Decizia civilă nr. 227/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL SĂLAJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ Operator date 2516
DECIZIA CIV ILĂ NR.227
Ședința publică din data de 05 decembrie 2013 Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE: I. -D. H. JUDECĂTOR: M. -T. L. GREFIER: A. V.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta SC C. ASIG SA, în contradictoriu cu pârâtul H. Z., împotriva Sentinței civile nr. 1990 pronunțată la data de 26 iunie 2013 de către Judecătoria Zalău în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentanta apelantei SC C. Asig SA, consilier juridic Bei I. (delegație de reprezentare fila 51) și reprezentantul intimatului H. Z., avocat P. Ilie
(împuternicire avocațială - fila 25).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, potrivit dispozițiilor art.131 din Noul Cod de procedură civilă, procedând la verificarea competenței, constată că este competentă general, material și teritorial să judece prezenta cale de atac.
La solicitarea instanței, apelantul arată că a vizionat înregistrarea pe suport magnetic și nu mai are de formulat cereri în probațiune.
Constatând că nu mai sunt de formulat cereri în probațiune sau de invocat excepții, în baza art.392 din Noul cod de procedură civilă instanța declară deschise dezbaterile asupra fondului cauzei și acordă cuvântul părților prezente pentru susținerea cererilor și apărărilor formulate în proces.
Reprezentanta apelantei solicită admiterea apelului și pe cale de consecință modificarea în totalitate a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. Susține apelul așa cum a fost formulat și solicită să nu se ia în considerare apărările formulate de către intimat, considerând că pretențiile ridicate în fața instanței de judecată au fost dovedite în totalitate, motiv pentru care, raportat la considerentele expuse în scris solicită admiterea apelului, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât în instanța de fond, cât și în apel.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea apelului ca fiind neîntemeiat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, pentru motivele invocate în întâmpinare, pe care o susține în instanță. Solicită și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată conform chitanței depuse la dosar plus cheltuielile de deplasare, sens în care depune bonul fiscal de la fila 52.
Considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza dispozițiilor art.394 din Noul cod de procedură civilă, instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Deliberând, reține că:
Prin sentința civilă nr. 1990 din_ a Judecătoriei Z. s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de către reclamanta S.C. C. A. S.A S., în contradictoriu cu pârâtul H. Z., privind obligarea la plata sumei de 1.999,73 lei, reprezentând contravaloarea ratelor restante neachitate la polițele tip RCA.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
În fapt, reclamanta S.C. C. Asig S.A. a emis pârâtului H. Z. polițele de asigurare RCA HR01524635 și la polița HR01524636, prima cu valabilitate de șase luni, iar cea de-a doua cu valabilitate un an(f.8,10).
În cuprinsul primei polițe se menționează că prima de asigurare este de
Ron încasată în data de_, iar în cuprinsul celei de-a doua se menționează că prima de asigurare este de 2,155,07 Ron, încasată în data de_ . Aceste mențiuni nu se coroborează însă cu situația din evidențele reclamantei, unde sunt indicate alte sume achitate cu chitanțele mai sus arătate și unde apare prima de asigurare in patru rate.
În drept, potrivit art.969 C.civ, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante iar potrivit art.11 din Legea 136/1995, încheierea contractului de asigurare se probează cu polița de asigurare sau cu certificatul de asigurare emis și semnat de asigurător,
Prima instanță a arătat însă că acest text de lege, art.11 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, nu poate fi interpretat în sensul că este suficientă semnătura asigurătorului pe polița de asigurare pentru a se considera contractul valabil încheiat cu privire la toate elementele esențiale ale acestuia. De fapt, acest text reglementează modalitatea de probare a intrării părților în raporturi de asigurare, a îndeplinirii de către asigurat a obligației legale de a încheia o asigurare de răspundere civilă auto și nu instituie o excepție de la regulile de drept comun privind proba acordului de voință a părților contractuale.
Polițele de asigurare depuse la dosar nu poartă semnătura de însușire a asiguratului și nici nu s-a făcut dovada existenței unei declarații semnate de aderarea a asiguratului la condițiile generale de asigurare și în plus, reclamanta susține faptul că pârâtul nu a achitat ratele din prima de asigurare scadente conform evidențelor sale neînsușite de către pârâtă fără a proba astfel existența unei convenții de plată a primei de asigurare în rate. În plus, din cuprinsul polițelor invocate reiese faptul că prima de asigurare a fost achitată integral, existând astfel contradicții evidente între înscrisurile ce emană de la asigurător și care, astfel cum s-a arătat deja nu sunt nici însușite de către asigurat pentru a putea fi folosite în probațiune împotriva sa conform prevederilor art.46 C.com.
În aceste condiții, având în vedere și prevederile art.1169 C.civ. potrivit cărora cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească și, reținând faptul că reclamanta nu a probat existența obligației de plată a creanței invocată împotriva pârâtei, prima instanță a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC C. Asig SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare se arată că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, deoarece nu există nici o dispoziție legală care să solicite în mod obligatoriu existența semnăturii asiguratului pe polița de asigurare. Tiparul poliței de
asigurare nu conține nici o rubrică în care să fie necesară semnătura asiguratului. În art. 20 alin.1 din Ordinul CSA 5/2001 sunt enumerate mențiunile ce trebuie să existe pe polița de asigurare, iar semnătura asiguratului nu figurează printre ele.
Mai mult, art. 11 din Legea 136/1995 prevede că încheierea contractului de asigurare se probează cu polița de asigurare sau cu certificatul de asigurare emis și semnat de asigurător ori cu nota de acoperire emisă și semnată de brokerul de asigurare.
Asigurarea de răspundere civilă auto este o asigurare obligatorie, ale cărei condiții și efecte sunt impuse de lege, părțile neputând deroga de la ele.
Cu privire la contradicțiile existente între polițele depuse la dosar și extrasele din programul informatic, reclamanta menționează faptul că polița de asigurare emisă în sistem informatic nu permite completarea la câmpul prima de asigurare, aceasta completându-se automat după validarea poliței. Extrasul
informatic depus de reclamantă la dosar detaliază cu exactitate ratele achitate, precum și ratele restante.
Pârâtul a consimțit la încheierea polițelor de asigurare de tip RCA cu plata în rate, însă ulterior a refuzat achitarea primelor (ratelor) de asigurare la scadență, deși a beneficiat de polița de asigurare până la sfârșitul perioadei de valabilitate.
În drept, au fost invocate: Legea 136/1995, Ordinul CSA 5/2010, art.
969, 970, 998 și 999 Cod civil, art. 466 și urm. C.pr.civ.
Intimatul - pârât H. Z. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În esență, pârâtul arată că polițele depuse la dosar nu poartă semnătura de însușire a asiguratului și nici nu s-a făcut dovada existenței unei declarații semnate, de aderare a asiguratului la condițiile generale de asigurare. Nu s-a dovedit astfel existența unei convenții de plată a primei de asigurare în rate, iar din cuprinsul polițelor de asigurare rezultă că prima de asigurare a fost achitată integral, existând astfel contradicții evidente între înscrisurile ce emană de la asigurator și care nu au fost însușite de pârât.
anta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că apărările pârâtului sunt neîntemeiate. Pe lângă aspectele relevate în motivarea apelului, reclamanta mai arată că intimatul nu avea posibilitatea să circule fără a deține polițe de asigurare, iar potrivit C. ui de informare CEDAM, acesta nu a deținut nici o altă poliță pentru auto_ în perioada_ -_, iar pentru auto_, în perioada_ -_ .
În apel, în completarea probațiunii, reclamanta a depus înscrisurile de la filele 39-45 din dosar, reprezentând informațiile obținute de la C. de
informare CEDAM, cu privire la asigurările RCA încheiate de autoturismele pârâtului.
Analizând apelul prin prisma motivelor de apel și dispozițiilor art. 466-479, 481-482 Cod procedură civilă, tribunalul constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect s-a apreciat de către prima instanță că prevederile art. art.11 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, nu instituie o excepție de la regulile de drept comun privind dovada convențiilor juridice între părțile contractante, ci reglementează modalitatea în care încheierea asigurării de răspundere civilă auto obligatorie poate fi probată față de terți, inclusiv față de organele în drept să verifice respectarea obligațiilor legale ce impun încheierea asigurării RCA.
Între părțile contractante însă, încheierea contractului de asigurare trebuie dovedită în condițiile dreptului comun, fiind de neconceput și contrar principiului libertății voinței juridice recunoscute oricărei persoane cu capacitate deplină de folosință, ca asumarea unor obligații contractuale să poată fi imputată unui debitor doar în baza afirmației sau înscrisurilor care emană exclusiv de la creditor și fără a se cere o minimă dovadă a exprimării voinței debitorului de a se obliga.
În consecință, polița de asigurare este înscrisul care dovedește, în raporturile cu terții, încheierea contractului de asigurare, dar nu constituie ea însăși contractul de asigurare în sine, acesta trebuind, ad porbationem, să fie în mod obligatoriu încheiat în formă scrisă, conform prevederilor art.10 alin.1 din Legea 136/1995, în forma în care aceasta era în vigoare la data emiterii celor două polițe invocate de reclamantă.
Sub aspectul naturii juridice, cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă constituie o acțiune în executarea unui contract. Or, în materia răspunderii civile contractuale privind obligațiile de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor și debitor. Astfel, creditorul are sarcina de a dovedi existența creanței, iar dovada achitării datoriei incumbă debitorului. În concluzie, în prezenta cauză, reclamanta creditoare nedovedindu-și, prin nici un mijloc legal de probă, existența creanței și aceasta fiind contestată de debitor, răspunderea contractuală a celui din urmă nu poate fi angajată.
Față de aceste considerente, T. apreciază că în mod temeinic și legal prima instanță, dând eficiență prevederilor art.1169 C.civ. potrivit cărora cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, T. va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC C. Asig SA împotriva Sentinței civile nr. 1990 din_ a Judecătoriei
Z. .
În baza art. 453 NCPC, apelanta-reclamantă va fi obligată să plătească intimatului-pârât cheltuieli de judecată în sumă de 871 lei, reprezentând onorariu avocațial în apel și cheltuieli parțiale de deplasare, dovedite cu înscrisurile de la filele 24 și 52 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC C. Asig SA, în contradictoriu cu pârâtul H. Z., împotriva Sentinței civile nr. 1990 din_ a Judecătoriei Z. .
Obligă reclamanta să plătească pârâtului suma de 871 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 5 decembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | ||
I. -D. H. | M. -T. | L. A. | V. |
Red.IDH/_ /4 ex. Judecător fond - E.R.U.D.
| ← Decizia civilă nr. 116/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 121/2013. Pretenții → |
|---|
