Sentința civilă nr. 1447/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ NR.1447/F/2013
Ședința publică din data de 27 mai 2013 Tribunalul format din: PREȘEDINTE: C. N.
GREFIER: V. V.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud reprezentat de
SÎNGEORZAN ANGELA - procuror.
Pe rol fiind judecarea acțiunii civile formulată de reclamanta L. M. în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect Despăgubiri Legea nr.221/2009 .
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nici una dintre părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că pârâtul prin întâmpinare a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul parchetului nu formulează cereri prealabile, apreciază cauza în stare de judecată.
Nemaifiind chestiuni prealabile soluționării cauzei, tribunalul unește cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, invocată prin întâmpinare de pârâta D.G.F.P.Bistrița-Năsăud, declară închisă faza de cercetare judecătorească și acordă cuvântul în dezbaterea cauzei.
Reprezentantul parchetului pune concluzii de respingere a prescripției dreptului la acțiune și respingere a acțiunii ca fiind neîntemeiată, prizonieratul de război neconstituind niciuna din situațiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, motiv pentru care solicită respingerea pretențiilor materiale și morale formulate de reclamant.
Deliberând, constată:
T R I B U N A L U L
Prin acțiunea civilă precizată înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus după declinarea soluționării cererii de către Tribunalul Mureș, reclamanta/ul L. M. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin sentința ce se va da în cauză să fie obligat pârâtul la plata sumei de 75000 lei reprezentând daune morale și materiale, în favoarea reclamantei/ului, în calitate de moștenitor/are a numitului Beres Stefan, în temeiul Legii 221/2009, cu motivarea că bunicul său a fost prizonier în URSS în perioada noiembrie1945- iunie1948. S-a mai arătat că reclamanta/ul este beneficiar/ă a Legii 118/1990 și solicită cele de mai sus întrucât prin această ultimă lege nu a fost despăgubită.
Pârâtul, legal citat, nu și-a mandatat reprezentant în cauză, însă a formulat întâmpinare (f.6-
7) prin care invocă excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond respingerea cererii ce neîntemeiată, în subsidiar reducerea cuantumului solicitat cu titlu de despăgubire. Față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportată la petitul privind acordarea despăgubirilor morale, arată că din conținutul art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă faptul că termenul în care o persoană ar fi avut posibilitatea de a formula o cerere în despăgubire este de 3 ani, de la data intrării în vigoare a legii, astfel că data la care s-a promovat acțiunea,_, este ulterioară acestui moment. Pe de altă parte din textul art. 1 alin. 2 lit a și urm din Legea nr. 221/2009 nu rezultă că măsura prizonieratului ar reprezenta condamnare cu caracter politic, faptul generator de prejudicii neregăsindu-se nici printre măsurile prevăzute expres de art. 3 alin. 1 din lege.
La termenul de judecată din data de_, tribunalul a pus în discuția contradictorie a părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a unit-o cu fondul cauzei.
Examinând prioritar conform art. 137 Cod proc civ. excepția discutată, tribunalul reține netemeinicia, urmând a fi respinsa ca atare. Văzând natura pretențiilor cu care a fost sesizată instanța și actul normativ pe care s-au întemeiat, se observă prevederile art. 5 din Legea 221/2009, unde se dispune că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Textul legal instituie un termen de prescripție în cadrul căruia persoanele îndreptățite pot cere acoperirea de către stat a prejudiciului moral suferit, de 3 ani, care începe să curgă de la data intrării în vigoare a legii, respectiv 14 iunie 2009 (legea este publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 11 iunie 2009), și care se epuizează în 14 iunie 2012. Reclamanta/ul nu a introdus acțiunea de față cu încălcarea termenului analizat, întrucât promovarea s-a făcut la data de_ pe rolul Tribunalului Mureș, așa cum se deduce din rezoluția administrativă și mențiunile de la filele 1 și 17 din dosar nr._ al Tribunalului Mureș, instanță ce și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud. Împrejurarea că pe rolul acestei instanțe cauza a fost înregistrată la data de_ nu are semnificația promovări acțiunii la acest moment, ci cum înainte s-a reținut momentul declanșator al procesului este cel la care pricina s-a înregistrat pe rolul instanței necompetente teritorial.
Cercetând fondul dreptului dedus judecății, recunoașterea perioadei prizonieratului în URSS din intervalul noiembrie 1945-iunie 1948 ca fiind o măsură cu caracter politic și indemnizarea succesorului prizonierului prin acordarea de daune morale, tribunalul reține netemeinicia pretenției.
Art. 3 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilește că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate expres și limitativ la lit. a) - f). Potrivit prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător. Textul la care se face trimitere statuează că condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, toate circumscrise exprimării protestului împotriva regimului comunist și abuzului de putere politică.
Instanța supremă a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanțe prin decizia nr. 15/_ pronunțată în interesul legii că interpretarea și aplicarea dispozițiilor evocate trebuie făcută în sensul că prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, pentru argumentul că prizonieratul a fost o consecință a războiului și a poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistent apariției statului comunist, dar menținută de acesta.
Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009. Or, aceasta înseamnă că legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, fie
trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999.
Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței constituționale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în R. ia. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 -
22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este, astfel, una justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în practica sa, în mod constant, în spețe legate de aplicarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a Protocolului adițional nr. 12, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 18 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33). În același timp, Curtea Europeană de la Strasbourg a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, pag. 30, paragraful 72, și Rasmussen împotriva
Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, pag. 13, paragraful 34). Curtea Europeană a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit: "o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o "justificare obiectivă și rezonabilă";, adică dacă nu urmărește un
"raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat" (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, paragraful 72). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A nr. 87, paragraful 40). Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată: în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale; în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009.
Prizonieratul antecesorului reclamantei/ului s-a luat în contextul celui de al doilea război mondial, în timpul războiului, astfel încât statutul defunctului de prizonier de război în fosta URSS nu constituie o măsură administrativă care se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Măsura prizonieratului a fost luată față de defunct de statul sovietic și nu de organele statului comunist instaurat la 6 martie 1945, pe considerente de ordin militar, fiind determinată de cel de al doilea război mondial și nu de acțiunile sau convingerile politice anticomuniste ale defunctului.
Drepturile persoanelor luate prizonieri de partea sovietică au fost recunoscute prin art. 1 alin.
2 lit. b din Decretul-lege nr. 118/1990.
Întrucât pe de o parte, măsura prizonieratului nu s-a realizat din motive politice, iar pe de altă parte situația prizonierilor a fost expres reglementată de un alt act normativ - Decretul-lege nr. 118/1990, tribunalul constată că reclamantei/ului nu i se pot recunoaște drepturi în baza Legii nr. 221/2009.
Pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a F.
P. Bistrița-Năsăud.
Respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamant L. M. , domiciliată în comuna U. nr. 198, județul Bistrița-Năsăud împotriva pârâtului S. R. , prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a F. P. Bistrița-Năsăud, cu sediul procesual ales în Bistrița, strada 1 Decembrie nr. 6, județul Bistrița-Năsăud la sediul reprezentantului.
Fără cheltuieli de judecată. Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din data de 27 mai 2013.
Președinte Grefier
N. C. V. V.
Red.dact. N.C. _
| ← Sentința civilă nr. 1341/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 | Sentința civilă nr. 1329/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 → |
|---|
