Decizia civilă nr. 428/2013. Plângere împotriva refuzului executorului judecătoresc
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 428/R/2013
Ședința publică din data de 6 noiembrie 2012
T. constituit din: PREȘEDINTE: G. C. F., președinte secție JUDECĂTOR: M. L. B.
JUDECĂTOR: B. I. S.
GREFIER: M. - M. E.
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și C. de A. C. împotriva sentinței civile nr. 2315/_ pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, având ca obiect plângere împotriva refuzului executorului judecătoresc.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile. S-a făcut referatul cauzei după care:
Se constată că la data de_ recurenta C. de A. C. a solicitat repunerea pe rol a cauzei, indicând moștenitorii defunctului P. P. I., respectiv P. C. D. soția supraviețuitoare și fiul P. S. C., care au fost citați în cauză.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Constatând că nu mai se formulează alte cereri, tribunalul reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Deliberând constată,
Prin sentința civilă nr. 2315/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița la data de 29 februarie 2012 în dosarul nr._ s-a admis plângerea formulată de petenții I. C. G., R. S., C. D. R., C. C. L., M. C. I., L. L., H. D., G.
I. A., B. M. O., R. C. M., B. D. D., C. F. V., SA
C., I. M. L., G. C., T. D. L., H. Ana-M., D. V., SA
M., D. V. A., C. E. M., B. M. L., C. E. M., L. M., F. D.
R., M. LS, P. M. V., P. C. S., C. D., P. C. D., S. E.
A., S. M.
în contradictoriu cu intimații Biroul executorului judecătoresc M. M.
, M. E. și F., Ministerul Justiției, C. de A. C. , Tribunalul Cluj și în consecință a fost obligat intimatul Biroului executorului judecătoresc M. M. la continuarea executării silite ce formează obiectul dosarului de executare nr. 550/ex/2011, prin efectuarea tuturor actelor de executare necesare în vederea realizării creanțelor petenților.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond, în baza probatoriului administrat, a reținut faptul că prin titlurile executorii decizia civilă irevocabilă nr. 292/R/2010 a Curții de A.
C., pronunțată în dosarul nr._ ; decizia civilă irevocabilă nr. 1857/R/2009 a Curții de A.
C., pronunțată în dosarul nr._ ; sentința civilă nr. 1123 din 27 aprilie 2009 a T. ui C. din dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1853/R din_ a Curții de A. C. ; sentința civilă nr. 50 din 22 octombrie 2008 a Curții de A. C. din dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1348/R din_, pronunțată în dosarul nr._ al Curții de
A. C., precum și încheierea civilă din camera de consiliu din_ a Curții de A. C., pronunțată în dosarul nr._, pentru rectificare nume; decizia civilă irevocabilă nr. 404/R din 22 februarie 2010 a Curții de A. C., pronunțată în dosarul nr._ ; sentința civilă nr. 2343/2010 a T. ui C. din dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă pronunțată de
de A. C. sub nr. 67/R/2011; sentința civilă nr. 2342/2010 a T. ui C. din dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr. 43/R/2011 a Curții de A. C. ; sentința civilă definitivă nr. 1315/2011 a T. ui C., pronunțată în dosarul nr._ ; sentința civilă nr. 738/2008 din dosarul nr._ a T. ui C., irevocabilă prin decizia civilă nr. 1529/R/2009 a Curții de A. C. ; decizia civilă nr. 286/R/_ pronunțată de C. de A. C. în dosarul nr._ ; sentința civilă nr. 3364/_ a T. ui C. pronunțată în dosarul nr._ rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 964/R/_ a Curții de A. C. ; sentința civilă nr. 1122/_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1962/R/_ a Curții de A. C. ; sentința civilă nr. 1206/_ a T. ui C. pronunțată în dosarul nr._ și sentința civilă nr. 1338/_ pronunțată de Tribunalul Cluj în același dosar privind lămurirea dispozitivului, rămasă definitivă prin decizia
civilă nr. 1828/_ a Curții de A. C. ; sentința civilă nr. 737/_ a T. ui C. pronunțată în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1306/R/_ a Curții de A. C. ; decizia civilă irevocabilă nr. 1452/R/_ a Curții de A. C. pronunțată în dosarul nr._ ; sentința civilă nr. 1140/_ a T. ui C. pronunțată în dosarul nr. _
, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1806/R/_ a Curții de A. C. ; decizia civilă nr. 1108/R/_ pronunțată de C. de A. C. în dosarul nr._, au fost admise acțiunile creditorilor formulate împotriva pârâților intimați amintiți, care au fost obligați să le plătească drepturile salariale solicitate, actualizate, M. E. și F. fiind ținut să aloce fondurile necesare plății sumelor în cauză.
Creditorii au urmat o procedură de executare silită a hotărârilor judecătorești de mai sus, sens în care s-au adresat cu cerere de executare silită Biroului E. ui J. M. M., formându-se dosarul execuțional nr. 550/ex/2011.
La data de_, având în vedere solicitarea creditorilor executorul M. M. a depus la Judecătoria Cluj-Napoca o cerere prin care s-a încuviințat executarea silită, admisă prin încheierea civilă nr. 11253/CC/2011 pronunțată în dosarul nr._, iar la data de_ s- a procedat de către executorul amintit la emiterea somațiilor prevăzute de art. 411 din C.proc.civ. către debitori.
După emiterea acestor somații, la data de_ s-a întocmit de către B. M. M. un proces-verbal în care s-a constatat că "având în vedere art. 1 din OUG nr. 71/2009 modificată de OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010 și OUG nr. 113/2010 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite titluri executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2010, se va realiza după o procedură care începe astfel: anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executor, în anul 2013 se plătește 33 % din valoarea titlului executor și în anul 2014 se plătește 33 % din valoarea titlului executor";, astfel că nu s-a putut "da curs solicitării creditorilor de continuare a executării silite asupra debitorilor, întrucât potrivit art. 1 alin. 2 din ordonanța sus amintită orice cerere de executare silită se suspendă de drept";, procesul-verbal de refuz fiind întemeiat pe art. 53 alin. 2 din Legea nr. 188/2000.
La data de_ Guvernul României a emis Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/_ prin care, în cuprinsul art. III, a stabilit că plata sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a ordonanței, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției să fie efectuată eșalonat în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, ordonanța de urgență fiind aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 76/_ . La data de_ Curtea Constituțională, prin decizia nr. 784/2009, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III din OUG nr. 75/2008, declarând neconstituționale dispozițiile legale cuprinse în acel articol.
Anterior expirării termenului de 18 luni stabilit pentru executarea hotărârilor judecătorești de OUG nr. 75/2008, la data de_, Guvernul României a emis ordonanța de urgență nr. 71/2009 prin care a stabilit efectuarea plăților sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de_, în mod eșalonat, astfel: 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2010; 33% din valoarea titlului executoriu în anul 2011 și 33% din valoarea titlului executoriu în anul 2012, în cursul termenului stabilit pentru executarea creanțelor fiind suspendată de drept orice cerere de executare silită, hotărârile judecătorești ce stau la baza executării silite ce formează obiectul dosarului nr. 352/ex/2011 al B. M. M. intrând în sfera de aplicare a acestei ordonanțe de urgență.
La data de_ Guvernul României a emis ordonanța de urgență nr. 45/2010 prin care a dispus modificarea ordonanței de urgență nr. 71/2009 în sensul că efectuarea plăților sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, se va realiza în următorul mod: 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2012; 33% din valoarea titlului executoriu în anul 2013 și 33% din valoarea titlului executoriu în anul 2014.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 emisă de Guvernul României a fost supusă dezbaterii parlamentului României și aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/_, stabilindu-se eșalonarea plăților sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești în următoarea modalitate: 5% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2012; 10% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2013; 25% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2014; 25% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2015 și 35% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2016.
La aceeași dată,_, ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010 emisă de Guvernul României a fost respinsă.
În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010, s-a reținut că nu ar exista nicio imixtiune în actul de justiție întrucat: "Guvernul nu refuză aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le recunoaște și își ia angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în actul normativ contestat"; și că "nu este o măsură prin care se interzice nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătorești";.
Raportând prevederile din ordonanțele de urgență în discuție la dispozițiile art. 16 alin. 1 si 2 din Constituția României, care consacră principiul egalității în drepturi, se constată că prin acestea se instituie o dublă discriminare între cetățenii acestei țări.
Pe de o parte, discriminarea se instituie între creditorii salariați sau foști salariați ai instituțiilor statului ce dețin hotărâri judecătorești prin care au obținut drepturi de natură salarială, creditori care nu-și pot valorifica aceste drepturi prin executare silită împotriva instituțiilor statului și creditorii care au obținut prin hotărâri judecătorești recunoașterea unor drepturi de altă natură, care au dreptul de a cere executarea silită contra instituțiilor statului, cum ar fi: restituirea unor taxe încasate cu încălcarea legislației comunitare, plata unor prestații efectuate în baza unor contracte etc.
Pe de altă parte, se instituie o discriminare între creditorii posesori ai altor titluri executorii, cum ar fi: acte notariale, contracte de asistență juridică încheiate de avocați, contracte bancare, contracte de leasing, bilete la ordin sau cec-uri, creditori care își pot obține drepturile prin executare silită, și creditorii posesori ai unor hotărâri judecătorești. Astfel, o hotărâre judecătorească prin care s-a obținut un drept de natură salarială contra unei instituții publice nu are nicio valoare în Romania, pe când chiar înscrisurile sub semnătură privată, cum sunt unele dintre cele enumerate anterior, au o însemnătate maximă, putând fi puse în executare oricând dorește creditorul.
Faptul de a lipsi doar pe unii cetățeni ai României de dreptul de a se bucura de bunurile obținute printr-o hotărâre judecătorească, respectiv doar pe cei de dețin creanțe salariale contra instituțiilor publice, în condițiile în care criza economică, invocata ca justificare a măsurii, a afectat pe toți cetățenii României, pe toate persoanele fizice și juridice din Romania: salariați, particulari, societăți comerciale, instituții publice, etc. nu poate fi considerată ca având un scop legitim și ca păstrând un raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Potrivit jurisprudenței CEDO dreptul de a putea recurge la executarea silită pentru respectarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o garanție a dreptului de acces la justiție, consacrat in art. 6 din Convenție: "Dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți"; (Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sandor împotriva României).
În Romania acest drept este îngrădit prin ordonanțele în discuție, deși art. 21 alin. 2 din Constituția României prevede în mod expres că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Dreptul de acces la o instanță trebuie sa fie efectiv și nu pur teoretic, iluzoriu, cum se întâmplă în Romania de la adoptarea primei ordonanțe de suspendare a executării silite a unor hotărâri judecătorești, respectiv OUG nr. 75/2008.
Prin amânarea perpetua a posibilității de fi executate silit hotărârile judecătorești prin care au fost recunoscute drepturi salariale, posesorii acestor hotărâri sunt lipsiți de dreptul de a se bucura de aceste bunuri.
Constituția României consacră în art. 21 dreptul fundamental al cetățenilor de a avea acces liber la justiție, iar art. 20 alin. 2 din Constituție prevede că în caz de neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ședința din_, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. 25/2001 a respins recursul declarat de procurorul general privind aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009, modificată și completată prin OUG nr. 18/2010 și OUG nr. 45/2010, în procedura de executare silita a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Pentru considerente asemănătoare celor reținute în decizia nr. 29/2011 a aceleiași instanțe s-a statuat că "…pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii (Convenția și jurisprudența Curții Europene, în acest caz).
Pentru a fi legală o soluție asupra unei sesizări (cum este cea cu recurs în interesul legii), ea trebuie în mod necesar să antreneze efecte legale și în cazul admiterii și în cel al respingerii. Or, dacă s-ar admite ca posibilă soluționarea printr-o concluzie cu caracter general asupra raportului de proporționalitate în acest gen de cauze și astfel s-ar stabili că justul echilibru este afectat sau compromis în toate situațiile, efectul indirect ar fi similar celui al abrogării legii. Simetric, dacă s-ar stabili, pe calea recursului în interesul legii, că raportul de proporționalitate a fost unul rezonabil, just, ar însemna negarea dreptului de acces la instanță (garantat de art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) pentru fiecare dintre persoanele ce se pretind afectate în mod individual…";.
Concluziile ce se pot trage de aici sunt:
executările silite ale unor drepturi salariale ale personalului bugetar pot fi supuse analizei instanțelor de executare întrucât revine fiecărei instanțe dreptul de a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice naționale (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților cauzelor pe care le soluționează, părți care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului.
Instanța a reținut că potrivit legislației interne plata creanțelor cuprinse în titlurile executorii a fost eșalonată prin OUG nr. 75/2008 pe o perioadă de 18 luni începând cu data de_, iar ulterior, plata creanțelor cuprinse în toate titlurile executorii ce formează obiectul executării silite în dosarul nr. 550/ex/2011 al B. M. M. a fost eșalonată pentru pe perioada 2010-2012 prin OUG nr. 71/2009, pentru perioada 2012-2014 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010 și pentru perioada 2012-2016 prin Legea de aprobare a OUG nr. 71/2009. Executarea silită a creanțelor cuprinse în hotărârile judecătorești menționate a fost suspendată de drept prin OUG nr. 71/2009 în perioada_, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009 -_, data modificării dispozițiilor legale privind suspendarea de drept a executării silite cuprinse în OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010. De asemenea, în temeiul Legii nr. 230/2011 de aprobare a OUG nr. 71/2009, executarea silită a creanțelor cuprinse în hotărâri judecătorești a fost suspendată de drept în perioada 2012-2016.
Astfel, raportat la succesiunea în timp a actelor normative menționate, în perioada _
-_, executarea silită a creanțelor cuprinse în hotărâri judecătorești nu a fost suspendată, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010 modificând dispozițiile OUG nr. 71/2009 care reglementau suspendarea de drept pentru perioada 2010-2012, stabilind suspendarea de drept a executării silite pentru o altă perioadă, respectiv pentru perioada 2012-2014.
E. judecătoresc M. M. a refuzat continuarea executării silite obiect al dosarului nr. 550/ex/2011 la data de_, dată la care executarea silită a hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar nu era suspendată de drept, astfel că instanța a reținut ca fiind nelegal refuzul executorului judecătoresc de a continua executarea silită obiect al dosarului nr. 352/ex/2011.
Potrivit art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Jurisprudența Curții europene a drepturilor omului a fost constată în a interpreta noțiunea de "proces"; ca incluzând executarea silită a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, în caz contrar dreptul la justiție fiind iluzoriu întrucât parcurgerea procedurii judiciare ar rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Astfel, în cauzele Hornsby contra Greciei, Sandor contra României, Abramiuc contra României, Ruianu contra României, Immobiliare Saffi contra Italiei, Burdov împotriva R. iei, C. a statuat că dreptul la justiție garantat de art. 6 din Convenție protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, și, prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pentru o perioadă lungă de timp. C. a statuat de asemenea că neluarea măsurilor necesare de către autoritățile obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești angajează răspunderea statului în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenție.
Raportat la prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție, la jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în ceea ce privește interpretarea noțiunii de "proces"; și la dispozițiile OUG nr. 75/2008, OUG nr. 71/2009, OUG nr. 45/2010 și Legii nr. 230/2011, instanța a reținut existența unei contradicții între dispozițiile convenției, care prevăd dreptul la executarea hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil și obligația statului de a lua măsurile necesare în acest scop, și dispozițiile actelor normative interne menționate anterior, care amână în mod repetat și succesiv executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite drepturile de natură salarială ale petenților. Jurisprudența CEDO recunoaște într-adevăr marja de apreciere a statului
asupra măsurilor de interes public sau de utilitate publică reclamate de situații economice complexe, însă instanța reține faptul că însuși Guvernul României a apreciat ca fiind posibilă executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite drepturi salariale în favoarea personalului din sectorul bugetar inițial într-un termen de 18 luni (OUG 75/2008), termen care nu a fost respectat, statul nejustificând în concret cauzele care au dus la nerespectarea termenului stabilit de el însuși și motivele pentru care nu au fost prevăzute în buget sumele datorate în temeiul hotărârilor judecătorești, iar în cazul în care aceste sume au fost prevăzute, motivul pentru care nu au fost folosite în scopul prevăzut. Ulterior, prin OUG nr. 71/2009, Guvernul României a stabilit un nou termen pentru executarea hotărârilor judecătorești, respectiv 2010-2012, termen care de asemenea nu a fost respectat, deși a fost stabilit de însuși debitorul obligației, iar prin OUG nr. 45/2010 statul prin guvern a amânat încă o dată executarea hotărârilor judecătorești, stabilind că acestea vor fi executate în perioada 2012-2014. Prin Legea nr. 230/2011 de aprobare a OUG nr. 71/2009 statul, debitor al obligației, fără a indica motivele concrete care au dus la nerespectarea termenelor stabilite de el însuși prin actele normative anterior menționate, a stabilit o nouă eșalonare a executării obligațiilor stabilite prin hotărârile judecătorești în sarcina sa pentru perioada 2012-2016. Această amânare repetată a executării de către stat a obligațiilor stabilite în sarcina sa și în favoarea petenților prin hotărâri judecătorești definitive și obligatorii și nerespectarea continuă de către stat a propriilor acte normative date în privința executării hotărârilor judecătorești au avut drept consecință nu doar prelungirea excesivă a executării hotărârilor judecătorești dar și nașterea unei incertitudini în privința executării efective a acestor hotărâri.
Argumentul notorietății faptului că în luna mai 2009 Comisia Europeană a deschis procedura de deficit excesiv pentru România și a faptului că în luna mai 2009 Uniunea Europeană și-a exprimat intenția de a asista România în implementarea unui program amplu de ajustare economică, adus de intimata C. de A. C. în susținerea existenței fundamentului și a suficientei explicitări a dificultăților care au stat la baza actelor normative de eșalonare a plăților sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, este neîntemeiat, criza economică și dificultățile economice și financiare ale statului fiind în măsură să justifice o eșalonare a plății acestor debite sau chiar o amânare a executării acestora, pe un termen rezonabil, însă în speță statul a emis o succesiune de acte normative de amânare a executării hotărârilor, fără a justifica, astfel cum s-a mai reținut, motivele concrete care au dus la nerespectarea propriilor acte normative prin care a stabilit termene de eșalonare a plăților. Pentru aceleași considerente instanța apreciază ca nefiind probate susținerile intimatului Ministerul Justiției formulate în cuprinsul întâmpinării privitoare la buna-credință a debitorului și intenția reală a acestuia de a executa creanțele cuprinse în hotărârile judecătorești.
În ceea ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului instanța a reținut că potrivit acestui articol orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Drepturile salariale stabilite prin hotărârile judecătorești a căror executare silită formează obiectul dosarului nr. 550/ex/2011 al B. M. M. reprezintă un bun în sensul prevăzut în art. 1 din Protocol, iar eșalonarea repetată de către stat, printr-o succesiune de acte normative, a plății sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale și neachitarea până în prezent către petenți a acestor sume câștigate prin hotărâri judecătorești au adus atingere dreptului de proprietate al petenților, fiind încălcat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Întrucât dispozițiile legale interne privitoare la eșalonarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar sunt contrare dispozițiilor cuprinse în art. 6 alin. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și dispozițiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța, în temeiul art. 20 din Constituție, va aplica prioritar dispozițiile cuprinse în Convenția europeană a drepturilor omului, reținând că refuzul executorului judecătoresc de a continua executarea silită a creanțelor stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate în favoarea petenților este nelegal, afectând atât dreptul petenților de a beneficia de un termen rezonabil al procedurii, cât și dreptul de proprietate al acestora asupra sumelor stabilite prin hotărârile judecătorești.
Lipsa fondurilor bugetare nu poate constitui un motiv pentru întârzierea executării hotărârilor judecătorești (a se vedea Cauza Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, Hotărârea din 15 octombrie 2009, paragrafele 55 si 56, Cauza Ventorino împotriva Italiei,
Hotărârea din 17 mai 2011, paragraful 30, sau Cauza Burdov 1 împotriva R. iei, Hotărârea din 7 mai 2002, paragraful 35).
În Cauza Guler și Kekec împotriva Turciei (Hotărârea din 7 iunie 2011) s-a arătat că statul nu se poate prevala de lipsa de fonduri pentru a nu își onora debitul rezultat dintr-o hotărâre judecătorească (paragraful 22), astfel încât o întârziere de 7 și 8 ani în executarea unor hotărâri judecătorești încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenție (paragraful 23).
În cauza Tkhyegepso și alții împotriva R. iei (Hotărârea din 25 octombrie 2011, paragrafele 17 și 18) s-a arătat că o întârziere de peste 3 ani in executarea unei hotărâri judecătorești (în cauză hotărârile au fost obținute în perioada iulie 2000 - decembrie 2005) constituie o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 paragraful 1 din Protocolul adițional la Convenție.
Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligația sa prevăzută de Convenție de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătorești care sunt obligatorii și executorii. Nu este permis autorităților statului a se prevala de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătoreasca. Este obligația statelor contractante să își organizeze sistemul juridic în așa fel încât autoritățile competente să își poată executa obligațiile (Cauza Burdov 2 împotriva R. iei, Hotărârea din 15 ianuarie 2009, paragraful 70, și Cauza Streltsov și alți pensionari militari din Novocherkassk împotriva R. iei, Hotărârea din 27 iulie 2010, paragraful 71).
De altfel, termenul rezonabil trebuie să aibă în vedere ambele părți și nu numai pe debitor. Dacă, în mod excepțional, în procedura de executare a unei hotărâri judecătorești poate fi acceptată intervenția unui stat contractant, consecința unei asemenea intervenții nu poate fi încetarea, invalidarea sau întârzierea într-o manieră excesivă a executării și cu atât mai mult subminarea fondului deciziei (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Hotărârea din 29 iulie 1999, paragraful 74).
Chiar și intimatul Ministerul Justiției prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 133-137 a invocat această cauză (Immobiliare Saffi impotriva Italiei, Hotărârea din 29 iulie 1999, paragraful 74), dar s-a folosit de motivarea din ea pentru a susține că "prin eșalonarea realizată prin OUG nr. 71/2010 executarea nu a fost împiedicată, invalidată sau întârziată neîntemeiat, iar substanța dreptului nu a fost atinsă în niciun fel";,ceea ce nu este real, cu atât mai mult cu cât nu mai poate fi invocată situația de criză economică în care se află țara, întrucât în martie 2011 s-a anunțat public că Statul Român a ieșit din criza financiară.
Potrivit dreptului comun debitorul nu își poate hotărî unilateral modul de executare a obligațiilor rezultate din hotărârile judecătorești definitive și irevocabile, existând doar posibilitatea ca de comun acord cu reprezentanții creditorilor să încheie un protocol prin care să stabilească, în caz de imposibilitate de executare, tranșele și termenele de plată a obligațiilor.
Așadar, în atare condiții se poate concluziona că însăși debitorii obligației, instituții ale Statului Român, nu numai că refuză executarea de bună voie, dar întârzie ori se opun pe orice cale executării silite a creanțelor pe care le dețin, prin adoptarea unor acte normative speciale care prevăd regimuri diferențiate de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori de drept comun și care restabilesc în mod unilateral termene și condiții de plată a creanțelor către creditori,iar Statul Român le-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și al principiului egalității armelor în proces (cauza Stran și Stratis A. tis contra Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994).
În drept hotărârea se întemeiază pe jurisprudența instanței europene.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal cu declarat recurs intimații Ministerul Justiției, C. de A. C., Ministerul Finanțelor Publice
.
Pr in r ec ur s ul decl arat int imat ul Minist erul J u stiț iei
a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii plângerii.
În motivare s-a arătat că instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile OUG nr. 71/_ astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 230/2011, prin care s-a dispus în alin. 2 al art. 1 că în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Ca atare, executorul judecătoresc nu mai putea continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de actul normativ menționat mai sus și, drept urmare, nu poate solicita îndeplinirea obligației pecuniare înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării.
Simpla împrejurare că instanțele au încuviințat executarea silită nu duce la concluzia inaplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009, executarea silită a început, fiind încuviințată de instanță, însă, potrivit legii, la acest moment ea este suspendată de drept, cele două instituții, a încuviințării executării și a suspendării executării nefiind incompatibile, putând coexista. Față de dispozițiile legale citate mai sus și având în vedere calitatea creditorilor și a debitorului, natura debitului precum și data pronunțării sentinței care constituie titlu executoriu, s-a arătat că a intervenit suspendarea de drept a executării silite în acest caz potrivit OUG nr. 71/2009.
Instanța a înțeles să procedeze la înlăturarea acestor dispoziții legale apreciind că acestea contravin jurisprudenței CEDO. Prin această conduită instanța încalcă flagrant dispozițiile art.
147 alin 4 din Constituție potrivit cărora "(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor." De asemenea, potrivit deciziei 1/1995 a Curții Constituționale "...deoarece este unanim recunoscut, în practica și doctrina, că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluția este aceeași și pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale."
Prin urmare, în această situație trebuia să se concilieze principiul subsidiarității, potrivit căruia prima instanța chemată să aplice dispozițiile CEDO este instanța națională, cu principiul obligativității deciziilor Curții Constituționale. Singura soluție posibilă este aceea ca instanțele naționale să aplice direct dispozițiile CEDO însă în acord cu modelul de interpretare oferit de instanța de contencios constituțional. Această concluzie se desprinde cu evidență avându-se în vedere și modificările legislative de ultimă oră, prin care legiuitorul român recunoscând o dată în plus importanța respectării deciziilor Curții Constituționale a modificat art. 99 din Legea 303/200 referitor la răspunderea disciplinară a magistraților în sensul că "Constituie abateri disciplinare:... și nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.
Dispozițiile OUG nr. 71/2009 au fost analizate sub aspectul constituționalității, prin decizia nr. 188/2010 constatându-se conformitatea cu Constituția.
Totodată, și măsura eșalonării plății a fost apreciază ca fiind constituțională, conform Deciziei nr. 190/2010.
Nu poate fi reținută nici discriminarea pozitivă în favoarea statului debitor și în cadrul aceleiași categorii de creditori, deoarece conform jurisprudenței europene o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere.
Conform jurisprudenței europene statul trebuie să adopte în ordinea juridică internă măsuri corespunzătoare realizării obligației de rezultat.
Stabilirea unui termen rezonabil este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului.
Plata efectuată în cursul anului 2010 conform HG nr. 422/2010 trebuie luată în considerare în aprecierea comportamentului autorității pentru determinarea caracterului rezonabil al intervalului de executare.
Prin OUG nr. 71/2009 sunt reglementate termene certe de executare a obligațiilor bănești, ce garantează executarea hotărârilor judecătorești.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 299, art. 3041 C.proc.civ.
Prin recursul declarat de intimata C. de A. C.
s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii plângerii.
În motivare s-a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală fiind dată cu nerespectarea dispozițiilor normative în vigoare și cu ignorarea deciziilor Curții Constituționale, decizii general obligatorii conform art. 145 din Constituție și conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată.
Concluzia instanței de fond privind aplicarea directă a dispozițiilor CEDO nu este susținută în cauză, având în vedere cele statuate prin decizii obligatorii ale Curții Constituționale, referitor la compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 cu cele ale art. 6 par. 1 și ale art. 1 din Protocolul nr. 1, dar și prin prevederile Convenției referitoare la marja de apreciere a statelor asupra măsurilor pe care le dispun în legătură cu exercitarea drepturilor prevăzute de Convenție în concordanță cu interesul public.
Lipsa unei referiri exprese la anii 2010 și 2011 nu conduce la concluzia că, în fapt, în anii 2010 și 2011 nu ar fi incidență suspendarea de drept a executării silite. Dat fiind obiectul reglementării, o asemenea interpretare ar lipsi de finalitate, de la bun început, actul normativ, dacă ar permite executarea silită anterior momentelor în care statul urma a executa voluntar obligația. De altfel, reperele temporale la care face referire textul legal nu sunt numai cele delimitate anii 2012-2016, ci și cele care rezultă din lectura frazei de început a textului legal care se referă la " hotărâri judecătorești... devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011".
De asemenea, până la intrarea în vigoare a acestei legi, întreaga succesiune de acte normative incidente executării silite a creanțelor salariale în domeniul bugetar a conținut norme similare astfel că prin efectul acestora în fapt, executările silite erau suspendate atât la data începerii executării, cât și la data încheierii procesului-verbal de refuz de către executorul judecătoresc, respectiv la data pronunțării sentinței instanței de fond, cât și în prezent.
Analiza efectuată este însă aceea a unei situații izolate, neținând seama de cele statuate de Curtea Constituțională în materia O.U.G. nr. 71/2009 chiar de pe terenul Convenției, și neținând
seama de marja de apreciere recunoscută în jurisprudența CEDO statului asupra măsurilor de interes public sau de utilitate publică reclamate de situații economice complexe, chiar dacă acestea pot presupune limitări ale unor drepturi prevăzute de Convenție. Or, nu poate fi ignorată, prin raportarea strict la situații individuale, apariția sau existența unor probleme sistemice semnificative, în care existența unui număr mare de situații similare și impactul lor cumulat reclamă o altă modalitate de acțiune decât aceea a rezolvării individuale a fiecăreia dintre ele.
Astfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat și ea asupra acestor aspectelor de compatibilitate cu CEDO a O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările sale, în repetate rânduri, începând cu anul 2010 și pe parcursul anului 2011, declarând că dispozițiile referitoare la eșalonarea plății sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar nu încalcă dispozițiile convenționale invocate.
Sentința nu menționează motivele pentru care deciziile Curții Constituționale au fost considerate ca fiind fără efect în prezenta cauză.
Or, prin Decizia nr. 1533/28 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 905 din_ Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra obiecției de neconstituționalitate a Legii de aprobare a O.U.G. nr. 71/2009 privind _, devenită Legea nr. 230/2011.
Instanța de contencios constituțional a arătat că analiza respectivelor susțineri trebuie făcută în corelare cu dispozițiile potrivit cărora statul trebuie să asigure protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară (art. 135 din Constituție). Aceasta înseamnă că statul are obligația de a veghea la protejarea intereselor sus-menționate în vederea asigurării stabilității sale economice și financiare, și că dreptul la acces la justiție și acela ia un proces echitabil nu pot R analizate doar ca și concepte abstracte, căci drepturile fundamentale sunt influențate de principiile de bază care călăuzesc însăși existența statului, iar conținutul lor normativ ține cont de această situație.
Această decizie se înscrie într-o jurisprudență constantă, căci Curtea Constituțională a mai efectuat același examen de compatibilitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 și un examen de proporționalitate a măsurii instituite cu scopul urmărit, concluzionând în sensul existenței unui asemenea raport și a conformității sale cu garanțiile art. 6, art. 14 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și prin Deciziile sale nr. 414/2009, nr. 188/2010, nr. 605 și 712/2010. S-a stabilit și atunci conformitatea prevederilor acestor acte normative atât cu legea fundamentală a țării, cât și cu drepturile recunoscute prin art. 6 și 14 din Convenție, precum și cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.
În prezentul proces petenții creditori și instanța nu au adus argumente diferite de cele analizate deja de Curtea Constituțională, astfel că cele statuate de Curte trebuiau avute în vedere, în considerarea obligativității lor consacrată de art. 145 din Constituție..
Instanța de fond a arătat că statul nu ar fi justificat în concret motivele pentru care s-a reeșalonat repetat executarea obligațiilor stabilite prin hotărârile judecătorești.
D. expunerea de motive a O.U.G. nr. 71/2009, precum și în cele ale actelor normative care au modificat-o, rezultă că instituirea acestor măsuri de eșalonare a fost determinată de existența unui mare număr de titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sistemul bugetar, ceea a condus la o imposibilitate a autorității statale de a executa hotărârile judecătorești pronunțate, în special în actualul context de acută criză economică.
Totodată, se precizează că nepromovarea acestor măsuri legislative ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar. D. notele de fundamentare ale O.U.G. nr. 45/2010 și 113/2010 rezultă însă că Guvernul a avut în vedere în concret sumele implicate și impactul asupra echilibrului bugetar,. Astfel, spre exemplu, în semestrul II al anului 2010, impactul menționat se referea la 6.990 milioane lei, respectiv 1,4% din produsul intern brut estimat al României pentru anul 2010. Este relevant a menționa faptul că estimările de creștere economică (ale PIB) au suferit rectificări în minus pe parcursul perioadelor care au urmat.
De asemenea, conform Curții Constituționale este vorba în fapt de un număr de aproximativ 27.700 de hotărâri executorii existente până la data de 31 decembrie 2010, privind creanțe salariale în valoare de peste 8.028,252 milioane lei care, executate simultan și necontrolat, ar implica un important dezechilibru bugetar, suma totală reprezentând 1,4% din PIB -uî estimat pentru anul 2012, precum și 19,5% din plafonul nominal al cheltuielilor de personal aferente bugetului pe anul 2012 (a se vedea Decizia 1533/2011, pct. II - 3 par. al V-lea).
Față de aceste date, apare că în sentința în prezent recurată nu s-a menționat decât generic lipsa unor "motive concrete", impunându-se însă cele reținute de Curtea Constituțională în decizia citată și a datele prezentate de Guvern în notele de fundamentare și în expunerile de motive ale actelor normative incidente în cauză.
Evenimente precum declanșarea procedurii de deficit excesiv în luna mai 2009 sunt întru totul relevante, întrucât în condițiile în care încă din acel an țara noastră prefigura un deficit prea mare în raport cu exigențele unei economii stabile, este limpede că plata într-un singur an a unor sume reprezentând procente întregi din PIB este în fapt de natură a afecta stabilitatea economică și financiară a țării. Notorietatea acestor fapte nu poate fi negată. De asemenea, chiar dacă statul a emis o succesiune de acte normative de amânare a executării hotărârilor, este de amintit ca, pe parcursului anilor 2009, 2010 și 2011 spațiul cheltuielilor bugetare pe care le-a putut angaja Guvernul a continuat să fie unul limitat, evoluțiile economice ulterioare culminând cu măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 și cu creșterea TVA, încheierea acordurilor cu FMI, și bugete marcate de necesitatea stringentă a evitării unor deficite de lichiditate, precum și revizuirea continuă, în minus, a estimărilor de creștere economică și de aici a sumelor de care bugetul statului ar dispune pentru a efectua plățile necesare funcționării sale.
Cele de mai sus creionează deci faptul ca adoptarea reglementărilor în cauză a fost determinată de circumstanțe excepționale care au impus instituirea unor măsuri prin care să fie eșalonată plata sumelor decurgând din anumite categorii de titluri executorii, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a drepturilor, deoarece, potrivit art. 1 alin. (3) din O.LT.G. nr. 71/2009, pentru a se evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, acestea se actualizează cu indicele prețurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței neerodată de inflație și, totodată, se acordă statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.
Chiar neluând în seamă cele statuate de Curtea Constituțională, și numai de pe terenul Convenției, un alt element care trebuie avut permanent în vedere este marja de apreciere recunoscută jurisprudența CEDO statului, asupra măsurilor de interes public sau de utilitate publică reclamate de situații economice complexe, chiar dacă acestea pot presupune limitări ale unor drepturi prevăzute de Convenție. Noțiunea "utilitate publică" este amplă prin natura sa. în mod special, decizia de a adopta legi referitoare la chiar privarea de proprietate presupune analiza unor chestiuni politice, economice si sociale. Considerând că este normal ca legiuitorul sa dispună de o largă marjă in politica sa economică și sociala, C. a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care judecata statului se dovedește a fi vădit lipsită de temei rezonabil (M. Atanasiu s.a. c. României, 12 octombrie 2010, par. 166, citând și James si alții Împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, par. 46, Fostul rege al Greciei si alții, 23 noiembrie 2000, par. 87, si Broniowski c.Poloniei, 22 iunie 2004, par. 149).
Mai este de menționat în acest punct că problema care generează temporizarea plăților nu este atât complexitatea procesului de executare a hotărârilor, cât de efectele pe care această executare - a tuturor titlurilor executorii - le-ar avea asupra stabilității economice și financiare a țării, ca urmare a dezechilibrării bugetului statului. C. Europeană a Drepturilor Omului recunoaște, în situațiile în care se aplică procedura hotărârilor pilot, apariția unor asemenea probleme sistemice semnificative, în care existența unui număr semnificativ de situații similare și impactul lor cumulat reclamă o altă modalitate de acțiune decât aceea a rezolvării individuale a fiecăreia dintre ele. Sunt în acest sens relevante considerațiile ce rezultă din aceeași cauză M. Atanasiu ș.a c. României, (par. 80 și urm., 233 și urm.).
De asemenea, CEDO recunoaște Statelor părți ale Convenției o marjă de apreciere în reglementare. Astfel, C. consideră că "adoptarea Legilor pentru stabilirea echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implicând în mod obișnuit un examen al chestiunilor politice, economice și sociale_ autoritățile naționale se află în principiu mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest scop și [C. ] le respectă alegerea, în afară de situațiile în care aceste alegeri se arată ca în mod manifest lipsite de bază rezonabilă" (Decizia din 7 februarie 2012, în cauza Ana M. Frimu s.a, contra României, par. 41).
În același sens sunt reperele menționate de o altă instanță supranațională, C. de Justiție a Comunităților Europene pentru situația în care instanța de judecată ar controla modalitatea în care "statul" ar lua masuri adresate unei situații economice; - ".în situația evaluării unei situații economice complexe, administrația beneficiază de o amplă putere de apreciere. La controlarea legalității exercitării unei astfel de puteri, judecătorul trebuie să se limiteze la a examina dacă ea nu conține vreo eroare vădită sau o deturnare de putere, dacă autoritatea administrativă în cauză nu a depășit în mod vădit limitele puterii sale de apreciere."(Cauza A.Racke/Hauptzollamt Mainz, 98/78, hotărâre din 25 ianuarie 1979).
Față de toate acestea, nu poate fi validată analiza limitată la reproducerea jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia problemei executării hotărârilor judecătorești, fără nicio referire la marja de apreciere a statului asupra măsurilor de interes public, alta decât enunțarea faptului că nu ar fi fost indicate motivele concrete pentru care respectivele acte normative de eșalonare a plăților au fost adoptate.
Măsurile instituite prin acte normative au avut în vedere ansamblul debitelor acumulate împotriva statului, considerându-se, echitabil, că în măsura în care acestea ar fi executate, aceasta s-ar face concomitent, fără discriminare între titularii creanțelor, iar nu având în vedere cuantumul punctual al creanțelor unor creditori sau categorii de creditori angajați ai instituțiilor publice.
În acest context se cuvine a fi efectuată evaluarea O.U.G. nr. 71/2009 din perspectiva respectării garanțiilor dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenție, precum și a dreptului de proprietate, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acestea nu se regăsesc în analiza realizată de instanța de fond.
Potrivit cerințelor impuse de art. 6 din Convenție, autoritatea publică este ținută a institui proceduri care să permită executarea hotărârilor judecătorești, executare văzută ca parte integrantă a procesului civil, fără a cărei finalizare dreptul de acces la justiție nu poate fi calificat ca real și efectiv.
Admițând că anumite amânări ale executării pot fi justificate în situații particulare, C. Europeană a Drepturilor Omului (C. ) a statuat că autoritățile dispun de un termen rezonabil pentru a identifica mijloacele adecvate de punere în executare a hotărârilor judecătorești, acest termen neputând însă să depășească ceea ce este strict necesar pentru a găsi soluțiile cele mai potrivite în situațiile excepționale date (e.g. Burdov vs. R. ia, hotărâre din 7 martie 2002, cerere nr. 59498/00, par. 35; Matheus vs. Franța, hotărâre din 31 mai 2005, cererea nr. 62740/00, par. 59)
Chiar dacă autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptate împotriva lor, însă, în situații de excepție, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăți, dificultăți financiare deosebite, stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii.
Față de observațiile referitoare la aceea că s-a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități, pentru a justifica refuzul de a executa o hotărâre judecătorească, în cauza de față, statul nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea, stabilindu-se o perioadă de timp rezonabilă, în contextul deficitului bugetar grav actual și a condițiilor economice generale extrem de dificile. Or, executarea eșalonată nu echivalează cu o neexecutare, dacă sunt respectate anumite condiții: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate (Curtea Constituțională, Decizia nr. 190/_, Notele de fundamentare ale O.U.G. nr. 45/2010 și 113/2010 etc.).
Este evident că dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 respectă toate aceste condiții.
În sfârșit, cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la proprietate, în afară de cele deja menționate, s-a subliniat că instanța europeană a arătat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; neexecutarea plății într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, dar și faptul că lipsa de lichidități nu poate justifica un asemenea comportament.
colo de necesitățile ce țin de interesul public, prin adoptarea reglementărilor referitoare la suspendarea executărilor, plata eșalonată a sumelor și prin restricțiile impuse asupra executărilor silite împotriva statului, nu s-a negat existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu s-a refuzat punerea în aplicare a acestora, ci, așa cum s-a arătat, s-a eșalonat plata (în același sens, și Curtea Constituțională, Deciziile nr. 206/2010, nr. 605/2011).
Totodată, se recunosc obligațiile de plata stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situațiile de excepție reprezentate pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
În drept s-au invocat dispozițiile OUG nr. 71/2009, jurisprudența europeană și cea a instanței constituționale.
Pr in r ecur s ul decl arat pârâtul Minist er ul Fi nanț elor P u blice
a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii plângerii.
În motivare s-a arătat că instanța, raportat la temeiul de drept al acțiunii introductive, Legea nr. 188/2000, în chiar dispozitivul hotărârii recurate, soluționează plângerea petenților, prin admiterea acesteia fără a indica în mod temeinic și legal, așa cum exigențele art. 56 alin. 3 din legea mai sus invocată, modul în care Biroul executorului judecătoresc Manchievici M. va duce la îndeplinire actele la care a fost obligate.
Totodată, s-a subliniat că între autoritatea chemată în judecată, Ministerul Finanțelor Publice și autoritățile publice pârâte nu există un raport juridic obligațional, iar atribuțiile stabilite în sarcina M. ui F. P. prin art. 19 din Legea nr. 500/2002 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.
Ministerul Finanțelor Publice nu ar putea fi obligat pe această cale la alocarea fondurilor bugetare necesare, în lipsa parcurgerii procedurii bugetare, având în vedere și prevederile legale ale OUG nr. 71/2009, Legii nr. 230/2011.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 punctul 9, 3041, 312 C.proc.civ, dispozițiile Codului de procedura fiscala, OG nr. 22/2002, OUG nr. 71/2009.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 17 din Legea nr.
146/1997 și de plata timbrului judiciar, potrivit art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/2005.
Intimații, legal citați, nu s-au prezentat în instanță și nici nu au depus apărări scrise la
dosar.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și
sub toate aspectele conform art. 3041 C.pr.civ.
, tribunalul constată că hotărârea pronunțată este nelegală, recursurile fiind fondate.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 s-a prevăzut plata eșalonată în intervalul 2012 - 2016 a drepturilor bănești recunoscute în favoarea petenților în temeiul unor hotărâri judecătorești irevocabile.
Totodată, prin art. 1 alin. 1 al ordonanței de urgență s-a prevăzut suspendarea de drept a oricărei proceduri de executare în perioada de eșalonare mai sus menționată.
Respectând aceste prevederi legale, executorul judecătoresc a refuzat să procedeze la executarea silită a hotărârilor judecătorești ale petenților având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, care intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009.
Legea însăși (art. 54 din Legea nr. 188/2000, republicată) obligă executorul judecătoresc să se conformeze prevederilor legale aplicabile în materie, iar art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 instituie măsura suspendării de drept a oricărei proceduri de executare.
judecătoresc nu a făcut altceva decât să respecte aceste prevederi legale.
Fiind vorba de o suspendare în baza legii, aceasta operează de plin drept, aspect neavut în vedere de instanța de fond.
Măsura suspendării de drept a executării, stabilită ex lege, împiedică executorul judecătoresc sau orice alt organ judiciar să dispună executarea de îndată, imediat, în întregime, a titlurilor executorii care intră sub incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009.
În sprijinul plângerii formulate de petenți nu pot fi reținute reglementările europene invocate de instanța de fond.
Fără a contesta faptul că executarea unei hotărâri judecătorești este o parte integrantă a procesului în sensul art. 6 din Convenția europeană (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997), că nerespectarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa poate constitui o încălcare a dreptului justițiabilului la o instanță, consacrat de art. 6 § 1 al Convenției, poate afecta, de asemenea, dreptul justițiabilului la respectarea bunurilor sale, atunci când hotărârea pronunțată în favoarea sa a dat naștere unei creanțe certe, care trebuie să fie calificată drept "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană (Burdov împotriva R. iei), că o autoritate a statului nu poate invoca lipsa de resurse pentru a nu onora o obligație stabilită prin hotărâre judecătorească, tribunalul reține faptul că o întârziere în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe particulare, atât timp cât prin întârzierea respectivă nu se aduce atingere substanței dreptului însuși (Hornsby împotriva Greciei, Jasiūnienė împotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, Beshiri și alții împotriva Albaniei), cât timp executarea are loc într-un termen rezonabil.
Instituirea măsurii eșalonării a fost determinată de existența unui număr substanțial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorității statale de a executa hotărârile judecătorești pronunțate deja în această materie, în special în actualul context de acută criză economică.
Executarea eșalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția europeană. Executarea uno ictu (printr-o singură prestație) constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.
Mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții:
tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate,
termen rezonabil de executare integrală,
acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate.
OUG nr. 71/2009 stabilește o perioadă de 4 ani, ca termen maxim în care va fi realizată executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare.
Adoptarea acestui act normativ a fost determinată de circumstanțele excepționale care au impus instituirea unor măsuri prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în materia respectivă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a acestor drepturi.
Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele prețurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.
Ca atare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 a avut în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite au urmărit un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
În analiza termenului rezonabil, instanța europeană are în vedere complexitatea procedurii, comportamentul părților, obiectul hotărârii judecătorești care constituie titlu executoriu (Raïlian împotriva R. iei), miza litigiului pentru părți.
Stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii).
Fiind chemată la data de 4 septembrie 2012 să se pronunțe asupra încălcării Convenției într-un caz similar celui al petenților, în cauza D. D. D., Anda-M. Pluteanu și Magdalena Viorica Papaianopol împotriva României (în care reclamanții erau judecători în raza teritorială a instanței din Argeș) C. europeană a statuat că măsurile luate pentru realizarea echilibrului bugetar dintre cheltuielile bugetare și veniturile publice poate fi considerată ca urmărind un scop legitim (Mihăieș și Senteș împotriva României, Šulcs împotriva Letoniei, Panfile împotriva României).
C. europeană a notat că din 2009 România s-a confruntat cu o gravă criză economică și financiară, în acest context apreciind ca fiind obiectiv calendarul de plăți stabilit de autoritățile naționale.
În plus, s-a reținut că deși mecanismul de distribuție a fost supus modificărilor, autoritățile române au respectat calendarul stabilit, depunând diligențe pentru executarea hotărârilor judecătorești, achitând în tranșe o parte a drepturilor cuvenite, sumele fiind indexate în raport de rata inflației. Nu există vreo dovadă din care să rezulte că Guvernul intenționează să nu respecte eșalonarea stabilită.
Reținând că o parte substanțială din creanța datorată a fost achitată, C. a statuat că dreptul reclamanților în substanța sa nu a fost atins.
Ținând seama de statuările Curții europene din cauza similară cu cea a petenților intimați, pronunțată de instanța europeană la data de 4 septembrie 2012, având în vedere faptul că prin OUG nr. 71/2009 au fost stabilite tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, s-a prevăzut un termen rezonabil de executare integrală, precum și actualizarea datoriei raportat la rata inflației, că măsura eșalonării a urmărit un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză, că autoritățile române au respectat calendarul stabilit, depunând diligențe pentru executarea hotărârilor judecătorești, achitând o parte a datoriei, pe baza ev al uării nem ijlocit e, dir ect e, t r ibunal apr eci ază că di sp oziț iile
art . 1 alin. (1) și ( 2) din Or d onanț a de ur genț ă a Guv ernul ui nr . 71/ 2009
, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010 sunt com pati bile c u dis poziț iile Conv enț iei e ur o pene
.
Pentru aceste considerente, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 C.proc.civ., tribunalul va admite recursurile declarate, va modifica în tot hotărârea atacată în sensul respingerii plângerii ca neîntemeiate.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către recurenți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Admite recursurile declarate de intimații Ministerul Justiției, cu sediul în B. | , strada | |
A. | nr. 17, sector 5, C. de A. C., cu sediul în C. -N., Piața Ș. cel M. | nr. 1- 3, |
județul C., Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B. strada A. nr. 17, sector 5, reprezentat prin Direcția Generală a F. P. B. -Năsăud, cu sediul în B., strada 1 Decembrie 1918 nr. 6 - 8, județul B. -Năsăud, reorganizată ca Administrația Fiscală Județeană B. -Năsăud împotriva sentinței civile nr. 2315/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița la data de 29 februarie 2012 în dosarul nr._, modifică în tot hotărârea atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată plângerea formulată de petenții I. C. G., R. S., C. D. R., C. C. L., M. C. I., L. L., H. D., G. I. A. ,
B. M. O., R. C. M., B. D. D., C. F. V., SA C., I.
M. L., G. C., T. D. L., H. Ana-M., D. V., SA M., D.
V. A., C. E. M., B. M. L., C. E. M., L. M., F. D. R., M.
LS, P. M. V., P. C. S., C. D., P. C. D., S. E. A., S.
M.
, toți cu domiciliul procesual ales la locul de muncă Judecătoria Dej, cu sediul în D., Piața 16 februarie nr. 2 - 4, județul C., P. P. I.
decedat la data de 1 mai 2013, în cursul judecății, având ca moștenitori pe soția supraviețuitoare P. C. D. și fiul P. S. C., ambii citați în calitate de moștenitori de la domiciliul din D., strada E. T. nr. 71, bloc E, scara B, apartament 29, județul C. în contradictoriu cu intimații Biroul executorului judecătoresc M.
M.
, cu sediul în B., strada A. O. nr. 17, județul B. -Năsăud, Ministerul Finanțelor Publice,
cu sediul în B., strada A. nr. 17, sector 5, Ministerul Justiției,
cu sediul în B., strada A. nr. 17, sector 5, C. de A. C.
, cu sediul în C. -N., Piața Ș. cel M. nr. 1- 3, județul C., Tribunalul Cluj
, cu sediul în C. -N., strada D. nr. 2-4, județul C. .
Fără cheltuieli de judecată. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 6 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | ||||||
G. | C. F. | M. | L. | B. | S. | -I. B. M. -M. | E. |
red. F.G.C./dact. F.G.C./2 exemplare _
judec. M. N. L.
| ← Decizia civilă nr. 30/2013. Plângere împotriva refuzului... | Decizia civilă nr. 462/2013. Plângere împotriva refuzului... → |
|---|
