Decizia civilă nr. 4409/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ *
DECIZIA CIVILĂ NR. 4409/R/2013
Ședința publică din data de 12 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
Președinte: V. M. - președintele Curții de A. C.
Judecători: D. -L. B. - vicepreședinte al Curții de A. C.
A. C.
G.: S. - D. G.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul S. I. H. A. precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. MARAM. împotriva
sentinței civile nr. 828 din 24 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._ *, având ca obiect Despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 5 noiembrie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată când s-a amânat pronunțarea pentru data de 12 noiembrie 2013.
C U R T E A :
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul T. ui Maramureș sub nr. _
, reclamantul S. I. -H. -A. a chemat în judecată în calitate de pârât S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate faptul că tatăl reclamantului a făcut obiectul condamnării cu caracter politic, fiind executat pe baza sentinței nr. 1448/4 octombrie 1958, din dosarul nr. 1193/1958 al T. ui Militar al Regiunei a III-a Militară C., dispunând obligarea S. ui Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit în urma executării sale nedrepte, în sumă de 660.960 lei, calculată pe baza venitului mediu lunar pe economie (1.836 lei×30 de ani=360 luni); să dispună obligarea S. ui Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, în sumă de 660.960 lei; în temeiul art. 1088 cod civil solicită obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale aferente acestor sume, începând cu data pronunțării sentinței; cu cheltuieli de judecată.
La data de 7 martie 2011, reclamantul a depus la dosar precizare de acțiune, prin care a indicat cu ce titlu solicită daunele materiale.
Pentru termenul de judecată din_, reclamantul a depus o nouă precizare de acțiune, arătând că în afara bunurilor indicate în precizarea de acțiune depusă la termenul din 7 martie 2011, ținând cont de conținutul procesului verbal de percheziție din 18 februarie 1957, întocmit de lt.maj. Aron T., anexat, solicită obligarea pârâtului la repararea daunelor materiale cauzate prin confiscarea bunurilor înscrise în procesul verbal, indicate expres.
Prin sentința civilă nr. 221 din_, pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de către reclamant și s-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului S. C. Coloman, prin sentința
penală nr. 1448/_, pronunțată în dosarul nr. 1193/1958 al T. ui Militar C.
, la pedeapsa capitală. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 377.990 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la pronunțarea sentinței și până la achitare, iar toate celelalte capete de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri materiale și la daune morale au fost respinse. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 2606/R/2012 din_ , C. de A. C. a admis recursul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și recursul declarat de P. de pe lângă Tribunalul Maramureș, a casat în întregime sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Totodată, a respins recursul declarat de reclamantul S. I. H. A. .
Instanța de control judiciar a statuat că se impune analizarea de către prima instanță a caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantului exclusiv în privința condamnării dispuse potrivit art. 209 Cod penal, nu și pentru condamnarea dispusă potrivit art. 184 combinat cu art. 186 Cod penal, relevând că oricum, prin prisma art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, condamnarea dispusă potrivit art. 209 Cod penal constituie de drept condamnare cu caracter politic, în înțelesul pe care Legea nr. 221/2009 îl dă acestei noțiuni.
De asemenea, C. a statuat că nu există în prezent un temei juridic în legea specială, Legea nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
În privința daunelor materiale acordate, C. a reținut că în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, reclamantul este îndreptățit la a pretinde despăgubiri materiale doar pentru bunurile enumerate în procesul -verbal de sechestru din_, în procesul -verbal de confiscare din_, în procesul - verbal de confiscare suplimentar din_ și în procesul-verbal din_ . C. de A. a apreciat că expertiza efectuată în cauză nu este suficient de fundamentată, impunându-se suplimentarea probațiunii, prin dovedirea de către reclamant a autenticității bunurilor confiscate (cele care ar fi de patrimoniu sau de muzeu), stabilirea adevăratei valori a acestora, efectuarea actualizării, pe baza unor metode de evaluare directe. Pretențiile reclamantului de majorare a acestor despăgubiri au fost considerate nefondate, la fel și solicitarea de acordare a salariilor nerealizate.
Pe rolul T. ui Maramureș cauza a fost înregistrată sub nr._ *.
Prin sentința civilă nr. 828 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._ * s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S. I. -
H. A. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului S. Coloman la pedeapsa de 25 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct.2 penultimul aliniat din Codul penal de la 1848, condamnare dispusă prin sentința nr. 1448 din_, pronunțată de T. Militar al Regiunei a III-a Militară C. în dosarul
nr.1193/1958.
S-au respins celelalte pretenții din acțiunea formulată și precizată.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 200 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, în rejudecare, a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 1448/_, pronunțată de T. Militar C., tatăl reclamantului, S. C. Coloman, a fost condamnat la moarte pentru crimă de
trădare de patrie, prin schimbare de calificare, conform art. 292 CJM, din infracțiunea prev. și ped. de art. 184 C. pen., combinat cu art. 186 alin. 1 C.pen.; totodată, s-a dispus condamnarea lui S. C. Coloman pentru infracțiunea de uneltire contra ordinei sociale, prev. și ped. de art. 209 pct. 2 al. penultim C.pen., introdus prin Decretul nr. 318/1958, urmând ca în final, potrivit art. 101 C.pen., să execute pedeapsa cea mai gravă, adică pedeapsa capitală (f. 4-41 dosar fond).
În considerentele sentinței s-a reținut faptul că S. Coloman, preot reformat, a dus o propagandă susținută în direcția cedării Ardealului Ungariei Hortiste, încadrându-se în anul 1939 în Organizația Diversionistă Teroristă denumită "Mișcarea de Eliberare a Ardealului";, aceasta având ca scop ca, în cazul izbucnirii unui nou război între Ungaria și România, să desfășoare activitate de teroare și diversiune și a înlesni astfel ocuparea Ardealului de către armatele hortiste. După cedarea Ardealului de Nord Ungariei Hortiste, S. Coloman s-a întors în comuna Valea lui M., unde s-a integrat întrutotul în spiritul regimul fascist, devenind și președinte de plasă al Asociației Maghiare Culturale Ardelenești E.M.K.E., cu caracter naționalist, și în cadrul căreia inculpatul a desfășurat activitate susținută pentru maghiarizarea populației române. După data de_, după retragerea trupelor hortiste din comuna Valea lui M., inculpatul s-a încadrat în Organizația democratică U.P.M., devenind președinte de plasă, continuându-și activitatea sa naționalistă, șovină, iredentistă, propagând în rândurile populației maghiare ideea cedării Ardealului Ungariei.Paralel cu această activitate, acesta a ținut legătura cu cercurile politice și clericale reacționare din Ungaria, furnizând informații cu caracter secret, în transmiterea acestor informații folosindu-se de foștii agenți ai Serviciului de Spionaj Hortist.
Dispozițiile art. 7 din Legea nr. 221/2009 și situația de fapt astfel cum a fost aceasta reținută prin hotărârea judecătorească de condamnare, fundamentează concluzia că antecesorul reclamantului a manifestat o activitate național șovină iredentistă, precum și o activitate de spionaj. În acest sens, prin decizia de casare C. de A. C. a statuat că se impune analizarea de către prima instanță a caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantului, exclusiv în privința condamnării dispuse pentru art. 209 C.pen., iar nu și pentru condamnarea dispusă pentru art. 184 combinat cu art. 186 C.pen. Oricum, prin prisma art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, condamnarea dispusă pentru art. 209 C.pen. constituie de drept condamnare cu caracter politic, în înțelesul pe care Legea nr. 221/2009 îl dă acestei noțiuni.
Reținând statuarea din decizia de casare, precum și împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 lit.a din Legea nr. 221/2009, condamnarea pronunțată pentru faptele prevăzute de art. 209 Cod penal este de drept una cu caracter politic, instanța a admis capătul de cerere având acest obiect și a constatat caracterul politic al condamnării defunctului S. Coloman la pedeapsa de 25 ani muncă silincă și 10 ani degradare civică, pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 2 penultimul aliniat din Codul penal de la 1848, condamnare dispusă prin sentința nr. 1448 din _
, pronunțată de T. Militar al Regiunei a III-a Militară C. în dosarul nr. 1193/1958.
Celelalte capete de cerere formulate sunt însă nefondate. Obligarea pârâtului la plata contravalorii veniturilor salariale nerealizate este nefondată raportat la prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, a căror sferă de aplicare nu include nicidecum acordarea unor astfel de despăgubiri.
De asemenea, pentru acordarea de daune morale în considerarea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, după cum a statuat și C. de A. C. prin decizia de casare, urmare a pronunțării Deciziei nr. 1358
din_ a Curții Constituționale, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având acest obiect.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există un temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să fundamenteze acordarea de daune morale.
Prin Decizia nr. 12 pronunțată la data de_ în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P. ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de A. București și Colegiul de conducere al Curții de A. Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Decizia este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
C. de A. C. a mai relevat prin decizia de casare că temeiurile subsidiare invocate de reclamant în susținerea acțiunii sale în ansamblu, respectiv, art. 52 alin. 3 din Constituția României și art. 5 alin. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu pot servi ca temei juridic al acordării daunelor morale în favoarea reclamantului, în condițiile stipulate de Legea nr. 221/2009, pentru condamnarea dispusă antecesorului reclamantului în temeiul art. 209 C.pen., întrucât, în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru condamnări care se circumscriau de drept caracterului politic avut în vedere de această lege, daunele morale puteau fi acordate exclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. 1 din Legea nr. 221/2009.
Invocarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului are ca scop fie înlăturarea unor dispoziții din dreptul intern care contravin Convenției, fie suplinirea unui vid legislativ, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind însă întrunită în speță.
În ce privește despăgubirile pentru bunurile confiscate în baza celor patru procese-verbale depuse la dosar, T. a reținut că prin Decizia nr. 6 din _
, pronunțată în recurs în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 245 din_, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de
reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, așa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare";.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate -anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
S-a apreciat că numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare. Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație). Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguiere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Înalta Curte de Casație și Justiție a relevat că intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare-, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 10/2001, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
S-a arătat că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, C. Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele
Convenției Europene nu impun statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Bunurile pentru a căror confiscare reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri sunt bunuri mobile care nu fac parte dintre cele vizate prin dispozițiile art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind utilaje și instalații preluate odată cu imobilul, iar pe de altă parte acestea nu mai au o existență actuală. Așadar nu este posibilă acordarea de despăgubiri, reclamantului, pentru confiscarea acestor bunuri, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
În ce privește aspectul publicării Deciziei nr. 6/2013 a Înaltei Curți de C. și Justiție în etapa rejudecării cauzei, s-au reținut următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 330 indice 7 alin. 4 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate de instanța de recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I.
Dispozițiile art. 330 indice 7 alin. 2 Cod procedură civilă, stabilesc lipsa de efecte a deciziei asupra hotărârilor judecătorești examinate și a situației părților din acele procese, dar aceste prevederi nu vizează procesele încă în curs (precum prezentul, aflat în rejudecare după casarea cu trimitere) ci, în aplicarea dispozițiilor art. 329, 330 indice 5 Cod procedură civilă, acele procese finalizate prin pronunțarea de hotărâri judecătorești irevocabile .
Pe de o parte, s-a reținut că prin decizia pronunțată Î. Curte a dat o interpretare dispozițiilor legale, în vederea aplicării lor în mod unitar, deci a existat o orientare jurisprudențială anterioară în sensul deciziei Curții, în practica judiciară fiind pronunțate soluții divergente. Pe cale de consecință, din perspectiva acordării de despăgubiri pentru bunuri mobile confiscate, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, jurisprudența nu era unitară în sensul admiterii unor astfel de acțiuni.
Pe de altă parte, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, decizia evocată are deplină aplicabilitate indiferent de stadiul procesual al cauzei în care sunt formulate pretențiile având un atare obiect.
Raportat la toate considerentele anterior reținute, s-a constatat că pretențiile reclamantului vizând acordarea de despăgubiri nu sunt fondate.
În temeiul dispozițiilor art. 274, art. 276 Cod procedură civilă, T. l-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 200 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, cheltuieli apreciate ca rezonabile și proporționale, raportat la împrejurarea că a fost admis doar unul dintre capetele de cerere formulate de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul S. I. H. A. și pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Prin recursul declarat de reclamantul S. I. H. A. s-a solicitat modificarea sentinței civile nr. 828/2013 a T. ui Maramureș în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 984.395 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate în urma condamnării cu caracter politic a defunctului S. Coloman, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că instanța de fond a aplicat prevederi procedurale inexistente, care au fost abrogate prin art. 1 pct. 17 din OUG nr. 58/2003, încălcând în același timp prevederi valabile, respectiv cele înscrise în art. 315 C.pr.civ. Raportat la decizia de casare instanța de fond avea obligația să
stabilească numai cuantumul despăgubirilor, neputând constata că cererea nu are temei legal, problema de drept fiind dezlegată prin decizia de casare.
S-a făcut apoi referire la probele administrate în cauză pentru a se justifica suma solicitată cu titlu de despăgubiri, respectiv 984.395 lei.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 315 C.pr.civ.
Prin recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii petitului privind constatarea caracterului politic al condamnării.
În motivare s-a arătat că faptele pentru care antecesorul reclamantului a fost condamnat prin sentința penală nr. 1448/1958 a T. ui Militar C. la pedeapsa capitală, pentru crima de trădare de patrie nu-i poate conferi acestuia statutul de condamnat politic din simplul considerent că pentru faptele comise erau incidente și prevederile art. 209 pct. 2 alin. penultim Cod penal, condamnarea la moarte pentru crima de trădare de patrie fiind pedeapsa principală.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată s-au făcut mențiuni referitoare la cuantumul acestora și la culpa procesuală a pârâtului, fără însă a se solicita modificarea sentinței în acest sens.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ.
În apărare, reclamantul S. I. H. A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și nefondat.
În motivare s-a arătat că pârâtul nu a contestat caracterul politic al condamnării tatălui său prin recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 221/_ a T. ui Maramureș, nici P. de pe lângă Tribunalul Maramureș neformulând recurs pe acest aspect.
În acest context juridic contestarea caracterului politic prin noul recurs nu poate fi primită.
Mai mult, prin decizia civilă de casare problema de drept a fost dezlegată în sensul recunoașterii caracterului politic al condamnării, cu implicita recunoaștere a vocației reclamantului la daune materiale, fiind incidente prevederile art. 315 C.pr.civ.
Analizând recursul declarat de reclamantul S. I. H. A. și cel declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 828 din_ a T. ui Maramureș, pronunțată în dosarul nr._ *, C. reține următoarele:
1.Problema de drept care se impune pri oritar a fi lămurită în cauză este aceea invocată prin recursul declarat de către pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantului,recursul declarat de către reclamant privind numai despăgubirile materiale care se impun a fi acordate ca și o consecință a confiscării bunurilor în urma condamnării.
Prin decizia civilă nr. 2602/2012 a Curții de A. C., sentința civilă nr. 221/2012 a T. ui Maramureș a fost casată în întregime, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În considerentele acestei decizii, într-adevăr obligatorii pentru instanța de fond raportat la art. 315 C.pr.civ., se arată referitor la petitul principal, acela de constatare a caracterului politic al condamnării, că fiind vorba despre însăși admisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, deci despre o excepție de fond, absolută și peremptorie, de ordine publică, se impune analizarea caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantului în privința condamnării dispuse pentru art. 209 Cod penal. În ceea ce privește condamnarea dispusă pentru art. 184 combinat cu art. 186 Cod penal s-a
statuat în decizia de casare că aceasta nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Rezultă deci că problema caracterului politic al condamnării a fost pusă în discuție de către C. de A. C. în dosarul nr._ ca urmare a aprecierii acestei chestiuni ca fiind una de ordine publică, fiind invocată din oficiu de către instanță.
În aceste condiții, chiar dacă în primul ciclu procesual pârâtul nu a formulat critici prin cererea de recurs referitoare la caracterul politic al condamnării, acesta le poate formula prin cererea de recurs care face obiectul judecății.
În ceea ce privește soluția instanței de fond de constatare a caracterului politic al condamnării dispuse împotriva antecesorului reclamantului pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct.
2 Cod penal, aceasta este temeinică și legală. La art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 se prevede că această condamnare are de drept caracter politic, instanța nefiind deci în măsură să cenzureze acest aspect.
Nu sunt întemeiate nici susținerile pârâtului în sensul că această condamnare nu poate avea caracter politic atâta timp cât antecesorul reclamantul a fost condamnat prin aceeași sentință penală și pentru crima de trădare de patrie la pedeapsa capitală, aceasta fiind pedeapsa principală. Prin sentința penală nr. 1448/1958 antecesorul reclamantului S. Coloman a fost condamnat pentru săvârșirea a două infracțiuni, caracterul politic al acestora trebuind a fi analizat și stabilit distinct.
2.A doua problemă care trebuie tranșată, ridicată de către reclamant prin cererea de recurs, se referă la soluția instanței de fond prin care s-a respins cererea de acordare a despăgubirilor materiale, aplicându-se decizia în interesul legii nr. 6/2013.
Înainte însă de a analiza dacă această decizie putea sau nu fi aplicată în cauză raportat la prevederile art. 315 C.pr.civ. și la conținutul deciziei de casare nr. 2602/2012 a Curții de A. C., se impune a se analiza în ce măsură există sau nu raport de cauzalitate între condamnarea suferită de către antecesorul reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 pct. 2 Cod penal și măsura confiscării bunurilor acestuia, măsură dispusă prin sentința penală de condamnare din anul 1958. Aceasta în condițiile în care prin decizia civilă nr. 2602/2012 a Curții de A. C. s-a stabilit numai că măsura confiscării a fost dispusă ca urmare a condamnării antecesorului reclamantului prin sentința penală nr. 1448/1958, fără a se face distincție între cele două condamnări dispuse prin această sentință penală.
Având în vedere și faptul că prin decizia Curții de A. C. s-a casat în întregime sentința pronunțată de tribunal, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, C. apreciază că acest raport de cauzalitate putea și trebuia a fi analizat de către instanța de fond anterior analizării oricăror alte aspecte referitoare la petitul având ca obiect despăgubiri materiale.
Atâta timp cât prin sentința penală nr. 1448/1958 defunctul S. Coloman a fost condamnat în primul rând pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.
184 combinat cu art. 186 Cod penal, condamnare referitor la care s-a stabilit irevocabil prin decizia civilă nr. 2602/2012 a Curții de A. C. că nu are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, măsura confiscării dispunându-se conform art. 25 pct. 6 alin. 2 din Codul penal în vigoare la acea dată și pentru această infracțiune, nu se pot acorda sume de bani reprezentând despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin această sentință penală fără ca astfel să fie lăsată
fără efect măsura confiscării dispusă ca urmare a acestei condamnări. De subliniat este și aspectul că și în lipsa celei de-a doua condamnări, pentru
săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.209 pct.2 C.pr.civ., bunurile antecesorului reclamantului ar fi fost oricum confiscate ca urmare a primei condamnări, pentru infracțiunea care nu are caracter politic conform Legii nr.221/2009, confiscarea în baza celei de-a doua condamnări rămânând practic fără obiect.
Într-adevăr raportat la condamnarea dispusă pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 Cod penal ar fi fost îndeplinite condițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea de despăgubiri cu titlu de daune materiale, astfel cum s-a reținut și în decizia de casare, dar raportat la existența celeilalte condamnări și la imposibilitatea analizării măsurii confiscării distinct, ținând cont de cele două infracțiuni cu regim juridic diferit, se apreciază că nu pot fi acordate despăgubiri cu titlu de daune materiale pentru bunurile confiscate în temeiul sentinței penale.
Ținând cont de aspectele reținute anterior, nu se mai impune a se analiza dacă instanța de fond a procedat sau nu legal prin aplicarea în cauză a deciziei în interesul legii nr. 6/2013, stabilirea acestui aspect fiind irelevantă pentru soluționarea cauzei.
Prin urmare, în temeiul art. 3041 raportat la art. 312 alin. 1 C.pr.civ., instanța va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. I. H. A. și cel declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 828 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._ *, pe care o va menține ca temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. I. H. A. și cel declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 828 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._ *, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||||
V. M. | D. | -L. | B. | A. | C. |
G. ,
S. - D. G.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: S. -T. A. -Ana
| ← Sentința civilă nr. 1457/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 | Sentința civilă nr. 1875/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 → |
|---|
