Decizia civilă nr. 313/2013. Rezolutiune contract
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 313/R/2013
Ședința publică din data de 28 iunie 2013 Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: B. I. S., judecător JUDECĂTOR: S. I.
JUDECĂTOR: B. M. L.
GREFIER: M. D.
Pe rol fiind pronunțarea hotărârii judecătorești privind soluționarea recursului civil declarat de reclamanta D. V., împotriva sentinței civile nr. 12726/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, având ca obiect rezoluțiune contract .
Dezbaterea recursului a avut loc la termenul de judecată din data de 21 iunie 2013, în prezența recurentei D. V. și a reprezentantului intimatului B. J., avocat Cotu T. M., concluziile acestora fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când tribunalul, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea hotărârii judecătorești pentru azi, 28 iunie 2013.
Deliberând constată,
TRIBUNALUL
Prin Sentința civilă nr. 12726/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. _
, instanța a admis în parte acțiunea civilă principală formulată de reclamanta D. V. împotriva pârâtului B. J., și în întregime cererea reconvențională formulată împotriva reclamantei și în contradictoriu cu intervenientul D. C., și pe cale de consecință a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de_ și a obligat reclamanta și intervenientul D. C. la plata către pârât a sumei de 3.000 Euro sau echivalentul acestei sume în lei la data plății, precum și a dobânzii legale, conform ratei de referință a BNR, calculată de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective; a dispus instituirea în favoarea pârâtului a dreptului de retenție asupra imobilului în litigiu până la plata sumei datorată de reclamantă și înscrierea dreptului de retenție în favoarea pârâtului în CF nr. 472 a localității D., în care a fost înscris terenul care a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare; a respins cererea de evacuare a pârâtului de pe terenul în litigiu ca neîntemeiată, precum și cea de demolare a construcțiilor de pe acest teren, situate în D., la nr. adm.58, constând în casă, anexe gospodărești compuse din garaj, grajd și cotețe, dintre vecinii O. u D., casa cu nr. 57 și D. C. ( nr. casei fiind 59); a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în cauză; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanta și intervenientul să achite pârâtului suma de 1148 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Între părți a intervenit antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de_ (fila 35 din dosar), având ca obiect imobilul teren în suprafață de 560 mp, situat în intravilanul comunei
D., pentru prețul 15000 euro, din care s-a achitat un avans de 3000 euro, așa cum s-a arătat în înscrisul depus la dosar la fila 4, diferența nefiind achitată până în prezent.
Existența antecontractului de vânzare-cumpărare nu a fost contestată de pârâtul-cumpărător
B. J., care a confirmat instanței faptul că a achitat reclamantei suma de 3000 Euro, cu titlu de avans și că nu a mai achitat diferența de preț, în valoare de 12.000 euro, datorită crizei economice, fiind de acord cu rezoluțiunea acestuia, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în
sensul obligării numiților D. V. si D. C. la restituirea către pârât a sumei de 3.000 euro sau echivalentul acestei sume în lei la data plății efective, sumă pe care a achitat-o în data de_ .
Instanța de fond a precizat că această convenție dintre părți s-a încheiat atât între pârât, în calitate de cumpărător și reclamantă, în calitate de vânzătoare, dar si cu soțul acesteia, respectiv numitul D. C., intervenient în cauză, terenul în cauză fiind cel identificat în CF nr. 472 a localității D., în suprafața de 560 mp., situat în D., la nr. 58, fiind în vecinătatea casei reclamantei, ce se află la nr. 59.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1020- art. 1021 Codul civil de la 1864, aplicabile speței deoarece actul s-a încheiat la data de_, condiția rezolutorie a fost întotdeauna subînțeleasă într-un contract sinalagmatic atunci când una dintre părți nu își îndeplinește obligațiile, iar rezoluțiunea are ca efect repunerea părților în situația anterioară.
Ori, ca o consecință firească, odată cu rezoluțiunea contractului, în sensul că rezoluțiunea operează retroactiv, instanța de judecată a dispus și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării reclamantei și a soțului acesteia la plata sumei achitate de pârât, de 3.000 euro sau echivalentul acesteia în lei, la data plății efective și dobânda legală, calculată de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective.
Referitor la cererea pârâtului de acordare și a dobânzii legale a BNR, această solicitare având la bază dispozițiile art. 1088 Cod civil, care prevăd că, la obligațiile care au ca obiect a da o sumă de bani, se va adaugă dobânda legală, precum și dispozițiile art. 1 alin.2, ale art. 3 alin. 1 și ale art. 6 din OG nr. 13/2011, dobânda datorată pentru obligațiile de a plăti o sumă de bani denumită dobândă remuneratorie se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR și constituie dobânda legală.
Cu privire la celelalte susțineri ale reclamantei, în sensul că suma de 3.000 euro ar avea caracter de arvună, instanța a reținut că în conformitate cu principiul repunerii părților în situația anterioară, art. 1297- art. 1298 din vechiul cod civil nu au fost aplicabile în speță, deoarece suma de 3000 Euro plătită de pârâtul-cumpărător a avut natura juridică de avans.
Arvuna este un sistem de garantare apropiat ca regim unei clauze penalizatoare și a reprezentat o sumă de bani pe care o parte o plătește celeilalte pentru garantarea angajamentului său contractual, adică pentru garantarea asumării, iar uneori, și a executării obligațiilor negociate.
În cazul nefinalizării contractului sau neexecutării sale din partea celui căruia arvuna i-a fost plătită, ea acționează penalizator, obligând pe acesta la plata unei sume duble celei primite. Așadar, instituțional, plata arvunei se face anterior încheierii contractului, în vederea garantării încheierii sau/și executării sale, daca în acest caz părțile i-au dat aceasta semnificație.
Contrar, plata unui avans are cel puțin două elemente distinctive în raport cu arvuna: presupune o convenție deja încheiată, fapt ce s-a realizat în cauză, așa cum a reieșit din actul întocmit ulterior antecontractului din data de_, respectiv la data de_ ( fila 4), iar aceasta nu a garantat finalizarea angajamentului convențional și a reprezentat doar o structură de plată treptată a prețului, diferența de 12.000 euro urmând a fi achitată potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare ( fila 35) "până la data de_ ";.
Așadar, între arvună și preț au existat distincții care nu permit de plano considerarea sinonimiei între ele. De aceea, în condițiile în care potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de_ ( fila 35) suma de 3000 Euro nu a fot concepută ca arvună, ci doar ca avans de preț, în condițiile detaliate de părți, acestei sume nu-i poate fi aplicat regimul juridic incident în cadrul arvunei.
În aceste condiții, instanța a arătat că rezoluțiunea atrage, potrivit art. 1020-1021 Cod civil repetițiunea prestațiilor astfel că pârâtul a fost îndreptățit să primească prețul plătit ca avans la încheierea contractului, în sumă de 3000 Euro, cu atât mai mult cu cât părțile nu au înțeles să îi atribuie acest caracter, dar nici nu au prevăzut clauze de dezicere sau vreo clauză penală, care să fie prevăzute în mod expres prin antecontractul încheiat între ele.
Referitor la constatarea dobândirii dreptului de retenție, în favoarea pârâtului și a cererii de înscriere a acestui drept în CF nr. 472 a localității D., carte funciară în care se regăsește dreptul de proprietate al reclamantei, instanța a reținut că dreptul de retenție este acel drept real, care conferă creditorului, în același timp, debitor al obligației de restituire a bunului altuia posibilitatea de a reține acel bun în stăpânirea sa și de a refuza restituirea lui până când debitorul său va plăti datoria ce s-a născut in sarcina sa, în legătură cu bunul respectiv.
Astfel în conformitate cu definiția dreptului de retenție, în speță s-a constat că au fost îndeplinite condițiile pentru a se institui în favoarea pârâtului și în sarcina reclamantei și intervenientului un drept de retenție, creanța pârâtului fiind certă, lichidă și exigibilă, așa cum prevăd dispozițiile art. 379 Cod procedură civilă.
De asemenea, cererea de evacuare formulată de reclamantă nu a fost întemeiată pe art. 480 și
481 Cod civil, astfel că instanța a avut în vedere atât doctrina, cât și practica instanțelor judecătorești, care în mod repetat au statuat prin decizii de speță că, "Acțiunea în revendicare, fondată pe art. 480 C.civ. este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiune reală deci, prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului."
Mai mult, au statuat atât instanțele de judecată, cât și literatura de specialitate: Spre deosebire de acțiunea în revendicare, acțiunea în evacuare, reglementată prin art. 1410 si urm. C.civ., este specifică raporturilor juridice de locațiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părți, numită locatar un bun neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numită chirie.
Dreptul real de proprietate nu poate fi apărat decât pe calea acțiunii în revendicare, nicidecum pe calea acțiunii în evacuare.
Deci, între pârât și reclamantă și intervenient nu există niciun drept de locațiune, astfel încât aceștia să aibă dreptul să solicite evacuarea noastră din casă.
Instanțele de judecată, în asemenea cazuri, au respins cererile de evacuare considerând că, dreptul real de proprietate nu se poate apăra decât pe calea acțiunii în revendicare nu și pe calea acțiunii în evacuare.
În acest sens este Decizia civilă nr. 2102 din 17 martie 2005, a Înaltei Curii de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală.
Instanța de fond a statuat că a fost și nefondată cererea reclamantei de evacuare (sau de revendicare) a terenului și ar fi fost și cea de dărâmare a construcțiilor efectuate de pârât, deoarece, în primul rând, prin cererea reconvențională formulată de pârât s-a solicitat tocmai constatarea dobândirii dreptului de retenție în favoarea sa .
Ori, atât timp cât s-a acordat acest drept de retenție, până când reclamanta și intervenientul
D. C. vor restitui suma de 3.000 euro, echivalentul în lei la data plății și a dobânzii de referință, instanța nu a putut dispune în sensul predării imobilului și a dărâmării construcțiilor.
Esențială a fost și dispoziția dată de instanța de control judiciar în Decizia civilă nr. 17/A/2012 pronunțată în Dos. nr._ * ( filele 98-113), decizie irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel C. ( fila 57 din dosar), prin care s-a respins cererea având ca obiect evacuarea din CF 472 Mărișelu și demolarea construcțiilor aflate pe acest teren.
S-a reținut că cererea depusă la dosar de reclamantă, având ca obiect demolarea construcțiilor ( fila 66 din dosar) fiind depusă la dosarul de fond, după prima zi de înfățișare a fost respinsă de instanță, ca tardiv formulată, urmare decăderii reclamantei din dreptul de a formula modificarea de acțiune după prima zi de înfățișare ( fila 136 din dosar).
Astfel, decăderea a fost o sancțiune procedurală care a constat în pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedură ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege (art. 103 alin. 2 ).
Decăderea precede și determină nulitatea actului procedural săvârșit cu încălcarea unui termen legal (nu judecătoresc), imperativ, care impune părții o obligație procesuală (pentru termenele prohibitive, sancțiunea fiind nulitatea actului prematur). Pentru a opera decăderea, instanța a trebuit să o constate (căci nu există derogări de drept).
Instanța de fond a arătat că, prima zi de înfățișare potrivit art. 134 din C.pr.civ. este socotită ca fiind aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii. La prima zi de înfățișare legea permite efectuarea unor acte de procedură menite a întregi cadrul inițial al procesului și de a suplini anumite lipsuri semnalate până la această dată. Neefectuarea acestor acte la prima zi de înfățișare atrage, de regulă, sancțiunea decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini.
Codul de procedură civilă, prin art. 132, distinge două categorii de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale.
Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Distincția a fost importantă, deoarece, conform art. 132 si art. 134 C.pr.civ., cererea de modificare a acțiunii nu a putut fi primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima zi de înfățișare, care a fost aceea în care părțile au putut pune concluzii.
Conform art. 132 Cod procedură civilă reclamantul are dreptul la prima zi de înfățișare, să ceară instanței un termen pentru întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată. Întrucât textul de lege nu are caracter imperativ reclamantul poate și după prima zi de înfățișare să-și modifice cererea, dar numai dacă pârâtul nu se opune.( Decizia nr. 1302/_ ). Ori, în speță pârâtul s-a opus cererii depusă de reclamantă la data de_, adică mult după prima zi de înfățișare (_ ).
S-a reținut că, chiar și pe fondul ei, cererea reclamantei de dărâmare a construcțiilor a fost neîntemeiată. Ca atare, în conformitate cu practica judecătoreasca precum și cu literatura de specialitate, dispozițiile art. 494 din vechiul Cod civil, ridicarea sau desființarea plantațiilor și a construcțiilor poate fi solicitată de către proprietarul terenului numai în situația constructorului de rea-credință, și nu în aceea a constructorului de bună-credință.
În speță, în funcție de data edificării construcțiilor de către pârâți sau a autorului acestora, s- a analizat buna sau reaua credință. Ori, după cum a rezultat din actele depuse la dosarul cauzei, construcțiile au fost edificate înainte de pronunțarea Sentinței civile nr. 1468/2004 a Judecătoriei Brașov, pârâtul și soția sa, fiind constructori de bună credință. Mai mult decât atât la solicitarea expresă de eliberare a unei autorizații de demolare, așa cum era legal, Primăria comunei Mărișelu a refuzat eliberarea acestei autorizații până la soluționarea definitivă și irevocabilă a problemei proprietății terenului de sub aceste construcții, fiind foarte bine cunoscută situația litigioasă existentă între pârât, soția sa și reclamanți, precum și faptul că între aceste părți mai există, pe rolul instanțelor, diferite litigii care privesc terenul ce constituie curtea și gradina pârâtului.
Astfel, după cum a rezultat din autorizația de construire nr. 8/_, dar și din considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în Dos. nr._ *, această autorizație s-a emis pe numele antecesoarei pârâtului, Vereș M., astfel că se prezumă că este proprietatea pârâtului și soției sale și nu proprietatea reclamantei.
Raportat la considerentele mai sus expuse, instanța a admis în parte acțiunea civilă principală și în întregime cererea reconvențională, dispunând rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de_ și obligarea reclamantei și a soțului său, intervenientul D. C., la plata către pârât a sumei de 3.000 Euro sau echivalentul acestei sume în lei la data plății, precum și a dobânzii conform ratei de referința a BNR, calculată de la data pronunțării hotărârii până la data plății efective, a dispus instituirea în favoarea pârâtului a dreptului de retenție asupra imobilului în litigiu până la plata sumei datorată de reclamantă, și a dispus înscrierea dreptului de retenție în favoarea pârâtului în CF nr. 472 a localității D., în care a fost înscris terenul care a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare și a respins cererea de evacuare a pârâtului de pe terenul in litigiu ca neîntemeiata, precum și cea de demolare a construcțiilor de pe acest teren, situate în D., la nr. adm.58, constând în casă, anexe gospodărești compuse din garaj, grajd și cotețe, dintre vecinii O. u D., casa cu nr. 57 și D. C. ( nr. casei fiind 59).
Conform art. 246 C.pr.civ., având în vedere cererea verbală a reclamantei, formulată în ședința publică din_ ( fila 117 din dosar), instanța a luat act de renunțare la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în cauză.
Raportat la soluția adoptată instanța a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât față de cererea principală respectiv privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, pârâtul nu s-a opus, iar celelalte capete de cerere formulate de reclamantă au fost respinse, astfel că pârâtul nu a fost în culpă procesuală.
În privința cererii pârâtului de obligare a reclamantei și a intervenientului la plata cheltuielilor de judecată raportat la soluția admiterii cererii reconvenționale în întregime, în baza art. 274 C.pr.civ. instanța a obligat reclamanta și intervenientul să achite pârâtului suma de 1.148 lei
cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar ( fila 45 din dosar) și onorariu avocațial ( fila 149).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D. V., solicitând instanței admiterea recursului și în consecință modificarea în parte a sentinței atacate în sensul de a admite cererea de evacuare a pârâtului de pe terenul în litigiu, cererea de demolare a construcțiilor de pe teren și obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în cauză.
În motivare s-a arătat că sentința dată de instanța de fond a fost greșită, nelegală întrucât reclamanta - recurentă fiind proprietara terenului nu a fost de acord ca pârâtul să mai aibă folosința terenului, nu a fost de acord ca pe terenul acesteia să fie amplasate construcțiile indicate.
De asemenea, s-a arătat că instanța de fond în mod greșit a hotărât că reclamanta ar fi renunțat la obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului. Reclamanta nicidecum nu a renunțat la acea cerere însă instanța de fond a consemnat ce a crezut de cuviință ca să-i fie mai ușor de motivat în sentință, cauzându-i în acest fel mari prejudicii.
Totodată, recurenta a menționat că va dezvolta motivele de recurs printr-un memoriu, care îl va depune până la primul termen de judecată.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 312 și următoarele, art. 304 pct. 8, 9 Cod procedură
civilă.
La data de_ recurenta D. V. a depus la dosarul cauzei un memoriu
, prin care
arată că ea și soțul ei D. C. sunt proprietari pe terenul revendicat în CF nr. 472 D. cu nr. top 181/2/a top 181/2 și solicită evacuarea lui B. J. și B. Susana de pe proprietatea lor, demolarea construcțiilor pe cheltuiala lui B. J. și B. Susana, astfel încât să le elibereze proprietatea din CF 472 D. .
Se arată că prin decizia civilă nr. 62/R dosar nr. 1161/2005 eliberată de Curtea de Apel Brașov, irevocabilă, B. J. și B. Susana au fost obligați să plătească suma de 35.000.000 lei folosului de tras. A fost plătit până în anul 2004. Cei doi să fie obligați să plătească folosul de tras din anul 2004 și până în prezent, 2013 contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în cauză. Totodată recurenta solicită ca pârâtul - intimat să achite suma de 270 lei cheltuieli de judecată din dosar nr._ din sentința civilă nr. 3635/2009 eliberată de Judecătoria Bistrița. Dacă pârâtul B. J. prin avocat a cerut avansul înapoi, doamna judecătoare M. N. L., în instanță a cerut să pun la dosar cerere de demolare a construcțiilor, să pun chitanța de 18 lei și timbrul de 60 bani. Cererea a depus-o la dosar în data de_ . Nu renunță la folosul de tras și nici
nu plătește avocatul și cheltuielile pârâtului pe dreptul lor de proprietate din CF nr. 472 D. .
Susține în continuare că nu a împrumutat bani de la pârâtul B. J., ca să-i întoarcă înapoi. Au încheiat un contract de vânzare - cumpărare la data de_ pe o suprafață de teren 13 m lățime, 43 m lungime, adică locul de sub casă și să strămute anexele gospodărești în termen de 15 zile pe această suprafață de teren de 560 mp, așa cum scrie în procesul verbal întocmit de executor și în contractul de vânzare cumpărare cu suma de 15.000 euro, din care a primit avans de 3000 de euro în contractul de vânzare cumpărare, nu scrie să-i dea avansul înapoi.
Pârâtul intimat B. J., legal citat, a formulat întâmpinare, solicitând pe cale de excepție constatarea nulității recursului ca fiind nemotivat, iar pe fond respingerea acestuia ca fiind nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 302/1 Cod procedura civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, mențiuni privind identificarea părților, arătarea hotărârii care se atacă, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, în termenul prevăzut de lege, și semnătura. Recurenta nu a indicat nici prin cererea de recurs și nici printr-un memoriu separat, depus înăuntrul termenului de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 303 Cod procedură civilă, care dintre motivele de nelegalitate sau de netemeinicie prevăzute în art. 304/1 Cod procedura civilă înțelege să le invoce, fapt care atrage sancțiunea nulității recursului declarat.
Pe fond, se apreciază că recursul este neîntemeiat. Este real că la data de_ între intimatul B. J., reclamanta-recurentă și soțul acesteia a fost încheiat antecontractul privind vânzarea unei bucăți din terenul identificat in CF nr. 472 a localității D., teren în suprafața de 560 mp. Ulterior, încheierii acestui antecontract, în data de_, a achitat reclamantei și soțului acesteia suma de 3.000 euro, reprezentând avans din suma convenită cu titlu de preț, respectiv din
suma de 15.000 euro. Plata făcută este consemnată în însăși înțelegerea din data de_ depusă de reclamantă în probațiune la dosarul cauzei, fiind confirmată și de martorii audiați în fața instanței de fond. Ulterior acestei date, a încercat achitarea și a diferenței de preț în valoare de 12.000 Euro, însă, datorită crizei economice, nu a mai putut achita diferența de preț, motiv pentru care a fost de acord cu cererea reclamantei de constatare a rezoluțiunii contractului, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în sensul obligării numiților D. V. și D. C. la restituirea către intimați a sumei de 3.000 Euro, cu plata dobânzii legale.
Cu privire la celelalte susțineri ale reclamantei, privind obligarea acesteia și a soțului ei la restituirea sumei de 3.000 euro, în echivalent lei la data plății, și că suma de 3.000 euro ar avea caracter de arvună, se învederează că, în conformitate cu principiul repunerii părților în situația anterioară, se impune, în mod imperios, obligarea ei la plata atât a sumei achitate cu titlu de avans din preț, dar și a dobânzii legale, conform dispozițiilor legale incidente. Este evident ca reclamanta se referă la arvuna prevăzută de art. 1297- art. 1298 din vechiul Cod civil. Ori, dacă suma achitată cu titlu de avans ar fi avut caracter de arvună, ca și clauza de dezicere sau ca și clauza penală, acest caracter ar fi trebuit prevăzut în mod expres prin antecontractul încheiat între părți. În acest sens, atât dispozițiile legale, dar și literatura de specialitate, susține că în cazul în care arvunei i se conferă caracter de clauză penală, acest caracter, fiind derogatoriu, trebuia anume specificat în convenție. Ori, rezultă din scriptele depuse la dosar, că avansului de 3.000 euro achitat de intimat nu i s-a atribuit caracter de clauză de dezicere sau de clauză penală, el fiind doar un acont din prețul stabilit de părți.
Intimatul mai arată că sunt îndeplinite condițiile pentru a constata că în favoarea lui s-a născut un drept de retenție, creanța sa este certă, lichidă și exigibilă, dreptul de retenție este invocat față de proprietarii bunului, și între bun și dreptul său de creanță există o conexiune, în sensul că suma de 3.000 Euro a achitat-o tocmai ca avans pentru cumpărarea terenului în litigiu. Cu atât mai mult cu cât, după adoptarea Legii nr. 287/2009 - Noul Cod civil, acest drept de retenție a primit și reglementare legală prin dispozițiile art. 2495-2499 Cod civil. Or, în conformitate cu dispozițiile art.
2.495 Cod civil, dreptul de retenție, astfel cum este definit - reflectă același caracter ca cel indicat de mai sus. Mai mult, dispozițiile art. 2498 Cod civil, dreptul de retenție este opozabil terților fără îndeplinirea vreunei formalități de publicitate.
Referitor la susținerile recurentei reclamante privind nelegalitatea hotărârii pentru motivul ca nu i s-ar fi admis cererea de evacuarea, intimatul apreciază că instanța de fond, în mod legal și temeinic a constatat că cererea reclamantei este neîntemeiată, respingând-o și însușindu-și motivele pârâților-intimați, respectiv: reclamanta D. V. nu a indicat ca modificarea acțiunii ar privi cererea de revendicare a terenului care a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare. De asemenea, acțiunea nu era întemeiata pe dispozițiile art. 480 și 481 Cod civ, deci cererea de evacuare formulată de reclamanta D. V. nu era întemeiată. Dreptul real de proprietate nu poate fi apărat decât pe calea acțiunii în revendicare, nicidecum pe calea acțiunii în evacuare. Deci, reclamanții nu pot solicita evacuarea, deoarece casa în care locuiește intimatul cu familia sa este proprietatea lor, iar între ei și reclamanți nu există niciun drept de locațiune, astfel încât aceștia să aibă dreptul să solicite evacuarea lor din casă.
Cu privire la cererea reclamantei de dărâmare - demolare a construcțiilor, prima instanță, în mod legal și temeinic a constatat că aceasta cerere a fost formulată cu mult după prima zi de înfățișare, iar sancțiunea decăderii, operează, fiind cerută de pârât, reclamanta fiind decăzuta din dreptul de a-și modifica cererea. În plus, și pe fondul cauzei, instanța a constatat că cererea reclamantei de demolare a construcțiilor este neîntemeiată, deoarece în conformitate cu practica judecătorească, precum și cu literatura de specialitate, dispozițiile art. 494 din vechiul Cod civil, ridicarea sau desființarea plantațiilor și a construcțiilor poate fi solicitată de către proprietarul terenului numai în situația constructorului de rea-credință, și nu în aceea a constructorului de bună- credință. Construcțiile au fost edificate înainte de pronunțarea Sentinței civile nr. 1468/2004 a Judecătoriei Brașov, iar intimatul și soția sa au fost constructori de bună credință, motiv pentru care soluția respingerii cererii de obligare la dărâmarea construcțiilor este corectă.
În ceea ce privește critica privind neadmiterea cererii de obligarea pârâtului-intimat la plata folosului de tras, critica adusă sentinței prin cererea de recurs este nefondată. Astfel, conform încheierii de ședința din data de_, încheiere de la fila 117 din dosarul de fond, recurenta, prezentă în ședință, când a fost întrebată dacă înțelege să își mențină aceasta solicitare, pentru a i se
stabili taxa de timbru, a arătat în mod expres că nu mai susține această cerere, înțelegând să renunțe la ea.
Tot legală și temeinică este în opinia intimatului și soluția instanței de fond, prin care aceasta, constatând că intimatul nu s-a opus admiterii acțiunii reclamantei nu a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, însă având în vedere și culpa procesuală a reclamantei, precum și admiterea în totalitate a cererii reconvenționale a pârâtului, a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate prevederile art. 299- art.316, art. 115 -art.118, art. 119- art. 120, art. 274 Cod procedura civila, art. 1020- art. 1021, art. 1088, art. 494 vechiul Cod civil, art. 2495-2499 Noul Cod civil - Legea nr. 287/2009, OG nr. 13/2011.
Prin încheierea din data de_ tribunalul a respins excepția nulității recursului, apreciind că prin cererea de recurs aflată la filele 2-3 din prezentul dosar, conține suficiente elemente și critici la adresa sentinței atacate, recursul fiind considerat motivat.
Tribunalul, examinând în baza prev. art. 304 și 3041Cod procedură civilă hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, constată că aceasta este
temeinică și legală, nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Tribunalul apreciază că instanța de fond a stabilit starea de fapt prin interpretarea corectă a mijloacelor de probă administrate în cauză, motiv pentru care nu vor mai fi reluate aceste statuări, ci se va proceda la analizarea hotărârii atacate din prisma criticilor formulate în cererea de recurs privind evacuarea pârâtului de pe terenul în litigiu, cererea de demolare a construcțiilor și cea privind plata contravalorii lipsei de folosință pentru teren. Hotărârea atacată va fi analizată dosar sub aceste aspecte arătate în cererea de recurs, raportat la motivele invocate prin memoriul depus la data de_ (prin care se critică sentința civilă și sub aspectul admiterii cererii reconvenționale și a cheltuielilor de judecată), tribunalul reține că acestea au fost formulate cu depășirea termenului prevăzut de art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă, respectiv după expirarea termenului de recurs (_
), astfel încât tribunalul nu se consideră investit cu aceste critici.
În ceea ce privește soluția instanței de fond a de respingere a cererii de evacuare a pârâtului
B. J. de pe terenul identificat în CF nr. 472 D., în suprafață de 560 mp, tribunalul apreciază că instanța de fond în mod corect a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru dispunerea evacuării. Între părți nu există vreun contract de locațiune, iar reclamanta - recurentă nu a contestat faptul că imobilul construcție, în care stau intimatul și familia sa, a fost ridicat de aceștia și nu îi aparține reclamantei, ci doar terenul, pe care se află construcția. Or cererea de evacuare poate fi formulată doar în anumite situații specifice și privesc imobilele construcții (ocuparea abuzivă a unei locuințe, evacuarea din locuință unui membru de familie cu comportament abuziv, etc..), eliberarea terenului din prezenta cauză nu se poate obține pe calea unei cereri de evacuare, ci eventual pe calea unei acțiuni în revendicare, dar reclamanta nu a înțeles să formuleze o astfel de acțiune.
Raportat la solicitare de demolare a construcției aparținând intimatului B. J. și familiei sale, instanța de fond a reținut pe de o parte că această cerere a fost formulată tardiv, cu depășirea termenului prev. de art. 132 prin raportare la art. 134 Cod procedură civilă, pe de altă parte cererea pe fondul ei a fost apreciată ca neîntemeiată, apreciindu-se că pârâtul este constructor de bună- credință.
Tribunalul reține că potrivit art. 132 alin. 1 din Codul de procedură civilă, la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea acțiunii. Din interpretarea corectă a dispozițiilor înscrise în art. 129 - 130 și art. 132 din codul de procedură civilă rezultă, într-adevăr, că modificarea unei acțiuni nu se poate face decât la prima zi de înfățișare sau în cadrul termenului acordat de instanță în acest scop, în formele prescrise de lege. În cazul de față, așa cum a reținut și instanța de fond, primul termen de judecată a fost la data de_, or completarea la acțiune s-a depus de către reclamantă doar la data de_ (f.66), iar pârâtul B. J. a invocat în termen (_ - f.118-119) decăderea reclamantei din dreptul a-și modifica cererea prin formularea unui nou capăt de cerere privind demolarea construcțiilor și anexelor. Raportat la cele evidențiate mai sus, tribunalul apreciază că, în mod corect s-a reținut că cererea privind demolarea construcțiilor a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 132 Cod procedură civilă, motiv pentru care instanța de fond nefiind legal investită cu o astfel de cerere, nu s-ar fi impus analizarea ei pe fond.
Recurenta a mai invocat faptul că ea nu a renunțat la capătul de cerere privind lipsa de folosință și că instanța de fond a consemnat ce a crezut de cuviință. Prin verificarea încheierii de ședință din_, tribunalul observă că s-au consemnat următoarele aspecte: "Interpelată fiind de către instanță, reclamanta arată că insistă în cererea privind demolarea construcțiilor și evacuarea pârâtului de pe imobilul ce face obiectul prezentului litigiu și renunță la cererea privind folosința terenului."; Aceste mențiuni practic nu au fost contracarate în nici un fel de recurentă, aceasta limitându-se la simple afirmații că ele nu ar corespunde adevărului. De altfel trebuie observat că despăgubirile pentru lipsa de folosință au fost cuantificate la 1.000 de lei/an, iar pentru 4 ani reclamanta a solicitat în total suma de 4.000 lei. Totuși reclamanta nu a achitat taxa de timbru și timbrul judiciar aferent acestei cereri, acest lucru datorându-se în mod evident faptului că a înțeles să renunțe la acest petit.
Având în vedere cele arătate mai sus, tribunalul în baza art.312 alin.1 teza II din Codul de procedură civilă va respinge recursul declarat de reclamanta D. V., împotriva sentinței civile nr._ pronunțată în dosar nr. 3._ al Judecătoriei Bistrița, ca neîntemeiat.
Față de prevederile art. 274 alin.1 Cod proc.civ., potrivit cărora "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată";, tribunalul o va obliga pe recurenta D.
V. să plătească intimaților B. J. și B. Susana, suma de 300 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta D. V., cu domiciliul în sat D., nr. 59, comuna Mărișelu, jud. Bistrița-Năsăud, împotriva sentinței civile nr._ pronunțată în dosar nr. 3._ al Judecătoriei Bistrița, ca neîntemeiat.
Obligă pe recurenta D. V. să plătească intimaților B. J. și B. SUSANA, ambii cu domiciliul în sat D., Nr. 58, com. Mărișelu jud. Bistrița-Năsăud, suma de 300 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
B. I. SS I. B. M. L.
GREFIER
M. D.
Red/Dact - BISz/MD_ / 2 ex
| ← Decizia civilă nr. 115/2013. Rezolutiune contract | Decizia civilă nr. 179/2013. Rezolutiune contract → |
|---|
