul susține că, neavând calitatea de profesionist, dispozițiile art. 720 ind.1 C.pr.civ. referitoare la procedura prealabilă a concilierii directe nu sunt aplicabile.
Cu privire la fondul cauzei, reclamantul arată că Ordinul CSA 5/2010 stabilește un algoritm simplu de calcul al valorii despăgubirii, astfel ca aceasta să poată fi determinată de orice persoană păgubită, fără a fi necesar a se recurge la cunoștințele de specialitate ale unui expert auto. Este de remarcat că recurenta nu aduce nicio critică la modul de calcul expus de către instanța de fond, nu invocă nicio eventuală greșeală privind stabilirea cuantumului despăgubirii
Referitor la penalitățile de întârziere, în mod corect acestea au fost acordate, având în vedere că cererea reclamantului de despăgubire a făcut obiectul unui dosar de daună deschis de recurenta pârâtă, care în mod neîntemeiat a diminuat despăgubirea ce i se cuvenea reclamantului.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului și sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, inclusiv 304 indice 1 Cod procedură civilă, T. apreciază că recursul pârâtei SC A. R. A. V.
este nefondat, pentru următoarele motive:
Cu privire la modul în care prima instanță a soluționat excepția inadmisibilității parțiale a acțiunii introductive, T. apreciază că în mod corect a reținut prima instanță faptul că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 720 ind.1 și urm. C.pr.civ., reclamantul neavând calitatea de profesionist, iar raporturile dintre părți neavând natură contractuală. Dispozițiile cuprinse în art. 720 ind.1 și urm. C.pr.civ. fiind norme de procedură, sunt de imediată aplicare, inclusiv raporturilor de drept material născute anterior intrării lor în vigoare. De aceea, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost introdusă la data de_, dată la care prevederile referitoare la procedura concilierii directe au fost modificate prin art. 219 pct.21 din Legea 71/2011, aceste modificări sunt aplicabile litigiului de față, chiar dacă raportul de drept material dintre părți a luat naștere anterior intrării în vigoare a legii de procedură mai sus amintite.
Referitor la fondul cauzei, T. apreciază că probatoriul administrat de prima instanță a fost îndestulător, fundamentând pe deplin temeinicia sentinței judecătoriei. Este adevărat că, în cele mai multe dintre cauzele de felul celei supusă prezentei judecăți, una dintre probele esențiale o constituie expertiza tehnico- judiciară auto. În cazul de față însă, administrarea acestei probe era inutilă, deoarece aspectele tehnice pe care expertul auto le-ar fi putut stabili cu privire la autovehiculul avariat au rezultat din înscrisurile încuviințate în probațiune, în principal din dosarul de daună întocmit de pârâtă și nu au fost contestate de părți.
Însăși pârâta a afirmat, prin răspunsurile la interogatoriu, că valoarea reală a autoturismului anterior producerii accidentului, precum și modalitatea de calcul a valorii maxime a despăgubirilor cuvenite reclamantului rezultă din înscrisurile care compun dosarul de daună.
Așadar, în condițiile în care ambele părți au considerat că dauna produsă autovehiculului reclamantului este totală, valoarea reparațiilor depășind valoarea autovehiculului la data producerii accidentului, că valoarea de nou a autoturismului este de 63.200 Eur, conform catalogului Schwake nr.9/2003, iar valoarea epavei este de 407 lei (aceasta fiind suma primită de reclamant de la REMAT C. în schimbul epavei), singurul aspect asupra căruia părerile părților au fost divergente și care urma a fi lămurit de către instanță pentru a stabili valoarea despăgubirii era cel legat de coeficientul de uzură.
Acest coeficient a fost determinat de către prima instanță în baza datelor tehnice ale autovehiculului rezultate din actele depuse în dosarul de daună și constatările reprezentanților pârâtei, date referitoare la vechimea în exploatare, determinată după data primei înmatriculări, și numărul de kilometri parcurși (constatat de inspectorul de daune). Fiind cunoscute și necontestate aceste date, prima instanță nu a avut altceva de făcut decât să aplice dispozițiile art. 58 și 59 din Ordinul CSA 5/2010, stabilind coeficientul de uzură conform anexei 3 din ordin și prin aplicarea coeficientului de corecție ca urmare a parcurgerii unui număr de kilometri mai mic față de cel prevăzut în ordin pentru cazul unei stări medii de întreținere. În acest fel, în mod corect a fost determinat de către prima instanță un coeficient de uzură de 63%, în raport de care mai apoi a calculat valoarea reală a autovehiculului la data producerii accidentului, din care a scăzut valoarea epavei, rezultatul obținut reprezentând valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului, din care a scăzut apoi suma achitată deja de pârâtă cu titlu de despăgubiri, obținându- se în final suma de 48.113,23 lei pe care pârâta o mai datorează reclamantului pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin accidentul auto provocat de către intervenienta forțată.
În ce privește ultimul motiv de recurs, ce vizează penalitățile de întârziere la plata cărora pârâta a fost obligată, T. apreciază soluția primei instanțe ca fiind legală și întemeiată, având în vedere că, admițând pretenția principală din cererea de chemare în judecată, instanța a stabilit implicit și culpa pârâtei în diminuarea nejustificată a despăgubirilor acordate reclamantului.
Față de cele arătate, apreciind neîntemeiate motivele invocate în cererea de recurs și neidentificând nici alte motive de ordine publică, văzând și dispozițiile art. 312 al. 1 C. proc. civ., T. va respinge recursul, urmând să mențină în integralitate hotărârea instanței de fond.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească intimatului reclamant cheltuieli de judecată în recurs în suma de 1000 lei, reprezentând onorariu avocațial dovedit cu chitanța de la fila 27 din dosar.
Pentru aceste motive,
În numele L E G I I, D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SA
R. A. Vienna Insurance Group SA, împotriva sentinței civile nr.1787/_ a Judecătoriei Z. .
Obligă pârâta să plătească reclamantului 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28 noiembrie 2013.
Președinte, | Judecător, | Judecător, | Grefier, | ||||
C. D. | H. | I. | D. C. N. | C. | V. | V. |
Red.HID/_
Dact.VV/_ /2ex. Jud.fond: C. C.
| ← Decizia civilă nr. 172/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 975/2013. Pretenții → |
|---|
