Decizia civilă nr. 294/2013. Ordonanta presedintiala
| Comentarii |
|
R O M Â N I A TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ cod operator 4204
Decizia civilă nr. 294/R
Ședința publică din 30 mai 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. W.
JUDECĂTORI: G. G. P.
: M. B. P.
GREFIER: C. M.
Pe rol este pronunțarea soluției asupra recursului declarat de reclamantul V. F. V., domiciliat în B. M., str. Theodor A., nr. 1A, jud. M. împotriva sentinței civile nr. 4356 din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul nr._, având ca obiect ordonanță președințială.
Dezbaterile asupra cererii și susținerile orale ale părților au avut loc la data de_, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta, când instanța, în aceeași compunere, pentru a delibera, a amânat pronunțarea soluției pentru astăzi, când a decis următoarele:
T. ,
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin Sentința civila nr. 4356 pronunțată la data de 17 aprilie 2013 de Judecătoria Baia Mare in dosarul nr._, a fost admisa excepția de necompetență generală a instanțelor de judecată române în soluționarea cauzei invocată de pârâta, astfel ca a fost respinsa ca nefiind de competența instanțelor de judecată române, cererea având ca obiect ordonanță președințială, formulată de reclamantul V. F. V., în contradictoriu cu pârâta W. R. S. .
Prin aceeași hotărâre a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 488,51 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța a reținut, având a se pronunța asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române, cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 C.proc.civ., faptul ca in conformitate cu dispozițiile art. 8 din Regulamentul nr. 2201 din 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr.
1347/2000, regulament ce beneficiază de aplicare directă, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Din modul de redactare a respectivului articol, instanța a reținut că nu este limitată competența de aplicare a acestuia doar la litigiile în care se prejudecă fondul, așa cum a justificat reclamantul prin reprezentant, or, unde legea nu distinge nici judecătorul nu o poate face, pe deoparte, iar pe de altă parte, aplicabilitatea sa și în cazul cererilor de ordonanță președințială transpare din modul de reglementare a respectivului regulament în întregul său, la articolul 20 alin. 1 fiind prevăzută tocmai posibilitatea soluționării unor situații care presupun urgența, cum este cazul și a ordonanțelor președințiale în reglementarea dată de dreptul intern.
O dată stabilită aplicabilitatea regulamentului și în cazul cererilor de natura celei cu care a fost sesizată, instanța a arătat că urmează să procedeze la analiza apărării formulate de reclamant, potrivit căreia competența Judecătoriei B. M. în soluționarea prezentei cererii, este atrasă de faptul că aceeași judecătorie este competentă să soluționeze fondul cauzei prin raportare la dispozițiile art. 581 alin. 2 Cod procedură civilă și la împrejurarea că până la acest moment competența Judecătoriei B. M. de a soluționa fondul cauzei nu a fost contestată.
Fără a contesta justețea indicării de către reclamant a normei legale care reglementează competența instanței ce se poate pronunța pe o cerere de ordonanță președințială, instanța a reținut că raționamentul prin care reclamantul a ajuns la stabilirea competenței Judecătoriei B. M. în soluționarea prezentei cererii, a fost considerat a fi fost greșit, pentru următoarele considerente:
Analiza asupra competenței instanței investite cu soluționarea cererii întemeiată pe dispozițiile art. 581 Cod proc civ., sub toate aspectele, generală, materială sau teritorială, nu poate fi efectuată decât de judecătorul cauzei, la prima zi de înfățișare, în condițiile reglementate de dispozițiile art. 1591alin.4 Cod proc. civ., acesta fiind ținut să stabilească dacă este competenta sau nu instanța sesizată în soluționarea cererii, prin raportare inclusiv și la dispozițiile art. 581 alin. 2 Cod civil, și ulterior, în baza excepțiilor de necompetență invocate în cazurile și condițiile prevăzute la alin. 1-3 al articolului 1591.
Pe de altă parte, judecătorul cauzei nu este ținut în aprecierea făcută cu privire la competență instanței nici măcar de faptul că anterior instanța sesizată cu soluționarea fondului și-a stabilit competență, fiind strict o chestiune de interpretare a normei legale ce reglementează competența și care poate conduce la concluzii diferite, percepția diferită cu privire la instanța competentă să soluționeze fondul, între instanța fondului și instanța investită cu cererea
reconvențională putând fi rezolvată doar prin intermediul căilor de atac și/sau a regulatorului de competență în funcție de felul competenței pusă în discuție.
A aprecia însă competența instanței sesizate cu soluționarea fondului ar atrage implicit competența și asupra cererii de ordonanță președințială, de plano, fără ca instanța sesizată cu o astfel de cerere să-și poată analiza la rândul său competența, nu corespunde în niciun fel cu voința legiuitorului, ce transpare din modul de reglementare a articolului 581 alin. 2 Cod proc civ.
Nu în ultimul rând instanța a avut în vedere că și în situația verificării din oficiu și stabilirii competenței, părțile au posibilitatea să formuleze excepțiile de necompetență în cazurile și condițiile prevăzute la alin. 1-3 al art. 1591Cod proc. civ., conform alin 5 al aceluiași articol, în cazul necompetenței generale a instanțelor de judecată aceasta putând fi invocată în orice stare a pricinii.
S-a apreciat de către instanța de fond că răspunderea părintească este definită de art. 2 punctul 7 din regulamentul mai sus menționat, ca fiind ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită.
Prevederile art. 8 alin.1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului sunt aplicabile însă sub rezerva prevederilor art. 9 (care reglementează menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului în cazul cererilor având ca obiect modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate înainte de mutarea copilului), art. 10 (care reglementează competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului) și art. 12 (care reglementează prorogarea de competență a instanțelor investite cu soluționarea cererii de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei).
Din analiza conținutului articolelor 9 si 10 și prin raportare la probatoriul administrat în cauză, instanța a reținut că situațiile acolo prevăzute nu sunt incidente în speță.
Astfel, articolul 9 se refera la situația în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o noua reședința obișnuită, caz în care instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 8, pe o perioada de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizita pronunțată n acest stat membru înainte de mutarea copilului, in cazul in care titularul dreptului de vizita in temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului, afară de cazul în care titularul dreptului de vizită menționat a acceptat competenta instanțelor judecătorești din statul membru in care copilul are noua sa reședința obișnuită prin participarea la o procedura in fata acestor instanțe fără a le contesta competența, aceasta situație nefiind incidenta în speță în condițiile în care minora locuiește cu mama sa în Ungaria
încă de la naștere, naștere care s-a produs tot pe teritoriul acestei țări aspect care reiese din cuprinsul cereri formulate de reclamant.
Articolul 10 se refera la competența în situația răpirii copilului, situație care nu este incidentă în cauza de față.
Articolul 12 se refera la situația in care instanțele judecătorești din statul membru care exercita competenta in temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente in orice chestiune privind răspunderea părinteasca in legătura cu aceasta cerere, situație care iarăși nu se regăsește in cauza de fata.
De altfel, rațiunea reglementarii cuprinse în art. 8 al regulamentului rezultă din preambulul acestuia, pct. 12: "Temeiurile de competenta stabilite prin prezentul regulament in materia răspunderii părintești sunt concepute in
funcț ie de interesul superior al copilului si, in special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui sa fie competente in primul rând instanțele statului membru in care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.";
In speță, reședința minorei se află în Ungaria, aceasta locuind probabil alături de mama sa, care are domiciliul certificat de autorității maghiare ca fiind în 1116 B. apesta, sector 11, str. Fehervari, nr.205, et.8, ap.82, așa cum reiese din înscrisurile de la dosar.
Aspectul părăsirii de către pârâtă împreună cu minorul a teritoriului României reiese din însăși cuprinsul cererii formulate de către reclamant acesta menționând că începând cu data de 09 iunie 2012, pârâta a părăsit țara necomunicându-i noua adresă de domiciliu.
De asemenea, s-a arătat ca nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art.
20 alin.1 din Regulament care prevăd că: "In caz de urgenta, dispozițiile prezentului regulament nu împiedică instanțele judecătorești dintr-un stat membru sa ia masuri provizorii sau asiguratorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente in acest stat, prevăzute de dreptul acestui stat membru, chiar daca, in temeiul prezentului regulament, o instanța dintr-un alt stat membru este competenta pentru soluționarea cauzei pe fond"; întrucât ipoteza textului prevede condiția ca persoana sau bunul fata de care se solicita masuri provizorii sa fie prezente pe teritoriul acelui stat membru, insa la data soluționării prezentei cauze minora nu se mai afla pe teritoriul României, pe care l-a părăsit împreună cu mama sa începând cu data de 9 iunie 2012.
Prin urmare, reținând că, în temeiul dispozițiilor art.10 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, competența de a soluționa prezenta cauză revine - raportat la situația dedusa judecății-instanței maghiare și că numai instanța competentă poate aprecia, în funcție de interesul superior al copilului dacă se impune sesizarea unei instanțe dintr-un alt stat membru, instanța a apreciat ca întemeiată excepția necompetenței instanțelor române invocată de parata, astfel
ca aceasta va fi admisa si pe cale de consecință, a fost respinsa cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române.
Împotriva acestei sentințe in termen legal a declarat recurs V. F. V.
. Recursul a fost înregistrat la data de 24 aprilie 2013. Ulterior la data de 13 mai 2013 la dosarul cauzei au fost atașate motivele de recurs.
Recurentul a solicitat admiterea recursului si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
In motivarea cererii de recurs s-a arătat ca soluția pronunțată de Judecătoria Baia Mare potrivit căreia a fost admisa excepția de necompetenta generala a instanțelor romane si in consecință soluția de respingere a cererii formulate este nelegală si netemeinica.
Potrivit art. 304 pct. 9 C.proc.civ., hotărârea este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii. Astfel, cum s-a susținut in fața instanței de fond dispozițiile art. 8 alin. 1 din Regulamentul CE 2201/2003 sunt inaplicabile deoarece acestea stabilesc soluționarea fondului unei cauze si nu competenta instanțelor investite cu soluționarea unei cereri de ordonanța președințială aceasta din urma vizând rezolvarea vremelnica și fără prejudecarea fondului a unor situații al căror caracter urgent nu îngăduie să se aștepte desfășurarea procedurii de drept comun.
Cererea formulata a fost întemeiată pe dispozițiile art. 581 C.proc.civ., astfel ca revine competentei instanței de judecata competenta să se pronunțe asupra fondului dreptului, dispozițiile art. 581 alin. 2 C.proc.civ., fiind relevante. Pe rolul Judecătoriei B. M. se afla înregistrată acțiunea având nr._, obiectul acesteia constituindu-l exercitarea autorității părintești in ceea ce o privește pe W. Helga.
In raport de aceste aspecte s-a arătat ca trebuie raportata la momentul sesizării instanței, competenta de soluționare, iar in cauza care face obiectul dosarului arătat mai sus. In acest dosar, excepția de necompetență a fost invocata ulterior primei zile de înfățișare când instanța și-a verificat competenta, astfel ca aceasta apărare constituie in fapt exercitare cu rea- credință a drepturilor procesuale, constituind "frauda la lege";, in condițiile in care intimata a arătat ca are domiciliul în B. M. .
La aceeași concluzie si anume ca dispozițiile art. 8 din Regulament nu pot atrage necompetenta instanței de judecata in cauza de fata se ajunge si prin interpretarea dispozițiilor art. 20 din același act normativ acest ultim articol reglementând situația in care sunt luate masuri vremelnice in cazuri grabnice in situația in care o instanță de judecata este investita cu soluționarea unei cereri in temeiul art. 8.
Prin urmare pentru in vederea stabilirii competentei, instanța de judecata avea obligația de a verifica competenta la data de 13 februarie 2013 data la care in dosarul nr._ aflat pe rolul Judecătoriei B. M. parata avea domiciliul in B. M. . Din acest punct de vedere s-a arătat ca verificarea
competentei urma sa se realizeze la momentul la care a fost sesizata instanța de judecata.
S-a mai arătat ca susținerea reclamantului, făcuta cu titlul subsidiar a fost in sensul ca nu se poate retine necompetenta instanțelor romane nici prin prisma prevederilor art. 8 din Regulamentul 2201/2003 deoarece acestor prevederi li se aplică dispozițiile art. 9, 10 și 12 din același regulament. Astfel, instanța de judecata ar fi trebuit sa aibă in vedere reședința obișnuită a părților, iar nu locul in care se afla in acest moment copilul. In acest sens a fost invocata si Hotărârea CEJ in cauza C-497/10.
S-a mai menționat că aplicând criteriile stabilite reședința obișnuită a copilului nu poate fi considerata Republica Ungară ci România, deoarece in B.
M. locuiesc atât tatăl si sora copilului W. Helga cat si bunicii materni si paterni ai copilului. Si in dosarul nr._ al Judecătoriei B. M., parata a arătat ca are domiciliul in B. M. .
Soluția data de instanță cererii formulate este mai degrabă bazata pe o motivare preexistenta deoarece instanța in motivarea cererii, a arătat ca revine competenta instanței italiene pentru soluționarea cererii formulate.
Sub un alt aspect, respectiv prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., a fost criticată soluția primei instanțe, arătându-se faptul ca aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Din acest punct de vedere s-a arătat ca nu au fost analizate susținerile potrivit cărora revine instanțelor romane competenta de soluționare a cererii formulate in temeiul art. 9, 10 si 12 din Regulamentul 2201/2003.
In ceea ce privește aplicabilitatea art. 10 din Regulamentul 2201/2003 s-a arătat ca acesta deroga de la competenta stabilita prin art. 8 din același act normativ. Instanța s-a limitat la a preciza doar ca art. 10 se refera la competenta in situația răpirii copilului, situație care nu este incidenta in cauza. Parata a părăsit tara fără consimțământul reclamantului, împreună cu minora fără a avea acordul său, iar din acest punct de vedere acesta a fost determinat sa promoveze cererea înregistrata sub nr._ .
Deplasarea in Ungaria s-a realizat fără acordul reclamantului, iar din acest punct de vedere aceasta deplasare are un caracter ilicit, fiind încălcate dispozițiile legale de drept material vizând stabilirea reședinței minorei si dreptul reclamantului de a avea legături personale cu minora.
In cuprinsul art. 2 pct. 11 din Regulament este definita deplasarea sau reținerea ilicita a unui copil, iar prin prisma prevederilor art. 505 alin. 2 C.civ., art. 397 C.civ., art. 496 C.civ., art. 497 C.civ deplasarea și reținerea minorei este una ilicita, deoarece parata nu avea posibilitatea de a părăsi România fără acordul reclamantului si nici posibilitatea de a stabili domiciliul in Ungaria deoarece este necesar acordul ambilor părinți atunci când se pune problema stabilirii domiciliului copilului.
S-a arătat în cuprinsul memoriului de recurs că prevederile art. 1 sunt pe deplini aplicabile. La acest moment reclamantul a demarat procedura reglementata de dispozițiile Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, in vederea înapoierii minorei la reședința sa obișnuita din România.
Faptul ca instanța de fond a arătat ca nu sunt aplicabile prevederile art. 9 din Regulament constituie un alt aspect criticat prin memoriul de recurs. Nu se poate retine ca de la nașterea copilului acesta a locuit împreuna cu mama sa in Ungaria, in condițiile in care din actele dosarului rezulta ca aceasta a părăsit tara la data da 9 iunie 2012, pana la acel moment aceasta locuind in mod statornic in România.
In măsura în care instanța a reținut că deplasarea in Ungaria nu constituie o fapta ilicita art.9 din Regulament este pe deplin aplicabil in speța, iar din acest punct de vedere revine Judecătoriei B. M. competenta de soluționare a cauzei.
In fine, sub un alt aspect s-a arătat ca in speță sunt incidente si prevederile art.12 alin. 3 din Regulament deoarece si acestea reglementează o situație derogatorie in sensul ca prevăd posibilitatea de a se accepta tacit sau expres competenta instanței de judecata din statul membru cu care copilul are o strânsă legătură, acceptarea raportându-se la momentul sesizării instanței de judecată.
In dosarul nr._ pârâta a declarat in repetate rânduri faptul ca domiciliul ei este in Municipiul B. M. acceptând in acest sens competenta Judecătoriei B. M., iar din acest punct de vedere fiind atrasă si competenta de soluționare a cauzei de către Judecătoria Baia Mare.
La termenul din data de 29 mai 2013, la dosarul cauzei au fost depuse din partea intimatei W. R. S. note de ședință, iar recurentul V. F. V. a depus un set de înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs formulate, instanța retine următoarele:
Obiectul cererii formulate de reclamantul-recurent V. F. V. și înregistrate pe rolul Judecătoriei B. M. sub nr._ îl constituie solicitarea de a se stabili, pana la soluționarea irevocabila a acțiunii de drept comun care a fost înregistrată sub nr._, un program de vizitare pentru minora W. Helga născută în afara căsătoriei la data de 30 iunie 2011.
Potrivit susținerilor părților, acestea fiind coroborate cu celelalte probe administrate in cauza, copilul W. Helga s-a născut la data de 30 iunie 2011 la
B. apesta. Nașterea a fost trecuta si in registrul stării civile la nr. 111 din 27 iulie 2011. Acest fapt rezulta din cuprinsul extrasului din registrul de naștere al Ambasadei României la B. apesta (f.24). In cuprinsul actului rezulta ca la momentul înregistrării nașterii filiația paternă in ceea ce o privește pe W. Helga nu a fost stabilita. La rubrica mențiuni apare înregistrarea potrivit căreia
copilul a fost recunoscut de V. F. V. potrivit înscrisului autentic comunicat serviciului de stare civila a Sectorului 1 București.
Declarația data de reclamantul-recurent prin care a recunoscut filiația paterna a copilului W. Helga a fost depusa in copie la fila 38-39 din dosar, aceasta fiind autentificata la data de 9 iulie 2012 de BNP Niculescu-Țâgârlaș Petrina Consuela sub nr. 245.
La data depunerii cererii având ca obiect ordonanță președințială, copilul W. Helga avea cetățenia maghiară, la dosar fiind depusa adresa prin care la data de 22 martie 2012, copilul a primit cetățenia maghiara (f.49). De asemenea, se retine ca la data de 13 iunie 2012 copilul W. Helga avea stabilit domiciliul in B. apesta (f.50).
Reclamantul-recurent V. F. V. a arătat chiar in cuprinsul cererii formulate ca anterior nașterii copilului W. Helga, parata W. S. R. locuia in B. apesta. Astfel, s-a susținut ca înainte cu o săptămâna de naștere, reclamantul-recurent a închiriat o alta locuință diferită de cea in care locuia parata pentru a o ajuta pe aceasta după naștere. Chiar reclamantul a rămas încă 3 săptămâni după naștere în B. apesta.
Din actele dosarului nu rezulta care este data la care parata, împreună cu fiica sa, W. Helga au ajuns in România. Potrivit susținerilor părților se reține ca pârâta W. R. S. împreuna cu fiica sa s-au deplasat in Ungaria din România la data de 9 iunie 2012.
Instanța nu va avea in vedere faptul ca domiciliul copilului W. Helga era în România. Potrivit celor reținute mai sus de instanța de judecata de la momentul nașterii, copilul W. Helga a locuit o perioada destul de mare la B. apesta. Astfel, după naștere chiar reclamantul-recurent a arătat că a locuit și el aproximativ 3 săptămâni la B. apesta. La data de 27 iulie 2011, nașterea copilului a fost înregistrata la Ambasada României la B. apesta, astfel ca se poate prezuma ca mama se afla și la aceasta dată la B. apesta. Ulterior la data de 22 martie 2012, 24 martie 2012, respectiv la data de 15 mai 2012 copilul împreuna cu mama se aflau la B. apesta unde copilul a primit cetățenia maghiară, iar în perioada arătată au fost perfectate și întocmite actele care fac dovada cetățeniei. In fine, la data de 9 iuie 2012, W. R. S. a părăsit România, iar la data de 15 iunie 2012 copilul are stabilit domiciliul in B. apesta, fiind eliberate actele care atestă acest fapt de către autoritățile maghiare.
Din acest punct de vedere se considera ca domiciliul copilului și al mamei acestuia este la B. apesta. Chiar dacă o parte din familia naturală se afla pe teritoriul României, acest fapt nu poate duce, contrar celor reținute mai sus de instanța de judecata ca domiciliul copilului ar fi in România.
Faptul ca parata a arătat că are domiciliul in România in dosarul nr._ nu poate duce la o alta concluzie. Se constata ca oricum paratei ii revenea obligația de a-și alege domiciliul procesual in România, unde să-i fie
comunicate actele de procedura. Faptul ca a indicat domiciliul care apare in actul sau de identitate eliberat de autoritățile române, în condițiile in care deține documente de identitate eliberate de autoritățile maghiare și locuiește efectiv la B. apesta, nu poate duce la concluzia ca reședința obișnuită a pârâtei este în România.
Nu pot fi reținute în cauză nici apărările formulate prin prisma dispozițiilor de drept material legate de stabilirea domiciliului copilului invocate în memoriul de recurs. Se reține că art. 505 alin. 2 C.civ., art. 397 C.civ., art. 496 C.civ., respectiv art. 497 C.civ., vizează într-adevăr modul de exercitare al autorității părintești și reglementează situația domiciliului copilului.
Cu toate acestea se constată că în prezenta cauză domiciliul copilului, astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei a fost stabilit la data de 15 iunie 2012 la B. apesta. La momentul respectiv în ceea ce o privește pe W. Helga aceasta avea stabilită filiația doar față de mamă, filiația paternă nefiind stabilită. Astfel se reține că la momentul respectiv nu exista posibilitatea verificării acordului reclamantului-recurent deoarece din punct de vedere legal, față de acesta nu era stabilită filiația paternă a copilului.
La acest moment, în măsura în care filiația copilului este stabilită în mod legal față de ambii părinți, schimbarea domiciliului copilului, astfel cum acesta era stabilit la momentul stabilirii filiației paterne, poate fi realizat doar în măsura în care există acordul ambilor părinți.
În ceea ce privește criticile aduse soluției pronunțate de Judecătoria Baia Mare, privind aplicabilitatea in cauza a prevederilor art. 8, 9, 10 și 12 din Regulamentul 2001/2003, instanța considera ca acestea sunt nefondate.
Astfel, potrivit art. 8 din Regulamentul 2201/2003 instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente să soluționeze acțiuni care au ca obiect litigii legate de răspunderea părintească în măsura în care se stabilește că reședința obișnuită a copilului era la momentul sesizării instanței în statul a cărei instanță a fost sesizată.
In prezenta procedura aceea a ordonanței președințiale, se reține că aceste prevederi urmează a fi coroborate și cu prevederile art. 581 alin. 2 C.proc.civ., potrivit cărora este competenta să se pronunțe asupra unei ordonanțe președințiale instanța competenta să se pronunțe asupra fondului cererii de chemare in judecata.
In prezenta cauza instanța de judecata a respins cererea arătând că cererea de ordonanța președințială nu este de competenta instanțelor romane. La momentul pronunțării asupra cererii de recurs, instanța sesizată cu soluționarea litigiului in fond a admis excepția necompetentei instanțelor romane, iar cererea formulata a fost respinsa deoarece aceasta nu este de competenta instanțelor românești.
Din acest punct de vedere, in ceea ce privește soluționarea prezentei acțiuni instanța va fi nevoita sa analizeze si aspecte legate de competenta de a soluționa o cerere având ca si obiect răspunderea părintească, însa referirea va fi strict legata de prezenta ordonanță președințială.
Se reține că la momentul la care a fost sesizată instanța de judecata, la data de 11 februarie 2013 copilul W. Helga nu avea "reședința obișnuită"; în România, aceasta, potrivit susținerilor reclamantului-recurent, părăsind România la data de 9 iunie 2012. Având in vedere starea de fapt reținută mai sus de instanță se considera ca reședința obișnuită a copilului nu este in România ci in Ungaria.
Instanța a mai avut în vedere și răspunsului dat de Curtea Europeana de Justiție întrebării preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Court of Appeal (England&Wales), înregistrata sub nr. C-497/10, potrivit căruia "Noțiunea "reședință obișnuită";, astfel cum aceasta reiese din articolele 8 și 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, trebuie interpretată în sensul că respectiva reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într- un mediu social și familial. În acest scop, atunci când în litigiu se află situația unui copil de vârstă mică ce locuiește de numai câteva zile cu mama sa într-un stat membru, altul decât cel în care are reședința obișnuită, în care a fost deplasat, trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condițiile și motivele șederii pe teritoriul acestui stat membru și ale mutării mamei în statul respectiv și, pe de altă parte, dată fiind în special vârsta copilului, originile geografice și familiale ale mamei, precum și raporturile familiale și sociale pe care aceasta și copilul le au în același stat membru. Este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.";
In considerentele hotărârii pronunțate de CJUE in cuprinsul paragrafelor 47-56 se arata care sunt elementele pe care instanța unui stat membru trebuie sa le aibă in vedere pentru a decide, dacă locul in care se afla copilul constituie reședința obișnuită în sensul regulamentului.
In privința unui copil care are o vârsta mică, astfel cum este cazul copilului W. Helga, Curtea a arătat, cum de altfel a arătat și în cuprinsul paragrafului 38 și al paragrafelor următoare ale hotărârii din 2 aprilie 2009 în cauza C-523/07 că "atunci când în litigiu se află situația unui copil de vârstă mică […] trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condițiile și motivele șederii pe teritoriul acestui stat membru și ale mutării mamei în statul respectiv și, pe de altă parte, dată fiind în special vârsta copilului, originile geografice și familiale ale mamei, precum și
raporturile familiale și sociale pe care aceasta și copilul le au în același stat membru."; S-a subliniat, în ambele hotărâri arătate mai sus, faptul că este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului.
Reședința obișnuită la care face trimitere art. 8 din Regulamentul 2201/2003 este în Ungaria, iar nu în România. Instanța a avut în vedere faptul că vârsta copilului este de 1 an și 11 luni, astfel că în privința duratei șederii copilului în Ungaria, ședere care este una îndelungată, (din actele dosarului nu rezultă că W. Helga a locuit efectiv în România), faptul că locuiește împreună cu mama sa, pârâta W. R. S., faptul că atât copilul cât și mama acestuia
și-au stabilit domiciliul în Republica Ungară și că ambele persoane au cetățenia maghiară.
Faptul că în România locuiesc tatăl și sora copilului W. Helga, persoane cu care s-a întâlnit de câteva ori, faptul că în România locuiesc bunicii materni și paterni ai copilului, nici cu aceștia neexistând dovada unei legături puternice, precum și faptul că mama are în actele emise de autoritățile române domiciliul în B. M. nu pot duce la concluzia ca legătura între copil și România este mai caracterizată decât legătura dintre copil și Ungaria.
În privința aplicării în prezenta cauză a prevederilor art. 9, ale art. 10 și ale art. 12 din Regulamentul 2201/2003, se reține că nici aceste critici aduse hotărârii pronunțate de Judecătoria Baia Mare nu sunt fondate.
Astfel, art. 9 din Regulament se referă la menținerea competenței fostei reședințe a copilului pentru o perioadă de 3 luni după ce s-a realizat mutarea legală dintr-o țară în alta.
În prezenta cauză nu rezultă că sunt îndeplinite condițiile avute în vedere de acest text legal. Acest articol are în vedere situația în care resortisantul unui stat membru deține o hotărâre care a avut ca și obiect dreptul de vizită a copilului care a avut reședința în același stat ca și părintele său, stat în care s-a pronunțat hotărârea, anterior mutării sale într-un alt stat.
În situația dedusă judecății reclamantul-recurent nu era beneficiarul unui drept de vizită rezultat dintr-o hotărâre. Dimpotrivă, chiar reclamantul-recurent a arătat că pârâta aplecat împreună cu copilul din România la data de 9 iunie 2012, iar paternitatea copilului a fost recunoscută la data de 9 iulie 2012. La momentul părăsirii României, astfel cum a susținut chiar reclamantul-recurent, tatăl copilului nu avea nici un drept de vizită în sensul Regulamentului 2201/2003.
Mai mult decât atât, după cum s-a reținut în cuprinsul analizei aplicabilității art. 8 din Regulament instanța a reținut că reședința obișnuită a copilului a fost la B. apesta, iar nu în România.
În privința aplicării art. 10 din Regulament instanța de judecată reține că acesta reglementează situația copilului răpit. În prezenta cauză nu se poate constata, în baza probelor administrate și a stării de fapt reținute, că W. Helga a fost, la data de 9 iunie 2012 răpită de mama sa, pârâta W. R. S.
, doar aceasta având la momentul respectiv, calitatea de părinte a copilului. Filiația paternă a fost recunoscută o lună mai târziu, prin declarația autentică dată la BNP de reclamantul-recurent V. F. V. .
Și în cazul art. 10 din Regulament se constată că aspectele reglementate legate de competență se referă la competența instanței de la locul în care copilul avea reședința obișnuită anterior deplasării. Însă și în acest caz se constată că reședința obișnuită, în baza actelor aflate la dosar, respectiv reședința din B. apesta atrage competența de soluționarea cauzei de către instanța competentă din Ungaria.
Nici prevederile art. 12 din Regulamentul 2201/2003 nu sunt aplicabile în prezenta cauză deoarece în acest caz este stabilită competența de soluționare a cererilor având ca obiect orice chestiune legată de răspunderea părintească, prin prorogarea competenței instanței sesizate cu o cerere de divorț, de separare de drept sau anularea căsătoriei.
În prezenta cauză nu sunt incidente nici una dintre situațiile prevăzute de art. 12 din Regulamentul 2001/2003, astfel că se consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest articol pentru a constata competența instanțelor române.
Susținerea că în mod tacit, la momentul sesizării instanței a fost acceptată competența instanțelor române nu poate fi reținută deoarece la momentul sesizării instanței de judecată pârâta nu avea cunoștință de existența cererii de chemare în judecată, astfel că la acel moment nu putea să accepte tacit competența instanței române. În prezenta cauză, la primul termen la care pârâta a fost reprezentată a invocat excepția necompetenței generale, astfel că se consideră că nici art. 12 alin. 3lit. b din Regulamentul 2201/2003 nu este aplicabil în cauză.
În privința măsurilor care reclamă urgență, măsuri menționate în cuprinsul art. 20 din Regulamentul 2201/2003, se constată că pentru a fi aplicabil în prezenta cauză, instanța are a verifica dacă copilul cu privire la care se solicită a fi luate în procedura de urgență măsurile solicitate de reclamant, este prezent pe teritoriul României. Această condiție nu este îndeplinită, astfel că, se reține că nu este competentă instanța română nici din acest punct de vedere.
Reținând aspectele arătate mai sus, precum și răspunsul dat de Curtea Europeană de Justiție întrebărilor preliminare formulate de Korkein hallinto-oikeus (Finlanda), în cuprinsul cererii care a făcut obiectul cauzei C- 523/07 (întrebarea nr. 4), se reține că în mod corect, instanța de fond constatând că nu este competentă a soluționa cererea formulată de reclamantul- recurent V. F. V. a respins acțiunea deoarece acestei instanțe nu-i revenea obligația de a sesiza o altă instanță. Mai mult decât atât, în temeiul art. 17 din Regulamentul 2201/2003, instanței de judecată îi revine obligația, în
măsura în care potrivit Regulamentului nu este competentă să soluționeze cererea cu care este sesizată să se declare din oficiu necompetentă.
În ceea ce privește solicitarea intimatei de a dispune obligarea reclamantului-recurent la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, instanța, având în vedere prevederile art. 274 C.proc.civ., precum și faptul că s-a făcut dovada achitării acestei sume potrivit chitanței nr. 104 din_, va admite această solicitare astfel că reclamantul-recurent va fi obligat la plata acestei sume în favoarea pârâtei intimate.
Având în vedere cele de mai sus, instanța în temeiul art. 312 raportat la prevederile art. 304 C.proc.civ., va respinge recursul declarat de recurentul- reclamant V. F. V. .
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul V. F. V. domiciliat în B.
M. str. Theodor A. nr. 1A jud. M., împotriva Sentinței civile nr. 4356 pronunțate la data de 17 aprilie 2013 de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ .
Obligă recurentul să plătească intimatei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 mai 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | GREFIER | |||
W. DP G. | G. | , P. M. B. | M. | C. |
Red./dact./M.B.P./_ 2ex.
| ← Decizia civilă nr. 43/2013. Ordonanta presedintiala | Decizia civilă nr. 84/2013. Ordonanta presedintiala → |
|---|
