Decizia civilă nr. 674/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ Nr. 674/R/2013
Ședința publică din 18 Iunie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. -I. T.
JUDECĂTOR: E. L.
JUDECĂTOR: M. O. -S. GREFIER: G. -C. Ț.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta S. R. DE
împotriva Sentinței civile nr. 5078/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimat SC 3 C AS M. S.
, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 C.pr.civ.
T. ul reține că recursul este declarat în termen legal, este motivat și comunicat.
Constatând cauza în stare de judecată, instanța o reține în pronunțare în baza actelor de la dosar.
T R I B U N A L U L
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentinta civila nr. 5078/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost respinsa cererea formulată de către reclamanta
R. DE R., în contradictoriu cu pârâta SC 3 C AS M. S., având ca obiect pretenții, ca neîntemeiată.
A fost respinsă cererea accesorie cu privire la obligarea pârâtei la plata de cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut urmatoarele:
Cererea de chemare în judecată este fundamentată pe prezumția legală de beneficiar al pârâtei cu privire la serviciile de radiodifuziune, conform din HG 977/2003 si art. 40 din Legea 41/1994.
Conform art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 modificată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Din acest text de lege rezulta ca legea nu prezuma calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune al tuturor persoanelor juridice, beneficiară a serviciului de radiodifuziune fiind doar acea persoana juridică în favoarea căreia se prestează efectiv acest serviciu public .
Prezumția pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea era prevăzută doar de art. 3 din HG 977/2003.
Prin Sentința civila nr. 278/2009 pronunțată de către Curtea de Apel C. menținută prin decizia nr. 4949/2009 a I., publicată în M.O. nr. 691/_ s-a admis excepția de nelegalitate a acestui text.
În consecință, se confirmă interpretarea art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 mai sus indicată și se statuează că art. 3 din HG 977/2003, prezumând aceasta calitate de beneficiar în sarcina tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, contravine art. 40 alin. (3) din Legea 41/1990, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii sau nu a receptoarelor radio.
Având în vedere că art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 condiționează calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune de prestarea efectivă a acestui serviciu către persoana juridica în cauză, că art. 3 din HG 977/2003 a fost constatat ca fiind nelegal și ca reclamanta nu a dovedit în speță calitatea pârâtei de beneficiar al serviciilor sale, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.
În baza art. 274 alin.(1) C.proc.civ., potrivit cărora "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată";, instanța a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, raportat la soluția pronunțată.
Împotriva hotararii examinate a declarat recurs în termen legal S.
R. de Radiofuziune
(f. 3-7) solicâtand admiterea recursului și modificarea hotararii de fond in sensul obligarii paratei SC 3 CAS M. S. la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune si penalitati aferente, cu cheltuieli de judecata.
În motivele cererii recurenta a arătat că SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea dată de instanța, "calității de beneficiar".
Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune izvorăște din lege, fiind stabilită de dispozițiile Legii nr.533/2003 de aprobare a O.U.G. nr.71/ 2003, așadar, raportul juridic dintre prestatorul de servicii publice, în speță reclamanta, și beneficiarii acestuia, cum este și pârâta, s-a născut din lege.
Art.8 din HG nr.977/2003 prevede sancțiunile aplicabile pentru eludarea persoanei fizice și persoanei juridice de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune. Astfel, pentru persoana fizică constituie contravenție fapta de a declara eronat că nu dețin receptori radio, iar în cazul persoanei juridice constituie contravenție însăși neplata taxei lunare.
Prin urmare, a fost dedusă judecății nu o cerere prin care un
comerciant solicită obligarea altui comerciant la plata contravalorii serviciilor prestate în baza unui contract comercial, ci o cerere prin care S. R. de R.
, serviciu public autonom de interes național, a solicitat obligarea pârâtei la
plata contravalorii unei taxe ca temei legal a dispoziției legale a cărei neîndeplinire se sancționează cu amendă contravențională.
Plata taxei radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege și drept urmare nu ne sunt incidente prevederile legii comerciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă", care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: "dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum am arătat mai sus).
Recurenta solicita sa se observe că, prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există si cu privire la care nu se admit si nici nu se cer probe. în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declare pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.
Sintagma "beneficiari ai acestor servicii" (n.n. radio) nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel C. prin sentința civilă nr. 720/2008. au abordat-o, și nu în modul în care instanța a reținut.
Instituirea unei astfel de prezumpții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV prin Legea nr. 533/2003.
Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma "...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective...", consideră
că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizeaza, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Urmare a Deciziei nr.2102/2009 a înaltei Curți de Casație și
Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012/2009, argumentele I.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Intimata nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, T. ul reține următoarele:
Cererea de chemare in judecata este fundamentata pe prezumția legală de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune al paratei.
Reclamanta a arătat ca aceasta prezumție rezulta din H.G. nr. 977/2003 si Legea nr. 533/2003 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2003 si art. 40 din Legea 41/1994, astfel cum a fost modificata.
Art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, modificata, prevede ca persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Din acest text de lege rezulta ca legea nu prezuma calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune al tuturor persoanelor juridice întrucât nu prevede expres o asemenea prezumție.
Din interpretarea aceluiași text de lege rezulta ca persoana juridica beneficiara a serviciului de radiodifuziune este acea persoana juridica in favoarea căreia se prestează efectiv acest serviciu public.
Prezumția pe care reclamanta si-a întemeiat acțiunea era prevăzuta doar de art. 3 din HG 977/2003.
O, în privința acestui text legal prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2.102 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 14 octombrie 2009, prin care s-a examinat recursul declarat de S. Comercială Kart Construct - S.R.L.
C. -N. împotriva Sentinței civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin.
(1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
În aceste hotărâri judecătorești se confirmă interpretarea art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 mai sus indicată și se statuează că art. 3 din HG 977/2003 prezumând aceasta calitate de beneficiar contravine art. 40 alin. 3 din Legea 41/1990 negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii sau nu a receptoarelor radio.
Deciziile Curții Constituționale invocate se referă la constituționalitatea art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 pornind de la premisa că acest text de lege
se referă la persoane juridice beneficiare, ceea ce confirma interpretarea instanței mai sus indicata.
Modificările aduse H.G. nr. 977/2003 prin H.G. nr. 1012/2009 și existenta unor proiecte de modificare ale Legii nr. 41/1994 sunt irelevante in cauza, textul actual al art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 nepermițând alta interpretare a sferei persoanelor juridice obligate sa plătească taxa de radiodifuziune.
Având in vedere faptul ca art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 condiționează calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune de prestarea efectiva a acestui serviciu către persoana juridica in cauză, că art. 3 din H.G. nr. 977/2003 a fost constatat ca fiind nelegal si împrejurarea că reclamanta nu a dovedit în speță calitatea pârâtei de beneficiară a serviciilor sale,
T. ul apreciază că sunt nefondate criticile recurentei, nefiind prezent în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. S-a dat eficiență și dispozițiilor art. 304¹ din același cod, hotărârea nefiind supusă apelului.
Astfel, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 299 alin. 1, art. 304 pct. 9 și art. 304¹ C.pr.civ., urmează să fie respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 5078/_
, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., care va fi menținută în totul.
În baza prevederilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ. se va constata că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 5078/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 18 Iunie 2013.
Președinte, D. -I. T. | Judecător, E. L. | Judecător, M. O. -S. |
Grefier, G. -C. Ț. |
G.Ț. 20 Iunie 2013
Red. EL/tehn AP/_ /2 ex.
Jud fond - P. R. - Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 179/2013. Pretenții | Încheierea civilă nr. 58/2013. Pretenții → |
|---|
