Decizia civilă nr. 87/2013. Revendicare imobiliară

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A

TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr. _

Cod operator de date cu caracter personal 3184

DECIZIA CIVILĂ Nr. 87/A/2013

Ședința publică de la 19 Februarie 2013

Completul compus din: PREȘEDINTE A. -F. D.

Judecător O. -C. T. Grefier L. C.

Pe rol se află judecarea apelului declarat de apelanții I. S., U. S. împotriva Sentinței civile nr. 13000/2012 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimat S. R. PRIN M. E. ȘI F.

, intimat C. LOCAL AL M. C. - N., intimat P. M. C. - N. PRIN P., având ca obiect revendicare imobiliară COMP SOL.

La apelul nominal făcut în ședință publică la prima strigare se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, T. ul lasă cauza la a doua strigare.

La a doua strigare se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, tribunalul constată că apelantul a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu art. 242 C.pr.civ.

T. ul, în baza actelor de la dosar, reține cauza în pronunțare.

INSTANȚA

Reține că prin Sentința civilă nr. 13000/2012 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătorie

i C. -N. s-a admis excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare de către pârâtul Municipiul C. -N., prin primar, și pe cale de consecință:

S-au respins cererile de chemare în judecată formulate în dosarele conexate nr._, nr._, nr._ și nr._ ale Judecătoriei C. -N. de reclamanții I. S. și U. S., în contradictoriu cu pârâții S. R. prin M.

E. Și F., C. Local al Municipiului C. -N., cu sediul in C. -N., str.

M., nr.1-3, jud.C., Municipiul C. -N. prin primar, ca inadmisibile.

Pentru a se pronunța în acest sens, judecătoria a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul T. ului C.

sub nr.6182/117/_

reclamanții I. S. și U. S. au solicitat obligarea pârâtei P. MUNICIPIULUI C. -N., prin P., să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție, situat în C. -N., str.

E. Isac nr.24, apartament nr.3; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii numitei Olga

S., decedată la data de_, conform ordinului de executare a testamentului nr.6939/_ emis de către Judecătoria pentru Probleme de succesiune Beer Sheva. S. Olga este moștenitoarea numitei Margaretta Gutfried (fostă S. n), care a decedat la data de_, conform ordinului de executare a testamentului și numirea unui executor testamentar nr.4861/72 emis în data de_ de către T. ul Regional Tel Aviv Yafo. Margaretta Gutfried este moștenitoarea soțului său, Avraham Gutfried, care a decedat la data de_, conform testamentului nr.282/2009 și certificatului de deces nr.283/2009.

Ca urmare, reclamanții sunt, prin transmiterea succesivă a moștenirii, succesorii numitului Avraham Gutfried.

Autorul acestora, defunctul Avraham Gutfried, a fost proprietarul imobilului situat în C. -N., str. E. Isac nr. 24 (fostă str. 1 Mai nr. 24) așa cum rezultă din coala CF colectivă nr. 3493) C. CF individuală nr. 6634.

Pe cale de consecință, în urma transmiterii proprietății în baza succesiunii, reclamanții sunt în prezent proprietarii de drept ai imobilului mai sus menționat, fără a avea însă, de facto, posesia acestuia. M. ivul pentru care toate componentele dreptului de proprietate nu sunt în favoarea reclamanților este preluarea acestui imobil, în mod abuziv, de către S. R., în urma aplicării Decretului nr.92/1950.

În acest sens reclamanții au aratat că, în baza acestui act normativ, imobilul autorului lor a fost confiscat de către stat, fiind naționalizat conform Anexei Decretului nr.92/1950, poziția 204. În prezent imobilul se regăsește în patrimoniul pârâtei, în calitate de reprezentant al S. ui, acesta fiind închiriat.

În opinia reclamanților, imobilul a fost naționalizat cu nerespectarea prevederilor legale, deoarece autorul lor, Abraham Gutfried, nu se încadra în categoriile de persoane prevăzute la art. l alin. 4 pct. l și 2 din Decretul nr.92/1950 (industriași, moșieri, bancheri etc.). Ca urmare, reclamanții au solicitat instanței să ia act de faptul că autorul lor Abraham Gutfried, era exceptat de la naționalizare, fiind mic comerciant acesta încadrându-se la art. II din decret care enumera persoanele exceptate de la naționalizare.

Astfel, este evident că S. R. nu a devenit niciodată proprietar al imobilului în cauză, dobândind imobilul în mod abuziv, prin aplicarea Decretului nr.92/1950 față de autorul reclamanților și în consecință S. nu deține cu titlu valabil imobilul obiect al cauzei deduse judecății.

Mai mult decât atât, reclamanții consideră că Decretul nr.92/1950 încalcă dispozițiile Constituției R. iei din anul 1948, în vigoare la acea dată; astfel, potrivit art. 8 din Constituție, proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială, iar potrivit art. 10 pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică de baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.

Decretul nr.92/1950, act normativ de rang inferior Constituției încalcă aceste prevederi, de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate și o anumită profesie și crea, contrar principiului constituțional prev. de art.17, o diferențiere între cetățenii români, în sensul ocrotirii reale a dreptului de proprietate numai în cazul unor anumitor categorii de cetățeni români.

Decretul nr.92/1950 este contrar și Declarației Universale a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la_ ) la care R. ia era parte semnatară și care prevedea în art. 7 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții.

De asemenea, decretul încalcă și dispozițiile art.481 C. civ. potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, tocmai prin faptul că obligă cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului, fără să existe o cauză de utilitate publică.

Încălcând toate actele normative menționate, Decretul nr.92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului care a deținut imobilul în baza unui titlu nevalid.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.480 și 481 cod civil precum și pe cele ale art.274 Cod proc. civ.

Prin extinderea de acțiune depusă la fila 51 din dosar, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâți și S. R. prin C. LOCAL AL MUNICIPIULUI

C. -N. și MUNICIPIUL C. -N. prin P., solicitând instanței ca prin hotararea pe care o va pronunta sa oblige acești pârâți să ii lase in deplina proprietate și liniștită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție în C. -N., str. E.Isac nr.24, ap.3.

Prin înscrisul intitulat "Precizare de acțiune și îndreptare de eroare materială";, reclamanții au invederat instanței că pârâții în prezentul dosar sunt: S.

R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, C. LOCAL AL MUNICIPIULUI C.

-N. și MUNICIPIUL C. -N., prin P. (f.57-58).

În motivarea precizării de acțiune reclamanții au arătat că prin acțiunea introductivă de instanță au solicitat instanței să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și linistită posesie imobilul alcătuit din teren și construcție situat în C.

-N., str. E.Isac nr.24, ap.3, constatând pe cale incidentală nelegala trecere în patrimoniul S. ui R. a imobilului proprietatea antecesorilor reclamantului în baza Decretului nr.92/1950, decret prin care imobilul a fost preluat de stat abuziv și ilegal, astfel că statul nu deține cu titlu valabil cu privire la imobilul lor. Ca urmare, pârât în dosarul de față trebuie să fie și S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Au învederat că din eroare în extinderea de acțiune pârâtul de rândul doi, respectiv C. Local al Municipiului C. -N., a fost trecut ca reprezentând interesele S. ui R. .

Pârâtul C. Local al Municipiului C. -N. are calitate procesuală pasivă deoarece este administratorul imobilelor aflate în patrimoniul Municipiului C. -N.

, conform art.36 din Legea nr.215/2001 are atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului, este autoritatea care a încheiat contractele de închiriere cu terții având ca obiect imobilul revendicat de către reclamanți.

De asemenea, reclamanții au arătat că și Municipiul C. -N. are calitate procesuală pasivă, deoarece figurează ca fiind actualul proprietar al imobilului pe care l-au revendicat.

Prin întâmpinarea depusă la filele 59 - 61 din dosar pârâtul Municipiul C. -

N., prin primar, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.

În motivare, pârâtul a arătat, în esență, că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 pentru toate imobilele care intră sub incidența ei persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii (inclusiv restituirea imobilului în natură) numai în condițiile legii speciale. După data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 acțiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana juridică deținătoare a bunului, în condițiile dreptului comun, nu poate fi folosită, deoarece persoanele îndreptățite la restituire trebuie să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de noua lege. În speță, reclamanții nu au recurs la procedura administrativă și nu au depus notificare în baza Legii nr.10/2001.

Legea nr.10/2001

are caracter special față de disp. art.480, 481 C. civ., iar mecanismul de punere în aplicare a acestei legi este alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie. De aceea, pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989, care se găsesc în administrarea, folosința sau, după caz, exploatarea unităților și instituțiilor publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și a organizațiilor cooperatiste, persoanele îndreptățite la restituire nu pot opta între formularea acțiunii în revendicare direct la instanțele competente sau atacarea dispoziției de restituire în situația în care o consideră nelegală.

Prin Legea nr.10/2001 se asigură și accesul la instanțele judecătorești, deoarece a fost prevăzută o a doua etapă - procedura judiciară - facultativă și subsidiară, care dă dreptul persoanelor nemulțumite de modul în care le-au fost soluționate cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv să apeleze la justiție pentru satisfacerea drepturilor lor, iar în cadrul acestei proceduri instanțele se pronunță asupra încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă a bunurilor.

Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr.10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Soluția a fost anticipată legislativ prin art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că "Bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație";.

În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001

, acțiunea în revendicarea imobilelor pe care le vizează această lege nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeaze procedura stabilită de legea specială. În conformitate cu art.46 alin.2 și 4 coroborat cu art.47 alin.2 din Legea nr.10/2001

, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua-credință a părților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. De asemenea, potrivit disp. art.18 lit.d din Legea nr.10/2001

, dacă "imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale";

, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Din interpretarea acestor norme legale rezultă că, în situația în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaș, rezolvarea acțiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr.10/2001.

Este evident că în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, fiind incidente dispozițiile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită trebuie să urmeze procedura administrativă prealabilă prevăzută de art.21 și urm. din lege. O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art.21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art.6 alin.1 din C.E.D.O.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzută de capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.

În drept, au fost invocate prevederile legale mai sus menționate, precum și jurisprudența C.E.D.O. în materie.

Prin încheierea civilă nr.387/_ Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea dosarului nr._, raportat la valoarea de circulație a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr.3 situat în C. -N., str. E. Isac nr.24 și la criteriile de stabilire a competenței materiale instituite de disp. art.2 pct.1 lit.b C. proc. civ.

Prin urmare, competența de soluționare a dosarului nr._ a fost declinată în favoarea Judecătoriei C. -N., fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de_, sub nr._ .

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul T. ului C. sub nr.6178/117/_

E. Isac nr. 24, apartament nr.1; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanții au invocat aceleași argumente ca și cele invocate în susținerea cererii înregistrate sub nr._ .

Prin extinderea de acțiune depusă la fila 50 din dosar, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâți și S. R. prin C. LOCAL AL MUNICIPIULUI

Prin înscrisul intitulat "Precizare de acțiune și îndreptare de eroare materială";, reclamanții au învederat instanței că pârâții în prezentul dosar sunt: S.

Prin întâmpinarea depusă la filele 56 - 58 din dosar pârâtul Municipiul C. -

N., prin primar, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.

În motivare, pârâtul a invocat aceleași argumente ca și cele invocate în motivarea întâmpinării depuse în dosarul nr._ .

Prin încheierea civilă nr.386/_ Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea dosarului nr._, raportat la valoarea de circulație a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr.1 situat în C. -N., str. E. Isac nr.24 și la criteriile de stabilire a competenței materiale instituite de disp. art.2 pct.1 lit.b C. proc. civ.

Prin urmare, competența de soluționare a dosarului nr._ a fost declinată în favoarea Judecătoriei C. -N., fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de_, sub nr._ .

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul T. ului C. sub nr.6180/117/_

E. Isac nr. 24, apartament nr.4; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanții au invocat aceleași argumente ca și cele invocate în susținerea cererii înregistrate sub nr._ .

Prin extinderea de acțiune depusă la fila 52 din dosar, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâți și S. R. prin C. LOCAL AL MUNICIPIULUI

Prin înscrisul intitulat "Precizare de acțiune și îndreptare de eroare materială";, reclamanții au invederat instanței că pârâții în prezentul dosar sunt: S.

R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, C. LOCAL AL MUNICIPIULUI C.

-N. și MUNICIPIUL C. -N., prin P. (f. 66, 67).

Prin întâmpinarea depusă la filele 54 - 56 din dosar pârâtul Municipiul C. -

N., prin primar, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.

În motivare, pârâtul a invocat aceleași argumente ca și cele invocate în motivarea întâmpinării depuse în dosarul nr._ .

Prin sentința civilă nr.489/_ Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea dosarului nr._, raportat la valoarea de circulație a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr.4 situat în C. -N., str. E. Isac nr.24 și la criteriile de stabilire a competenței materiale instituite de disp. art.2 pct.1 lit.b C. proc. civ.

Prin urmare, competența de soluționare a dosarului nr._ a fost declinată în favoarea Judecătoriei C. -N., fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de_, sub nr._ .

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul T. ului C. sub nr.6179/117/_

E. Isac nr. 24, apartament nr.5; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanții au invocat aceleași argumente ca și cele invocate în susținerea cererii înregistrate sub nr._ .

Prin extinderea de acțiune depusă la fila 48 din dosar, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâți și S. R. prin C. LOCAL AL MUNICIPIULUI

Prin înscrisul intitulat "Precizare de acțiune și îndreptare de eroare materială";, reclamanții au invederat instanței că pârâții în prezentul dosar sunt: S.

Prin întâmpinarea depusă la filele 82, 83 din dosar pârâtul Municipiul C. -N.

, prin primar, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.

În motivare, pârâtul a invocat aceleași argumente ca și cele invocate în motivarea întâmpinării depuse în dosarul nr._ .

Prin sentința civilă nr.472/F/_ Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea dosarului nr._, raportat la valoarea de circulație a imobilului în litigiu, constând în apartamentul nr.5 situat în C. -N., str. E. Isac nr.24 și la criteriile de stabilire a competenței materiale instituite de disp. art.2 pct.1 lit.b C. proc. civ.

Prin urmare, competența de soluționare a dosarului nr._ a fost declinată în favoarea Judecătoriei C. -N., fiind înregistrat pe rolul acesteia la data de_, sub nr._ .

În ședința publică din_ instanța a admis excepția de conexitate a dosarelor nr._, nr._, nr._ și nr._ invocată de reclamanți, dispunând, conform art.164 alin.3 C. proc. civ., conexarea dosarelor nr._, nr._ și nr._ la dosarul nr._ .

Prin sentința civilă nr.2068/_ pronunțată în dosarul nr._ instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C. -N. în ceea ce privește soluționarea dosarelor conexate nr._, nr._, nr._ și nr._, invocată de către reclamanți și, pe cale de consecință a declinat competența de soluționare a dosarelor conexate nr._, nr._, nr._ și nr._ în favoarea T. ului C., având în vedere valoarea totală a celor 4 apartamente revendicate de către reclamanți, respectiv peste 5. lei.

Prin sentința civilă nr.17/F/_ pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ a fost stabilită competența de soluționare a acțiunii civile exercitată de reclamanți în favoarea Judecătoriei C. -N., reținându-se că cele patru apartamente revendicate sunt unități locative distincte, putând constitui fiecare în parte obiectul material și juridic, în considerarea dreptului ce poartă asupra lor, al unor acțiuni civile distincte, iar conexarea dosarelor în temeiul art.164 C. proc. civ. nefiind de natură a determina schimbarea competenței prin însumarea valorii celor 4 apartamente, obiect al unor acțiuni în revendicare distincte.

În ședința publică din_ instanța, în temeiul art.137 alin.1 C. proc. civ., a reținut cauza spre soluționare asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, invocată de către pârâtul Municipiul C. -N., prin primar, prin întâmpinările depuse în dosarele conexate, excepție pe care, analizând-o, o apreciază ca fiind întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

După cum rezultă din petitele și motivele în fapt și în drept expuse în cererile deduse judecății în cele patru dosare conexate, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe disp. art.480, 481 C. civ., prin comparare de titluri, a unui imobil naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950, acțiune formulată în contradictoriu cu autoritățile administrative locale și centrale.

Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001

"Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi

";.

De asemenea, potrivit art.2 alin.1 din același act normativ "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se intelege: a) imobilele nationalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru nationalizarea unor imobile, cu modificarile si completarile ulterioare, prin Legea nr.119/1948 pentru nationalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurari, miniere si de transporturi, precum si prin alte acte normative de nationalizare";.

Problema concursului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială și prevederile în materia revendicării din Codul civil, ca lege generală a făcut obiectul recursului în interesul legii soluționat de Î.C.C.J. prin decizia nr.33/_ . Astfel,

discuție, "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice";.

De altfel, această soluție pronunțată de Î.C.C.J a fost consacrată și legislativ prin disp. art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 (introdus de pct.13 al art.I din Legea nr.1/2009, publicată în M.O. nr.63/_ ), conform cărora "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate";.

Cât despre prevederile art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001, acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât vizează acțiunile în revendicare aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.

Referitor la apărarea reclamanților conform căreia, dat fiind faptul că nu au naționalitate română și nu locuiesc pe teritoriul R. iei, nu pot fi legați de un termen procedural dintr-o lege română, care nu reprezintă o aplicație a unei norme europene, instanța consideră că aceste împrejurări de fapt nu pot fi de natură să justifice o derogare de la obligativitatea urmării procedurii speciale instituite de Legea nr.10/2001 după intrarea în vigoare a acesteia, de vreme ce legiuitorul a prevăzut în mod expres că Legea nr.10/2001 se aplică și cetățenilor străini sau apatrizi care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi (art.II alin.1 din O.U.G. nr.184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R. ia), iar în ceea ce privește depășirea termenului instituit de disp. art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001 pentru depunerea notificării, ca urmare a necunoașterii prevederilor și termenelor reglementate de actul normativ în discuție datorată faptului că nu locuiesc pe teritoriul R. iei, reclamanții aveau la dispoziție, ca remediu procesual, formularea unei cereri de repunere în termen, în condițiile art.103 C. proc. civ., astfel că susținerile acestora privind obstrucționarea accesului lor la justiție nu pot fi primite.

Nici susținerile reclamanților referitoare la existența unor neconcordanțe între legea specială, Legea nr.10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care ar justifica formularea unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu pot fi primite, întrucât nu se poate reține de plano existența unor neconcordanțe între actul normativ în discuție și prevederile incidente în materie din cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, după cum s-a reținut atât de către Î.C.C.J. în considerentele deciziei nr.33/_, cât și de către Curtea Constituțională în motivarea deciziei nr.270/_ (prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate invocate, între altele, și cu privire la disp. art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, astfel cum au fost modificată și completată prin Legea nr.1/2009) procedura specială reglementată de Legea nr.10/2001 respectă atât exigențele impuse de art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva accesului la justiției, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care sunt emise în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, cât și pe cele ale art.1 din Protocolul nr.1 AdițIonal la Convenție. Referitor la aceste din urmă prevederi convenționale, se impune a mai fi menționat și faptul că, după cum rezultă din practica C.E.D.O. în materie, motivele pentru care S. R. a fost condamnat pentru încălcarea dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție nu au vizat propriu-zis mecanismul legislativ de restituire în natură sau, după caz, de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent sau a

despăgubirilor bănești reglementat de prevederile Legii nr.10/2001, ci, în principal, absența totală a unei despăgubiri (sau, după caz, a unei despăgubiri adecvate) cauzată de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, reglementat de Legea nr.247/2005 de modificare a Legii nr.10/2001 (a se vedea, de exemplu, cauza Jujescu împotriva R. iei, cauza R. împotriva R. iei, cauza Rateanu împotriva R. iei).

Așa cum s-a arătat și de către Î.C.C.J. în motivarea deciziei nr.33/_, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale se impune a fi analizată în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în parte, cu analizarea concomitentă și a problemei dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În prezenta cauză, câtă vreme reclamanții nu au uzat de posibilitatea de a-și valorifica drepturile asupra imobilului în litigiu în cadrul legislativ instituit de Legea nr.10/2001 nu se poate vorbi în cazul acestora despre o încălcare a disp. art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție și, ca atare, nu se poate reține admisibilitatea acțiunii lor în revendicare promovată în prezentul dosar.

Pe cale de consecință, pentru considerentele expuse, instanța a admis excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare de către pârâtul Municipiul C.

-N., prin primar, și, pe cale de consecință, a respins cererile de chemare în judecată formulate în dosarele conexate nr._, nr._, nr._ și nr._ ale Judecătoriei C. -N., ca inadmisibile.

Împotriva acestei hotărâri a declarat în termen legal apel reclamanții apelanții I. S., U.

S. solicitând rejudecarea cauzei conform dispozițiilor art.297 alin.1 Cod proc.civ., să pronunțe o hotărâre prin care să dispună admiterea acțiunii formulate de apelanții-reclamanți și obligarea intimaților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie:

-imobilul alcătuit din construcție-apartament în suprafață de

36,51 mp și teren cotă parte indiviză în suprafață de

19,65 mp situat în C. N., str.E. Isac nr.24, apartament nr.1, înscris in CF individuală

24255 și în CF colectivă

3493,

-imobilul alcătuit din construcție-apartament în suprafață de

50,45 mp și teren cotă parte indiviză în suprafață de 26,78 mp situat în C. N., str.E. Isac nr.24, apartament nr.3, înscris in CF individuală

6634 și în CF colectivă 3493,

-imobilul alcătuit din construcție-apartament în suprafață

de 55,48 mp și teren cotă parte indiviză în suprafață de 29,43 mp situat în C. N., str.Emii Isac nr.24, apartament nr.4, înscris in CF individuală

6634 și în CF colectivă 3493,

-imobilul alcătuit din construcție-apartament în suprafață de 80,09 T

>P și teren cotă parte indiviză în suprafață de 42,48 mp situat în C. N., str.E. Isac nr.24, apartament

nr.5, înscris in CF individuală 6634 și în CF colectivă 3493.

În mod greșit, instanța fondului a soluționat prezenta cauză fără a intra în cercetarea fondului, fapt sancționat de art.297 alin.1 Cod proc.civ. cu anularea unei astfel de hotărâri.

Astfel, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimatul-pârât Municipiul C. -N., prin P. General prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, motivat de faptul că odată cu intrarea în vigoare a Legii 10/2001, pentru imobilele care intră sub incidența ei, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii (inclusiv restituirea imobilului în natură) numai în condițiile legii speciale.

În mod greșit, instanța de fond a reținut faptul că, după data intrării în vigoare a Legii 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv de către S. R., formulată în contradictoriu cu persoana juridică deținătoare a bunului, în condițiile dreptului comun, nu poate fi folosită, deoarece persoanele îndreptățite la restituire trebuie să recurgă la procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea nouă.

Deși au învederat instanța asupra faptului că obiectul litigiului este obligarea intimaților-pârâți să lase în deplină proprietate și posesie imobilele în privința cărora reclamanții își afirmă și probează calitatea de proprietar.

Instanța de fond a pornit de la o primă premisă eronată atunci când a soluționat cererea apelanților- reclamanți, și anume aceea că Legea 10/2001 și art.480 din vechiul Cod Civil ar avea aceeași sferă de aplicabilitate. La o astfel de concluzie nu se poate ajunge decât ca urmare a unei analize de suprafață a celor două norme legale al căror punct comun îl reprezintă doar faptul că reprezintă instrumente juridice ce apără dreptul de proprietate, condițiile de exercitare a acestora fiind cu totul diferite.

Astfel, pe de o parte, art.480 vechiul Cod Civil reglementează acțiunea în revendicare, prin care proprietarul neposesor revendică imobilul de la posesorul neproprietar; aflându-ne, deci, pe tărâmul dreptului comun, acțiunea poate fi introdusă împotriva oricărei persoane.

Pe de altă parte, Legea 10/2001 are o arie de aplicabilitate mult mai restrânsă, vizând strict raporturile dintre proprietarii neposesori (cărora le-au fost preluate imobilele de câtre stat în mod abuziv) și S. R., respectiv "unitățile deținătoare" astfel cum sunt acestea definite în cap. II din HG nr.250/2007 "unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridica care exercita, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridica care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste).". A aprecia, în sensul inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în nici una dintre dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție.

O critică suplimentară formulată împotriva Sentinței apelate, precum și un argument în plus care demonstrează că voința legiuitorului nu a fost ca prin apariția Legii nr.10/2001 să se interzică promovarea unei acțiuni în revendicare în baza dreptului comun, este chiar prevederea din art.46 al Legii nr.10/2001 (text de lege pe care instanța fondului îi interpretează trunchiat), care reglementează posibilitatea continuării acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a legii cu caracter reparator.

Ideea inadmisibilității prezentei acțiuni nu poate fi admisă nici pentru faptul că acest lucru ar echivala cu dezavantajarea, printr-o lege, a anumitor cetățeni, care ar fi putut beneficia și de întemeierea pe dreptul comun, în raport cu restul cetățenilor care, din diferite motive, nu ar fi revendicat proprietatea lor până la momentul intrării în vigoare a legii reparatorii.

Acest fapt ar contraveni art.16 din Constituția R. iei, care prevede egalitatea cetățenilor.

În acest sens, învederează faptul că, prin natura sa, acțiunea în revendicare este principalul remediu juridic și mijloc procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea în natură.

Îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate, garantat de art.44 din Constituție, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și înfrângerea principiului liberului acces la justiție, ocrotit prin dispozițiile art.21 Constituție.

2.1 Instanța supremă a statuat în sensul că nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, nu este permis ca reclamantul dintr-o acțiune în revendicare pe dreptul comun să nu își poată valorifica și apăra dreptul garantat de legea fundamentală, prevalându-se de existenta unui bun în sensul Convenției.

Ca urmare a situației create, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20

alin.2 din Constituția R. iei, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr.30/1994, face parte din dreptul intern.

Problema opțiunii între aplicarea legii speciale, Legea nr.10/2001, soluționată de către instanța de fond în termeni echivoci, echivalează cu negarea dreptului la justiție al apelanților-redamanți.

Obligativitatea revendicării imobilelor preluate de stat doar în condițiile reglementate de Legea nr.10/2oo1,astfel cum greșit reține instanța de fond în considerentele hotărârii apelate, înseamnă că accesul la justiție printr-un proces echitabil ar fi eliminat.

Legea nr.10/2001, ca lege nouă reparatorie, este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile anterior sesizării instanțelor judecătorești, și nu suprimă acțiunea pe calea dreptului comun.

Aplicarea cu exclusivitate a legii speciale, ar avea ca rezultat ca persoana care, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, nu a solicitat restituirea bunului preluat abuziv în temeiul dispozițiilor acesteia, pierde nu doar dreptul de a mai revendica bunul, ci însuși dreptul de proprietate asupra bunului.

Pierderea dreptului de proprietate prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de restituire,fără a se fi solicitat în baza legii speciale restituirea bunului, ar face ca titularul acțiunii în revendicare pe dreptul comun, să nu-și mai poată justifica legitimarea procesuală activă, respectiv calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării acțiunii.

Ca urmare a acestei sancțiuni injuste, reclamanții nu ar putea avea câștig de cauză tocmai din cauza faptului că nu își mai pot dovedi dreptul de proprietate, care prin expirarea termenului de formulare a notificării prevăzute de Legea nr.10/2001, a trecut la stat.

A admite punctul de vedere enunțat de către instanța de fond echivalează cu acceptarea ideii că înainte de a-și valorifica dreptul în justiție, apelanților- reclamanți li se neagă calitatea de proprietar, cu consecința imposibilității probării situației juridice veridice, deoarece nu au urmat procedura notificării prealabile, dreptul său nemaifiind unul efectiv .În mod evident, din rațiuni de pură etică morală și juridică, acest considerent nu poate fi primit.

3.Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare a apelanților- reclamanți întemeiată pe dreptul comun constituie, contrar afirmațiilor instanței de fond, o nesocotire a liberului acces la justiție recunoscut oricărui cetățean, principiu ocrotit cu prevalentă de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

"Dacă statele dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență." (cauza Blucher vș. Republica Cehă, Hotărârea CEDO din

11 ianuarie 2005).Liberul acces la justiție, consacrat de art.6 al Convenției europene și de art.21 din Constituție, este încălcat de către instanța de fond prin restrângerea dreptului apelanților-redamanți de a se adresa unei instanțe judecătorești, afectând în substanța sa dreptul de acces la justiție.

Rolul statului este ca prin legislația pe care o adoptă să asigure ca drepturile conferite de lege să fie efective, iar nu doar iluzorii, să fie concordante cu prevederile art.6 paragr.1 din Convenția europeană și art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În cauzele Viașu împotriva R. iei, Curtea europeană a reținut faptul că încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 relevă o problemă ce rezultă din redactarea defectuoasă a legislației în materia restituirii proprietății preluate de stat.

În acest sens, învederează faptul că acțiunea în revendicare este principalul remediu juridic si mijloc procedural prin care o persoana cere in justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea bunului în natură.

Îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate, garantat de art.44 din Constituție precum si de Convenția Europeana a

Drepturilor Omului. îngrădirea acestui drept ar însemna de asemenea si înfrângerea principiului liberului acces la justiție, ocrotit prin dispozițiile art.21 Constituție.

Solicită Onoratei Instanțe sa ia act de faptul ca prin adoptarea legilor cu caracter reparatoriu legiuitorul a dorit crearea unei situații favorabile foștilor proprietari, deposedați în mod abuziv de drepturile lor de proprietate, și, în nici un caz nu poate fi interpretarea dată de către instanța de fond acestei norme juridice, respectiv nu se pot interpreta prevederile legale invocate în sensul inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

În caz contrar, s-ar ajunge la un efect total opus celui urmărit de legiuitor, respectiv la pierderea dreptului de proprietate pentru neurmarea procedurii unei legi speciale de reparație, al cărei singur scop îl reprezintă tocmai retrocedarea proprietarilor confiscate.

Învederează asupra faptului că la data introducerii prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, apelanții-reclamanți nu mai puteau beneficia de prevederile Legii 10/2001, iar singura modalitate a acestora de a revendica imobilului proprietatea lor era o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, a probațiunii administrate și a dispozițiilor legale incidente în materie tribunalul constată următoarele:

Prima critică formulată de către apelanți, în sensul că în mod eronat prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi primită ca fiind fondată având în vedere argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Din starea de fapt reținută de instanța de fond, rezultă că, bunurile imobile din litigiu fac parte din categoria imobilelor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, și că, cu privire la aceste imobil, nu a fost urmată de către reclamanții apelanți I. S., U. S. procedura specială instituită de acest act normativ special de reparației.

Sub acest aspect, este de menționat că, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii și imobilele care au fost preluate în perioada de referință a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.

Instanța supremă, prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2008, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii, a statuat asupra următoarelor aspecte care se impun instanțelor judecătorești, conform art. 329 din Codul de procedură civilă:

Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:

Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

De altfel, așa cum în mod judicios a reținut prima instanță această soluție pronunțată de Î.C.C.J a fost consacrată și legislativ prin dispozițiile art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001 (introdus de pct.13 al art. I din Legea nr.1/2009, publicată în

nr.63/_ ), conform cărora "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate";.
De asemenea nu poate fi fondată critica formulată de apelanți în sensul că prima instanță a interpretat trunchiat dispozițiile art.46 din Legea nr.10/2001, întrucât în mod pertinent judecătorul fondului a statuat că în prezenta speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.46 alin 1, deoarece, în mod evident, dispozițiile legale anterior evocate vizează acțiunile în revendicare aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Nici a doua critică formulată de apelanți, în sensul că, urmare a situației create, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin 1 din Primul Protocol Adițional din Convenție nu poate fi primită ca fiind fondată având în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2008, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Î. a stabilit următoarele: " În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice";.
Astfel, în mod judicios prima instanță a statuat că nici susținerile reclamanților referitoare la existența unor neconcordanțe între legea specială, Legea nr.10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care ar justifica formularea unei acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu pot fi primite, întrucât nu se poate reține de plano existența unor neconcordanțe între actul normativ în discuție și prevederile incidente în materie din cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În mod pertinent prima instanță a statuat că, așa cum s-a reținut atât de către Î.C.C.J. în considerentele deciziei nr.33/_, cât și de către Curtea Constituțională în motivarea deciziei nr.270/_ (prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate invocate, între altele, și cu privire la dispozițiile art.46 alin.4 din Legea nr.10/2001, astfel cum au fost modificată și completată prin Legea nr.1/2009) procedura specială reglementată de Legea nr.10/2001 respectă atât exigențele impuse de art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva accesului la justiției, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care sunt emise în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, cât și pe cele ale art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție. Referitor la aceste din urmă prevederi convenționale, se impune a mai fi menționat și faptul că, după cum rezultă din practica C.E.D.O. în materie, motivele pentru care S. R. a fost condamnat pentru încălcarea dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție nu au vizat propriu-zis mecanismul legislativ de restituire în natură sau, după caz, de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent sau a despăgubirilor bănești reglementat de prevederile Legii nr.10/2001, ci, în principal, absența totală a unei despăgubiri (sau, după caz, a unei despăgubiri adecvate) cauzată de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, reglementat de Legea nr.247/2005 de modificare a Legii nr.10/2001 (a se vedea, de exemplu, cauza Jujescu împotriva R. iei, cauza R. împotriva R. iei, cauza Rateanu împotriva R. iei).
Așa cum s-a arătat și de către Î.C.C.J. în motivarea deciziei nr.33/_, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale se impune a fi analizată în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în parte, cu analizarea concomitentă și a problemei dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Or, în prezenta cauză, câtă vreme reclamanții-apelanți nu au uzat de posibilitatea de a-și valorifica drepturile asupra imobilului în litigiu în cadrul legislativ instituit de Legea nr.10/2001 nu se poate vorbi în cazul acestora despre o încălcare a dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție și, ca atare, nu se poate reține admisibilitatea acțiunii lor în revendicare promovată în prezentul dosar.
În ceea ce privește a treia critică formulată de către apelanți, în sensul că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare a apelanților reprezintă o nesocotire a liberului acces la justiție recunoscut fiecărui cetățean tribunalul
statuează că nici aceasta nu poate fi primită ca fiind fondată pentru aspectele ce vor fi expuse în continuare:
Așa cum am evocat anterior, aspect reținut și de către judecătorul fondului, în considerentele deciziei nr.33/_ pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că procedura administrativă prealabilă este o condiție specială a exercițiului dreptului la acțiune, normele invocate nefiind susceptibile de interpretare echivocă.
De asemnea s-a mai reținut că unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziție decât dacă este învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de R. ia prin Legea nr. 30/1994.
Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții. O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [....] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale C. ui Europei".
Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.
1. ul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.
  În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.
  În fine, în mod pertinent prima instanță a reținut că, în ceea ce privește apărarea reclamanților conform căreia, dat fiind faptul că nu au naționalitate română și nu locuiesc pe teritoriul R. iei, nu pot fi legați de un termen procedural dintr-o lege română, care nu reprezintă o aplicație a unei norme europene, aceste împrejurări de fapt nu pot fi de natură să justifice o derogare de la obligativitatea urmării procedurii speciale instituite de Legea nr.10/2001 după intrarea în vigoare a acesteia, de vreme ce legiuitorul a prevăzut în mod expres că Legea nr.10/2001 se aplică și cetățenilor străini sau apatrizi care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi, iar în ceea ce privește depășirea termenului instituit de dispozițiile art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001 pentru depunerea notificării, ca urmare a necunoașterii prevederilor și termenelor reglementate de actul normativ în discuție datorată faptului că nu locuiesc pe teritoriul R. iei, reclamanții aveau la dispoziție, ca remediu procesual, formularea unei cereri de repunere în termen, în condițiile art.103 C. proc. civ., astfel că susținerile acestora privind îngrădirea accesului lor la justiție nu pot fi primite.
  Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul, în temeiul art.296 C pr civ va respinge nefondat apelul declarat de apelanții I. S., U. S. împotriva sentinței civile nr.13000/2012 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
  PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
  Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanții I. S., U. S. împotriva sentinței civile nr.13000/2012 din_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
  Fără cheltuieli de judecată în apel. Decizia este definitivă.
  Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică de la 19 Februarie 2013.
  Președinte,
  1. -F. D.

Judecător,

O. -C. T.

Grefier,

L. C.

L.C. 22 Februarie 2013 Red.A.F.D./Tehn. L.C._ /7 ex.

Jud. fond. D. G. R. -jud. C. -N.

← Decizia civilă nr. 3816/2013. Revendicare imobiliară		Încheierea civilă nr. 1391/2013. Revendicare imobiliară →

Decizia civilă nr. 87/2013. Revendicare imobiliară

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 87/2013. Revendicare imobiliară