Decizia civilă nr. 1857/2013. Accesiune
| Comentarii |
|
R O M Â N I A CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR.1857/R/2013
Ședința publică din 18 aprilie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTOR: A. C. JUDECĂTOR: C. -M. CONȚ GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare, ca urmare a strămutării, cererea de revizuire declarată de revizuientul VANKAI L. împotriva deciziei civile nr. 211 din_ a Curții de Apel B. în dosarul nr._, privind și pe intimatul M.
B. PRIN P. .
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentantul revizuientului V. L., avocat Dan I., reprezentantul intimatului M.
B. prin P., avocat N. I. Vrânceanu, cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită. Cererea de revizuire este legal timbrată.
S-a făcut referatul cauzei, după care, Curtea, pune în discuția reprezentantului revizuientului să precizeze dacă cererea de revizuire este admisibilă raportat la dispozițiile art. 322 alin. 1 C.proc. civ.
Reprezentantul revizuientului susține că dezbaterile în materia civilă sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care ea se sprijină.
Susține că prin motivele cererii de revizuire a arătat că atunci când se respinge un recurs este greu de crezut că instanța de recurs judecă fondul. În principiu atunci când se respinge un recurs, instanța este ținută să aprecieze asupra conformității legii, vizavi de hotărârea pronunțată în apel.
În cazul de față a sesizat Judecătoria Brașov cu o cerere privind constatarea unui drept de proprietate pură și simplă asupra unei construcții. Această instanță a pronunțat a hotărârea prin care a reținut că recurentul nu are în patrimoniu un asemenea drept asupra construcției, construcția aflându-se în domeniul public.
Instanța de apel, a evocat fondul cauzei și a pronunțat o hotărâre pentru fond pentru ca în recurs, instanța de recurs să înlăture totalmente motivarea hotărârii Tribunalului B. și a suplinit după propria afirmație întreaga motivare cu privire la starea de fapt și de drept reținută. Astfel, din acest punct de vedere este evident că instanța de recurs a procedat în mod greșit, pronunțând o hotărâre prin care evocă fondul cauzei.
Starea de fapt și de drept a fost rediscutată în integralitate de către instanța de recurs și aceasta s-a pronunțat în legătură cu fondul cauzei.
Instanța de recurs nu a verificat hotărârea atacată din perspectiva motivelor de modificare invocată de către reclamant în recurs, ci a înlăturat motivele și a făcut o nouă judecată, judecând fondul.
Reprezentantul intimatului solicită admiterea excepției inadmisibilității recursului pentru motivele invocate prin întâmpinarea depusă la dosar.
Susține că atât instanța de fond cât și instanța de apel au avut în vedere starea de fapt corectă, respectiv faptul că recurentul din această cauză nu are nici un drept de proprietate asupra terenului și nici asupra construcției.
Totodată arată că și în ce privește constatarea acceiunii imobiliare instanțele s-au pronunțat asupra acestui aspect.
În concluzie, solicită admiterea excepției inadmisibilității în cauză fiind aplicabile prevederile art. 322 alin. 1 C. proc. civ.
Reprezentantul revizuientului arată că prin noțiunea de lucru trebuie înțeleasă nu doar pretenția pe care reclamantul o are în fața instanței de recurs. În recurs, reclamantul nu a sesizat instanța de control cu pretențiile sale proprii, ci cu critici față de hotărârea pronunțată în apel.
Noțiunea de lucru trebuie să includă și pretenția reclamantului, pretenție cu care a investit instanța de recurs, instanța de control judiciar,
judecând în limitele în care a fost investită.
Primul motiv al cererii de revizuire având în vedere că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, este admisibil. Recursul este o cale de atac în cadrul căruia controlul judiciar se limitează la respectarea legalității hotărârii pronunțată de instanța de apel, astfel că suplinirea considerentelor hotărârii este posibilă doar în calea de atac al apelului, având în vedere caracterul devolutiv al acestuia. Extinderea dezbaterilor de către instanța de recurs se poate face doar cu privire la motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu și cu condiția punerii lor în discuția părților, însă în mod greșit instanța de recurs suplinește motivarea instanței de apel.
Reprezentantul revizuientului arată că a sesizat instanța de recurs cu motive întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C.proc. civ., respectiv cu privire la motivarea contradictorie și nu cu teza potrivit căreia hotărârea nu cuprinde motive. În decizia pronunțată, în recurs s-a apreciat că motivarea instanței de apel este insuficientă, iar la deliberare nu s-a pronunțat asupra motivelor cu care a fost investită, ci s-a pronunțat asupra unor motive cu care nu a fost sesizată și care nu au făcut obiectul judecăților anterioare.
În temeiul art. 295 C.proc. civ., instanța de recurs era limitată în cercetarea cauzei în limitele în care a fost investită, ori instanța de recurs a încălcat dispozițiile acestui text de lege.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea cererii de revizuire, cu cheltuieli de judecată.
Starea de fapt reținută de instanța de apel dar și de ceea de recurs este în esență aceea că doar proprietarul terenului poate invoca dreptul de accesiune ori revizuientul a pierdut proprietatea asupra terenului ca o consecință a executării sale silite urmare a nerestituirii unui credit contractat cu o unitate bancară.
Apreciază că situația prevăzută de art. 322 pct. 2 C.proc. civ., respectiv aceea că instanța de recurs să se fi pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut nu se regăsește în cauza dedusă judecății. Instanța de recurs s-a pronunțat asupra lucrului ce s-a cerut, adică asupra accesiunii imobiliare, chiar dacă pentru respingerea recursului motivările au fost nuanțate.
Chiar dacă revuizuientul a susținut că a investit instanța cu o acțiune în constatarea unui drept preexistent și nu cu o acțiune în
constituirea dreptului de proprietate asupra construcției, instanța de recurs nu putea face abstracție de starea de fapt și de drept de la momentul investirii acesteia. Instanțele nu pot constata un drept real asupra unui imobil construcție, atâta timp cât nu există dreptul real pe care respectivul drept să poată fi grevat.
Cu privire la faptul că instanța s-a pronunțat asupra unui lucru necerut: instanța de recurs s-a pronunțat asupra acțiunii în constatare, respectiv în ceea ce privește recunoașterea dreptului de accesiune imobiliară.
C U R T E A
Prin cererea de revizuire înregistrată la data de_ pe rolul Curții de Apel B. revizuientul VANKAI L. a solicitat anularea deciziei civile nr. 211/R/_ pronunțată de Curtea de Apel B. în dosar nr. _
.
În motivarea cererii de revizuire întemeiată în drept pe dispozițiile art. 322 pct. 2 Cod proc.civ., revizuientul a arătat următoarele:
Reclamantul a formulat acțiune înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașiv, având ca obiect constatarea, confirmarea, recunoașterea preexistentei unui drept de proprietate pur și simplu asupra unei lucrări edificate de pârât, de bună credință, pe terenul reclamantului.
Acțiunea a fost respinsă de instanța de fond, cu motivarea că lucrarea edificată de pârât este în domeniul public al județului B. și prin urmare, este inalienabilă.
Instanța de apel a menținut soluția de respingere a acțiunii, însă a înlăturat argumentul instanței de fond și l-a înlocuit cu propriu argument, reținând că dreptul de accesiune s-a născut nu în patrimoniul reclamantului și în cel al căruia de la care reclamantul a cumpărat terenul, pe considerentul că lucrarea fusese încorporată în sol, înainte ca reclamantul să dobândească proprietate terenului.
Instanța de recurs reține că toate criticile aduse hotărâri date de instanța de apel sunt veridice, situație în care ar fi trebuit să admită recursul. Însă, instanța de recurs înlocuiește toate considerentele instanței de fond cu propriile ei considerente și se pronunță asupra unor lucruri pe care recurentul nu le-a invocat.
Astfel, instanța de recurs reține că reclamantul nu mai are în prezent un drept de proprietate asupra terenului și deci nu mai are nici un drept de accesiune.
Reclamantul a investit instanța cu o acțiune în constatarea unui drept preexistent și nu cu o acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției. Apoi, este de observat că dreptul de accesiune fusese exercitat deja, astfel că reclamantul nu mai avea drept la încă un drept de accesiune.
Instanța de recurs se pronunță asupra unor lucruri cu care nu a fost sesizată. Instanța de recurs nu poate decât să facă aprecieri asupra conformității cu legea a hotărârii dată de instanța de apel, dar nu poate suplini considerentele hotărârii atacate, acest lucru fiind posibil doar în apel, având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac.
Instanța de recurs poate extinde dezbaterile la motivele de ordine publică care pot fi invocate din oficiu doar cu condiția punerii în dezbaterea părților. Redactorul hotărârii atacate cu revizuire reține că legea a impus o reglementare riguroasă a condițiilor de exercitare a recursului, situație în
care instanța de recurs trebuia să-și oprească cercetarea la motivele invocate de recurent sau la cele de ordine publică puse în discuție din oficiu.
Reclamantul a invocat în susținerea recursului dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod proc.civ. Din nicio propoziție a recursului nu rezultă că reclamantul ar fi invocat insuficiența motivării, ci doar greșita aplicare a legii. În acest context, este bizară soluția de suplinire a motivării fără ca acest lucru să se fi cerut și este inadmisibil ca instanța de recurs să se pronunțe asupra unor lucruri cu care nu a fost sesizată și care nu au
făcut obiectul judecăților anterioare.
Instanța de recurs cu toate că reține că hotărârea dată de instanța de apel nu conține motive contradictorii, nu se oprește cu pronunțare asupra unor lucruri necerute, ci insistă în sensul că reclamantul ar fi trebuit să-l despăgubească pe pârât, doar că nu mai are această obligație, pentru că, între timp, terenul nu-i mai aparține. Or, problema dreptului de creanță al pârâtului a fost judecată de prima instanță, iar soluția nu a fost atacată sub acest aspect, intrând în puterea lucrului judecat.
Prin urmare, instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri necerute în recurs, depășind limitele investirii sale prin motivele de recurs, situație în care se impune anularea hotărârii și, în consecință, admiterea recursului.
În ce privește decizia pronunțată de instanța de recurs, revizuientul arată că aceasta este în conflict vădit cu opinia științifică a autorului Dârm
N., din a cărui lucrare reproduce mai multe aliniate, concluzionând că în situația din speță, prin respingerea recursului, instanța nu soluționează fondul, ci constată că, criticile de nelegalitate ale hotărârii date în apel nu sunt fondate. Soluționând fondul pentru motive greșite, pentru prima dată în recurs, instanța a depășit limitele investirii și, în consecință, a creat recursului o situație mai gravă și l-a lipsit de gradele de jurisdicție prevăzute de lege.
Reviziuientul a mai invocat faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut. Astfel, instanța de fond a fost investită cu recunoașterea unui drept preexistent, instanța de recurs omite să se pronunțe asupra acestei cereri, considerând că a fost sesizată cu o acțiune în realizare, acțiune în cadrul căreia instanța trebuie să constituie dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară.
Instanța de recurs, deși reține că dreptul de accesiune poate fi exercitat doar de proprietarul terenului și că acest drept a fost deja exercitat, nu răspunde acțiunii în constatare cu care a fost investită și socotește că prin hotărârea sa s-ar fi născut dreptul de proprietate asupra construcției.
Instanța de recurs este în eroare cu privire la lucrul cerut. Astfel, s-a cerut confirmarea unui drept preexistent, iar instanța de recurs reține că
"dreptul de accesiune a fost litigios iar accesiune incertă";. Dreptul de accesiune nu a fost litigios, el nu a făcut obiectul prezentului proces, la data sesizării instanței de judecată dreptul de accesiune fusese stins prin exercițiul lui și a rămas în discuție recunoașterea dreptului de proprietate pură și simplă asupra construcției.
Este evident că instanța de recurs a făcut o confuzie cu privire la lucrul cerut de reclamant: dreptul de proprietate pură și simplă asupra construcției, iar nu dreptul de accesiune care s-a stins prin uzul său. Așadar "cauza acțiunii în constatarea dreptului de accesiune";, " accesiunea
litigioasă"; și "accesiunea incertă"; asupra cărora s-a pronunțat instanța de recurs nu fac obiectul investirii.
Separat de lipsa de coeziune juridică a motivării, ceea ce este important din punct de vedere al revizuirii este că instanța nu s-a pronunțat asupra constatării dreptului de proprietate pură și simplă asupra construcției, ci asupra "constatării dreptului de accesiune";.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul M. B. a invocat în primul rând excepția inadmisibilității cererii de revizuire, raportat la prev. art. 322 pct. 2 Cod proc.civ., invocate ca temei al cererii, în legătură cu care a arătat că nu pot forma obiect al revizuirii hotărârile pronunțate de instanțele de recurs prin care recursul a fost respinsă, fără a se invoca fondul, menținându-se situația de fapt stabilită de instanța a cărei hotărâre a fost recurată.
În ce privește faptul că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, intimatul a arătat că toate instanțele au răspuns la cererea cu care au fost investite, chiar dacă cu motivări neidentice. Instanța de recurs s-a pronunțat asupra lucrului ce s-a cerut, adică asupra accesiunii imobiliare, chiar dacă pentru respingerea recursului motivările au fost nuanțate.
Chiar dacă revuizuientul susține că a investit instanța cu o acțiune în constatarea unui drept preexistent și nu cu o acțiune în constituirea dreptului de proprietate asupra construcției, instanța de recurs nu putea face abstracție de starea de fapt și de drept de la momentul investirii acesteia. Instanțele nu pot constata un drept real asupra unui imobil construcție, atâta timp cât nu există dreptul real pe care respectivul drept să poată fi grevat.
În ce privește faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, intimatul a arătat că instanța de recurs s-a pronunțat asupra acțiunii în constatare, respectiv în ceea ce privește recunoașterea dreptului de accesiune imobiliară.
Revizuientul nu combate prezumțiile instituite de art. 492 C. civil, de la care pornește dreptul de accesiune, ci dimpotrivă recunoaște că nu este proprietarul terenului și că nu a realizat construcția pe cheltuiala sa, motiv pentru care logica juridică a instanței de recurs este la adăpost de orice critică.
Mai mult, nu se pune problema unui drept de accesiune, atunci când ambele lucruri, în speță terenul și construcția aparțin aceluiași proprietar, M. B. .
Cererea de revizuire a fost strămutată de către Înalta Curte de Casație și Justiție la Curtea de Apel Cluj:
Conform dispozițiilor art. 137 Cod proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În baza acestor dispoziții, în ședința publică din_, instanța din oficiu a pus în discuția părților excepția inadmisibilității cererii de revizuire, excepție pe care a găsit-o întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. 1 Cod proc.civ., "revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute la pct. 1-9.
Prin urmare, pentru a se putea cerere revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs, legiuitorul a impus condiția ca această instanță
să fi evocat fondul cauzei, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale a împrejurărilor de fapt care fuseseră stabilite,în oricare din cele două ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea care fusese aleasă până în acel moment.
Problema care se pune este ceea ce trebuie să se înțeleagă prin
"evocarea fondului";. În lipsa unei definiții legale a ceea ce înseamnă
"evocarea fondului"; au fost exprimate o varietate de opinii care reflectă modul diferit în care este interpretată această sintagmă.
Jurisprudența a statuat că nu evocă fondul cauzei și, prin urmare, nu pot forma obiect al revizuirii, hotărârile de primă instanță prin care nu s- a rezultat fondul, cum ar fi hotărârile de declinare a competenței, hotărâri prin care se soluționează o altă excepție, ordonanța președințială deoarece pe calea ei instanța ia doar măsuri urgente și vremelnice, fără a prejudeca fondul și hotărârile pronunțate de instanța de recurs prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul, menținându-se starea de fapt stabilită de instanța a cărei hotărâre a fost recurată.
Argumentul avut în vedere de jurisprudență, și apoi preluat în doctrina de specialitate, atunci când a statuat în sensul că este inadmisibilă revizuirea declarată împotriva unei hotărâri pronunțată în recurs, prin care nu a fost evocat fondul cauzei, este acela că atunci când instanța de recurs a respins recursul și a menținut decizia dată în apel, ea a menținut implicit situația de fapt reținută de tribunal, neschimbând starea de fapt dedusă judecății.
În perioada în care erau în vigoare dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 Cod proc.civ., texte de lege care permiteau instanței de recurs să analizeze hotărârea recurată și sub aspectul netemeniciei sale, era posibil ca instanța de recurs să respingă recursul formulat împotriva hotărârii tribunalului, dar să rețină în considerentele deciziei faptul că soluția primei instanțe este legală, dar motivarea acestei soluții este greșită și, în consecință, să procedeze la o reapreciere a probelor cauzei și o proprie interpretare și aplicare a prevederilor legale aplicabile. Această analiză făcută de instanța de recurs constituie o evocare a fondului cauzei, situație în care revizuirea ar fi admisibilă.
Ulterior abrogării pct. 10 și 11 din art. 304 Cod proc.civ., instanța de recurs nu mai poate cenzura hotărârea recurată sub aspectul netemeinicie sale, ci doar strict sub aspectul corectei aplicări a legii de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată. Prin urmare, instanța de recurs nu mai poate reaprecia probele, nu mai poate schimba starea de fapt și nu mai poate să dea o interpretare și aplicare proprie circumstanțelor de fapt ale cauzei.
Concluzionând, pentru a ne găsi în prezența evocării fondului cauzei, este necesar ca instanța de recurs să admită recursul, să caseze hotărârea recurată, să rejudece cauza pe fond, pronunțând o altă soluție decât cele două instanțe sau să respingă apelul, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe.
În speță, curtea constată că decizia atacată prin prezenta cerere de revizuire nu evocă fondul cauzei, având în vedere că prin această decizie a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul V. L. .
Reclamantul a solicitat inițial, prin acțiunea promovată pe cale de ordonanța președințială să se constate dreptul lui de proprietate asupra porțiunii de drum și talazuri de sprijin betonate și de pământ, elemente de
construcție denumite convențional Ocolitoarea B. ului ( spre Zizin), aflate pe terenul proprietate a reclamantului înscris în Cf 1402 Baciu, nr. top 1364/1/a dreptul de proprietate constituit la_ prin accesiune imobiliară artificială. Ulterior, la_ reclamantul a arătat că cererea nu este ordonanța președințială, ci acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile art. 494 C. civil.
Prin sentința civilă nr. 8722/6 iulie 2011 a Judecătoriei B. a fost respinsă acțiunea reclamantului, cât și cererea reconvențională formulată de pârâtul M. B. pentru constituirea unui drept de superficie în favoarea construcției, iar în subsidiar, obligarea reclamantului la plata despăgubirilor pentru lucrările supuse accesiunii.
Instanța de fond a reținut în esență că imobilul care face obiectul prezentei cauze se află în proprietatea publică a municipiului B., fiind scos din circuitul civil și a apreciat că acesta nu poate fi dobândit prin accesiune imobiliară artificială în condițiile art. 494 C. civil.
Prin decizia civilă nr. 120 din_ a Tribunalului B. a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul V. L. . Tribunalul pornind de la prev. art. 494 C. civil, a reținut că prin faptul edificării unei construcții pe terenul altuia din chiar momentul încorporării acesteia în sol, se naște pentru proprietarul fondului un drept de proprietate asupra construcției, întrucât materialele de construcție care sunt bunuri mobile până atunci, o dată cu încorporarea în sol constituie un bun imobil, că, construcția în litigiu a fost edificată în perioada 2001-2005 fiind finalizată la data cumpărării terenului de către apelant și, prin urmare, dreptul de proprietate prin accesiune a fost dobândit inițial de către proprietarul terenului de la data construirii și nu de către apelant, succesor cu titlu particular ce a dobândit proprietatea terenului la un moment ulterior.
Susținerile recurentului că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau a dat mai mult decât s-a cerut și prin aceasta a soluționat cauza pe fond, sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Revizuientul a investit instanța cu o acțiune în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială. Instanța de recurs s-a pronunțat asupra acțiunii în constatarea dreptului de accesiune imobiliară și nu asupra acțiunii în realizare cu privire la care reține că nu poate fi exercitată decât de proprietarul terenului. Instanța de recurs raționează cu privire la prezumțiile instituite de art. 402 C. civil și analizează dispozițiile art. 494 C. civil, concluzionând că în considerarea celor expuse nu prezintă nico importanță în speță, că dreptul de accesiune
s-a născut în patrimoniul primului proprietar al terenului sau urmare înstrăinării în cel al reclamantului, cum a considerat instanța de apel, după cum nu are relevanță din punct de vedere a dobândirii dreptului pur de proprietate asupra construcției, momentul exercitării dreptului, respectiv data formulării acțiunii în revendicare, notificării sau introducerii prezentei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune și nici chiar al stadiului în care se află construcția.
Aceeași instanță de recurs apreciază că problema importantă din cauză este aceea referitoare la persoana care poate exercita dreptul de accesiune imobiliară, respectiv de proprietarul terenului sau de proprietarul construcției și procedează la analizarea consecințelor care se produc pe planul dreptului substanțial și procesual de acest dualism.
Faptul că instanța de recurs a reținut că unele motive înlocuiesc pe cele ale instanțelor de fond, nu echivalează cu evocarea fondului, având în vedere, așa cum a reținut chiar instanța de recurs că acestea sunt probleme de legalitate, cenzurabile în această cale de atac, că prin aceasta reclamantului nu i se produce o agravare a situației în propriul recurs.
Revizuientul invocă trunchiat și scoase din context reținerile instanței de recurs, pentru a face admisibilă cererea. Astfel, reținem un singur exemplu, invocat de revizuient, cel referitor la faptul că "Curtea de Apel B. nu se oprește aici cu pronunțarea asupra unor lucruri necerute și insistă în sensul că reclamantul ar fi trebuit să-l despăgubească pe pârât, doar că nu mai are această obligație, pentru că între timp terenul nu-i mai aparține";. Revizuientul nu observă însă că instanța de recurs după ce reproduce conținutul dispozițiilor art. 492 și 494 C. civil, analizează conținutul acestora referindu-se la prezumțiile instituite de art. 492 C. civil și reținând cu privire la art. 494 C. civil că "acest text este unul definitoriu pentru situația constructorului, care funcție de atitudinea sa volitivă la edificare poate fi pus în situații diferite, cu consecințe diferite asupra patrimoniului său, dar și pentru proprietarul terenului, care după
împrejurări, poate dobândi sau nu proprietatea asupra construcției în puterea dreptului de accesiune";, că "dacă constructorul a fost de bună credință, respectiv a avut credința că edifică pe terenul său ori viciile titlului său asupra terenului nu au fost cunoscute, se află în situația unuia de bună credință și deci proprietarul fondului nu mai poate cere ridicarea construcției, dar are obligația de a indemniza pe constructor";.
În continuare, instanța face o analiză teoretică a noțiunii de bună sau rea credință a constructorului, concluzionând că "nu prezintă nicio importanță în speță, că dreptul de accesiune s-a născut în patrimoniul primului proprietar al terenului și apoi prin înstrăinări succesive în cel al reclamantului, cum a considerat instanța de apel, după cum nu are relevanță din punct de vedere al dobândirii dreptului pur de proprietate asupra construcției, momentul exercitării dreptului, respectiv al formulării acțiunii în revendicare, notificării sau introducerii prezentei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate prin accesiune și nici chiar al stadiului în care se află construcția, în acest ultim caz interesând doar valoarea indemnizației pe care o primește constructorul (pârâtul), din moment ce ambele părți au înțeles că acesta este unul de bună credință";.
În concluzia celor reținute, curtea apreciază că cererea de revizuire formulată este inadmisibilă și în consecință, în baza art. 322 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să fie respinsă.
Urmare respingerii ca inadmisibilă a cererii de revizuire, fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod proc.civ. revizuientul va fi obligat să plătească intimatului M. B. prin P. suma de 1.550 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței de la fila 16.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire declarată de revizuientul
V. L. împotriva deciziei civile nr. 211/R din_ a Curții de Apel B. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Obligă pe numitul revizuient să plătească intimatului M. B. prin P. suma de 1.550 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 aprilie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | GREFIER | ||||
ANA I. A. | C. | C. | M. | CONȚ C. | B. |
Red. IA dact. GC 2 ex/_
| ← Încheierea civilă nr. 97/2013. Accesiune | Decizia civilă nr. 257/2013. Accesiune → |
|---|
