Decizia civilă nr. 568/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
Dosar nr._ R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILA Nr. 568/2013
Ședința publică de la 07 Noiembrie 2013
C. pletul constituit din: PREȘEDINTE M. O. -S.
Judecător D. -I. T. Grefier A. P.
S-a luat in examinare apelul declarat de apelant S. R. DE R. impotriva Sentintei civile nr. 9038/2013 pronuntata in dosar nr._ al
J. i C. -N., privind și pe intimat SC M. C. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța invocă din oficiu excepția necompetenței materiale a T. ului C. si reține cauza în pronunțare pe excepția invocată.
INSTANȚA
Prin Sentinta civila nr. 9038/2013 pronuntata in dosar nr._ al
J. i C. -N. a fost respinsa cererea formulată de către reclamanta S.
R. DE R.
, în contradictoriu cu pârâta SC M. C. S.
, având ca obiect pretenții, ca neîntemeiată.
A fost respinsa cererea accesorie cu privire la obligarea pârâtei la plata de cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt
, reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâtei la plata la plata sumei de 630 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada aprilie 2010 - decembrie 2011, penalități aferente în cuantum de 97,52 lei stabilite la data de_, cu cheltuieli de judecată.
Pentru perioada de timp la care se referă cererea de chemare în judecată, au fost emise pe numele pârâtei mai multe facturi de către Electrica Furnizare (f. 7-27), în care au fost cuprinse și taxele radio și TV.
În drept,
potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, iar în conformitate cu 3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
În speță, din coroborarea dispozițiilor expuse mai sus, reiese că, prevederile art.3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003, care instituie derogări de la art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, au fost adoptate cu nerespectarea art. 4 din Legea nr. 24/2000 în temeiul căruia actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau hotărârilor de Guvern se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Astfel, aceste derogări nu puteau fi făcute printr-un act normativ de nivel egal cu cel al reglementării de bază. În acest sens, statuând și Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr. 2102/._, într-o speță ce a avut ca obiect dispozițiile art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003.
Dincolo de acest aspect ce ține de tehnica legislativă, instanța a aratătat că art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepții de la plata acestor taxe în ceea ce privește persoanele fizice, deoarece această normă trebuie interpretată în raport cu înțelesul termenilor utilizați, cu
legătura dintre acești termeni și cu întreaga construcție a frazei.
În acest sens este evident că sfera de aplicare a scutirilor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitate de beneficiari, în sensul gramatical al acestui termen.
De aceea, excepția prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri și în privința persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiari. A. iatul 7 al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri și în ipoteza reglementată de aliniatul 3 al aceluiași articol. Astfel, o interpretare a textului în discuție, în maniera evocată de Guvern prin H.G. nr. 977/2003 duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, cauza Pressos C. pania O. -SA și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, paragraf 38).
Tocmai de aceea, instanța, având în vedere art. 20 din Constituție care stabilește că interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte și că reglementările din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate față de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe, nu a dat eficiență prevederilor art.3 alin. 2 din H.G. nr. 977/2003 care contravin dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a ținut seama doar de cele ale art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Întrucât în speță, reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civilă., nu a făcut dovada că pârâta a beneficiat de serviciile de radiodifuziune, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. DE R. în contradictoriu cu pârâta SC MILISI C. S., în ceea ce privește taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe perioada aprilie 2010 - decembrie 2011 și penalitățile de întârziere aferente.
Impotriva hotărârii a declarat apel reclamanta SRR
solicitând admiterea apelului, schimbarea in tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.
Prin sentința atacată instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată la Decizia I. nr. 2102/2009, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare în sensul modificării și completării prevederilor HG nr. 977/2003.
Prin decizia amintită s-au anulat prevederile art.3 alin 1 din HG nr.977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prevederile art. 40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Prin urmare, în vederea punerii în aplicare a Deciziei I. nr. 2102/2009, s-a adoptat HG nr.1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în. acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității.
Potrivit art. 40 alin. 3) din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
în ceea ce privește calitatea societății pârâte de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune, contrar celor reținute de judecătorul fondului, solicităm instanței de recurs să aibă în vedere următoarele aspecte:
Dovada calității pârâtei de beneficiar a serviciilor de taxă radio, rezultă din conținutul art.40 alin 3 din Legea 41/1994. Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice.
Prin prezumția absolută prevăzută expres în dispoziția legală s-a stabilit astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși l-a considerat că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe.
In acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumpții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune.
Rezultă din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 care menționează faptul că "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Instituirea unei astfel de prezumpții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art. 40 al Legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV, prin Legea nr.533/2003.
Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
De asemenea, în ceea ce privește sintagma de beneficiar al serviciului public de radio, solicita instanța să aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art 40 alin 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizează, că potrivit Deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redă alăturat criticile: "...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Totuși pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma "...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective..." consideră că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
Curtea Constituțională sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 a reținut prin deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și 331/2006, că art. 31,134 și 135 alin. 1 din Constituția României nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai arătat că "în funcție de contextul economico-financiar și de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate intervenii prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului care stabilește destinatarii acestor măsuri să aibă caracter discriminatoriu.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.1930/_, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, prin decizia amintită, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:
În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
" De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s~a procedat în cazul persoanelor fizice..."
"Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel
au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama
instanța de judecată la pronunțarea hotărarii, menționeaza faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea Serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin.5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum a arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, ti oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Prin Întâmpinarea formulată intimata
M. C. S. a solicitat respingerea apelului declarat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală.
Intimata apreciază ca instanța de fond a reținut în mod corect starea de fapt dedusa judecații, sentința pronunțata de către aceasta sub nr. 9038/2013 fiind temeinica si legala, fiind motivata si argumentata cu dispoziții legale.
La termenul de judecată din data de_, instanța din oficiu a invocat excepția necompetenței materiale a T. ului C. -Secția civilă.
Analizând excepția invocată, tribunalul constată că este întemeiată, astfel că urmează să fie admisă pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta S. R. De R. a solicitat obligarea pârâtei SC M. C. S. la plata sumei de 630 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum și penalități aferente în cuantum de 97,52 lei fiind vorba despre raporturi
juridice între persoane care au calitatea de profesioniști, astfel cum este definită această calitate prin art.3 alin.2 și 3 C.civ., conform căruia "Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ";.
Potrivit dispozițiilor art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflicte de munca si asigurări sociale, precum si, in raport cu natura si numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Potrivit art.37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. T. ele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor si al municipiului B. și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. T. ele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Prin înființarea T. ului C. ercial C., acesta a preluat potrivit dispozițiilor art.37 alin.3 din Legea nr.304/2004 cauzele de competența tribunalului în domeniul în care s-a înființat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent și litigiile dintre sau cu profesioniști.
Se reține în acest sens faptul că, deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea, niciuna dintre normele noului cod civil ori ale Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia "activităților de producție, comerț sau prestări de servicii"; (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile "acte de comerț";, respectiv "fapte de comerț";) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunțiativ și nu limitativ prevăzand posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială față de art. 227 din același act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, C. și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, C. și Mureș, în condițiile art. 226.
Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că
anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
T. ele comerciale Argeș, C. și Mureș au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea C. nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Ca urmare, tribunalul va admite excepția necompetenței T. ului C.
-Secția civilă și va declina competența de soluționare a apelului în favoarea
ului specializat C. .
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DISPUNE
Admite exceptia necompetentei materiale a T. ului C. .
Declina competenta de solutionare a apelului declarat de reclamanta SRR impotriva Sentintei civile nr. 9038/2013 pronuntata in dosar nr._ al J. i C. -N., in favoarea T. ului Specializat C. .
Fara cale de atac.
Pronunțată în ședința publică de la 07 Noiembrie 2013.
Președinte,
O. -S.
Judecător,
-I. T.
Grefier,
P.
A.P. 08 Noiembrie 2013 Red. OSM/tehn AP-_ Jud fond - I. G.
| ← Încheierea civilă nr. 549/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 274/2013. Pretenții → |
|---|
