Partaj de bunuri comune. Criterii pentru formarea şi atribuirea loturilor în natură
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj - Secţia I-a civilă, decizia nr. 607 din 28 februarie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 24.742 din 12.12.2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.R., în contradictoriu cu pârâţii M.V.R. şi A.P.V., reprezentat de tutore S.D.A.N..
S-a constatat ca reclamanta, pe de-o parte, şi pârâţii, pe de altă parte, sunt coproprietari în cotă de */2 parte fiecare asupra părţilor indivize comune înscrise în cartea funciară nr. 49169 Cluj-Napoca, sub A+2, număr topografic 3175/1, situat in municipiul Cluj-Napoca, str.I. nr. 55;55A, jud. Cluj, respectiv „casa având ca părţi indivize comune terenul,împrejmuirile şi porţile de intrare,, în suprafaţa de 559 mp, delimitat de punctele A - B - 37 - 29 din anexa nr. 4 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert judiciar P.M., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
S-a dispus sistarea stării de indiviziune asupra părţilor indivize comune înscrise în cartea funciara nr. 49169 Cluj-Napoca, număr topografic 3175/1, situat în municipiul Cluj-Napoca, str.I. nr. 55;55A, jud. Cluj potrivit variantei a IV - a din raportul de expertiza efectuat în cauză de expert judiciar P.M., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, linia care desparte cele doua proprietăţi trecând prin punctele P - M, cu amplasamentul rămas în indiviziune delimitat de punctele L-M-N-O-31.
Pârâţii au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamatei suma de 1552,50 lei reprezentând, în parte, cheltuieli de judecată.
S-a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că potrivit cărţii funciare colective nr.49169 imobilul a cărui partajare solicită prin prezenta cauză, identificat sub nr. topo. 3175/1, este compusă din: casă având ca părţi indivize comune terenul, împrejurimile şi porţile de intrare în suprafaţă de 559 mp, cu două apartamente descrise în CF individuale nr. 49170 şi nr.49171, dreptul de proprietate fiind întabulat asupra părţilor indivize comune aferente fiecărui apartament de 50/100-a parte. Conform acestora este înscris în calitate de coproprietari în cote egale a ap. 1, sub CF nr. 49170, M.V.R. şi A.P.V., respectiv în calitate de proprietar a ap.2, sub CF nr.49171, P.I.C..
Aceste înscrieri în cartea funciară au fost efectuate în baza sentinţei civile nr.7430/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a dispus sistarea stării de indiviziune asupra imobilului cu nr. topo. 3175, pe suprafaţa imobilul din litigiu existând 2 unităţi locative distincte, în sensul înregistrării celor două apartamente separat, părţile indivize comune rămânând: terenul, împrejurimile şi porţile de intrare în cote egale de câte 50% pentru fiecare apartament, părţile din prezenta cauză fiind succesorii în drepturi a coproprietarilor instituiţi prin această sentinţă civilă. In raportul de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expertul P.M., expert în specialitatea topografie este menţionat de asemenea că deşi în cartea funciară construcţiile existente pe teren sunt înscrise sub forma a două apartamente, în realitate sunt două corpuri de clădiri diferite.
La data de 21.01.2010 reclamantul P.I.C. a înstrăinat nuda proprietate asupra cotei părţi a imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.237 din data de 21.01.2010 către reclamanta P.R., iar din copia certificatului de deces depus la dosarul cauzei rezultă că ulterior reclamantul iniţial, P.I.C., a decedat la data de 12.02.2010, astfel uzufructul viager instituit prin contractul de vânzare-cumpărare s-a stins la data decesului, prin urmare reclamanta a dobândit în deplină proprietate cota corespunzătoare din imobilul ce face obiectul prezentei cauze.
Suprafaţa totală rezultată în urma prelucrării datelor obţinute la măsurători este de 620 mp, astfel suprafaţa de 620 mp este compusă din: 559 mp nr. top 3175/1 înscris în CF 49169 şi 61 mp, parte din nr. top 3175/2 transcris în CF 92266.
Prin urmare parţial amplasamentul din litigiu se identifică cu o parte a nr. topo. 3175/2 în suprafaţă de 110 mp, transcris prin încheierea de CF nr. 529/11.02.1988, în CF nr.92266 Cluj-Napoca, sub A+l, comasat cu alte 338 de numere topografice, proprietar Statul Român în administrarea operativă a G.I.G.CL. al jud. Cluj.
In ceea ce priveşte primul capăt de cerere privind constatarea că părţile sunt coproprietari în cote de 1/2 parte asupra părţilor indivize comune înscrise sub A+2 în CF colectiv 49169 Cluj-Napoca cu nr. top. 3175/1 situat în Cluj-Napoca, str.I. nr.55, 55A, jud. Cluj, instanţa de fond a reţinut că prin cererile de constatare reglementate de art. 111 C.pr.civ., reclamantul poate solicita instanţei să se constate existenţa unui drept subiectiv al său, iar în cauza de faţă se solicită întocmai constatarea unui drept de coproprietate asupra unui teren. Instanţa mai reţine că dreptul de coproprietate a cărui constatare se solicită este înscris îh cartea funciară nr.49169 Cluj-Napoca, sub A+2, număr topografic 3175/1, situat în municipiul Cluj-Napoca, str.I. nr.55;55A, jud. Cluj, prevăzând următoarele: "casa având ca părţi indivize comune terenul, împrejurimile şi porţile de intrare" în suprafaţă de 559 mp, astfel cum este delimitat de punctele A-B-37-29 din anexa nr.4 a raportului de expertiză efectuat îh cauză de expert judiciar P.M., în favoarea reclamantului iniţial P.I.C., succesorul cu titlu particular al acestuia fiind reclamanta P.R. şi a pârâţilor Virginia Rodica şi A.P.V.. Instanţa observă şi faptul că se solicită constatarea stării de coproprietate în vederea ieşirii din indiviziune prin partaj judiciar - acesta fiind obiectul petitului al doilea. Ca urmare a celor prezentate, instanţa de fond a constatat că reclamanta, pe de-o parte, şi pârâţii, pe de altă parte, sunt coproprietari în cotă de 1/2 parte fiecare asupra părţilor indivize comune înscrise în cartea funciară nr.49169 Cluj-Napoca, sub A+2, număr topografic 3175/1, situat în municipiul Cluj-Napoca, str.I. nr. 55; 55A, jud. Cluj, respectiv "casa având ca părţi indivize comune terenul, împrejurimile şi porţile de intrare" în suprafaţă de 559 mp, delimitat de punctele A-B-37-29 din anexa nr.4 a raportului de expertiză efectuat în cauză de expert judiciar P.M., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Prin al doilea capăt de cerere reclamantul solicită instanţei să dispună sistarea stării de indiviziune cu privire la părţile indivize comune descrise, în sensul partajării în natură a acesteia. Instanţa a reţinut că modul specific de încetare a coproprietăţii temporare este partajul, prin care se pune capăt stării de coproprietate, în sensul că bunul stăpânit în comun pe cote-părţi este împărţit material între copărtaşi, fiecare dintre aceştia devenind proprietarul exclusiv asupra unui anume bun sau părţi materiale din bun dintre cele ce formau obiectul coproprietăţii. Instanţa a mai reţinut că proprietatea comună pe cote-părţi din punct de vedere al duratei poate fi coproprietate obişnuită sau temporară şi coproprietate forţată sau perpetuă. Regula în dreptul civil român este că dreptul de proprietate comună pe cote-părţi are un caracter temporar, proprietatea comună pe cote-părţi stabilă şi forţată având caracter excepţional.
Conform art. 728 cod civil din 1864, aplicabil în cauză, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune.
Potrivit art. 6733 Cod de procedură civilă, la prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act, când este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora, iar conform art. 6739 Cod de procedură civilă, la formarea şi atribuirea loturilor, instanţa a ţinut seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.
Astfel, având în vedere că, în cauza de faţă obiectul coproprietăţii este o suprafaţă de teren, partajul în natură, ceea ce constituie regula în această materie, este posibilă, instanţa urmând a lua în considerare atât concluziile raportul de expertiză realizat de expert judiciar P.M., cât şi solicitările părţilor din prezenta cauză pentru efectuarea partajului propriu-zis al terenului litigios.
Prin raportul de expertiză menţionat au fost propuse cinci variante pentru partajarea imobilului în litigiu, în esenţă prin primele trei variante se propune împărţirea terenului pe suprafaţa totală a acestuia, linia despărţitoare fiind aşezat între cele două clădiri principale amplasate pe terenul litigios, dar prin această partajare ar fi blocată intrarea auto la garaje, neexistând o soluţie alternativă în lipsa lăţimii suficiente a terenului, pe terenul reclamantei această intrare la propriul garaj fiind deja blocată de construcţiile edificate, terenul fiind amplasat şi parţial împărţit între cele două case. Prin varianta IV părţilor le-ar reveni o suprafaţă exclusivă de 262 mp din nr. top. 3175/1, precum şi o suprafaţă de 35 mp în indiviziune, astfel prin această porţiune ar fi asigurat accesul auto al pârâţilor la garajul amplasat în partea de nord a amplasamentului, în plus prin această variantă căminele de apă şi canal s-ar situa de asemenea pe porţiunea comună. Varianta V reiterează în fapt situaţia actuală, părţile rămânând în indiviziune asupra întregului teren.
Cu ocazia cercetării la faţa locului la data de 28.11.2012, astfel cum a fost consemnat în procesul-verbal încheiat cu acest prilej şi a concluziilor finale, reclamanta şi-a exprimat dorinţa în sensul alegerii variantei a III-a, în principal pentru motive de siguranţă, dorind să îşi îngrădească proprietatea în viitor, iar pârâta a solicitat luarea în considerare a variantei a IV-a, fiindcă prin punerea în aplicare a variantei a III-a nu se va mai putea intra cu autoturismul, rămânând un spaţiu mult prea mic, în plus prin această variantă căminele de apă şi canal s-ar situa de asemenea pe porţiunea comună şi nu în proprietatea exclusivă a reclamantei.
Instanţa de fond a reţinut că, dincolo de voinţa coproprietarilor există situaţii în care coproprietatea apare ca fiind forţată şi perpetuă, de regulă ea are ca obiect bunuri care prin natura sau destinaţia lor pot fi folosite de mai mulţi coproprietari. Unul dintre cazurile de coproprietate forţată este coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două fonduri învecinate, cum ar fi terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât şi din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; desigur pentru eventuala suprafaţă excedentară proprietarii sunt titularii unei coproprietăţi obişnuite.
Instanţa de fond a considerat că în raporturile dintre coproprietari trebuie păstrat un echilibru în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor lor, iar partajarea bunurilor să fie realizat într-un mod în care să fie asigurat exploatarea normală în continuare al bunurilor. Prin urmare, faptul că reclamanta nu înţelege să folosească accesul auto, nu poate să îl priveze pe pârâţi în viitor de acelaşi drept, ceea ce ar fi o limitare excesivă a dreptului lor de proprietate, raportat la dreptul reclamantei de a-şi delimita proprietatea în totalitate, luând în considerare şi faptul că situaţia actuală a imobilelor a existat şi la data cumpărării imobilului litigios, reclamanta cunoscând astfel starea de fapt prezentată la momentul achiziţionării imobilului.
Astfel, faţă de cele prezentate, instanţa de fond a concluzionat că varianta a IV-a din raportul de expertiză reprezintă modul cel mai adecvat de partajare al terenului în litigiu, suprafaţa ce excede părţii din teren ce nu este necesar a fi folosit în comun fiind împărţit în mod egal, conform cotei-părţi ce revine fiecărei părţi, iar partea din suprafaţa de teren ce nu poate fi împărţit fără a fi afectat normala utilizare a acesteia rămânând în coproprietatea forţată a părţilor. In concret, conform raportului de expertiză, linia care desparte cele două proprietăţi trecând prin punctele P-M, cu amplasamentul rămas în indiviziune delimitat de punctele L-M-N-O-31.
In ceea ce priveşte suprafaţa de teren, instanţa a reiterat faptul că, deşi suprafaţa totală rezultată în urma măsurătorilor efectuate de către expertul judiciar P.M. este de 620 mp, această suprafaţă este compusă din: 559 mp nr. top 3175/1 înscris în CF 49169 şi 61 mp, parte din nr. top 3175/2 transcris în CF 92266. Această situaţie se explică prin faptul că parţial amplasamentul din litigiu se identifică cu o parte a nr. topo. 3175/2 în suprafaţă de 110 mp., transcris prin încheierea de GF nr.529/ 11.02.1988, în CF nr.92266 Cluj-Napoca, sub A+l, comasat cu alte 338 de numere topografice, proprietar Statul Român în administrarea operativă a G.I.G.CL. al jud. Cluj. Prin urmare, având în vedere că partajul judiciar poate fi realizat doar asupra unor bunuri care se află în coproprietatea părţilor care solicită sistarea acestei stări, iar suprafaţa ce excede celor 559 mp, înscris în CF 49169, se află în proprietate Statului Român, instanţa s-a pronunţat doar asupra partajului acestei suprafeţe, respingând în rest cererea reclamantei şi a pârâţilor.
Faţă de aceste considerente instanţa de fond a dispus sistarea stării de indiviziune asupra părţilor indivize comune înscrise în cartea funciară nr. 49169 Cluj-Napoca, număr topografic 3175/1, situat în municipiul Cluj-Napoca, str.I. nr.55;55A, jud. Cluj potrivit variantei a IV-a din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert judiciar P.M., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, linia care desparte cele două proprietăţi trecând prin punctele P-M, cu amplasamentul rămas în indiviziune delimitat de punctele L-M-N-O-31.
In ceea ce priveşte operaţiunile de carte funciară solicitate, respectiv rectificarea de carte funciară în privinţa suprafeţei, instanţa de fond a respins-o întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, s-a constatat ca suprafaţa de 61 mp este aferent unui alt topografic înscris in alta carte funciara, 92266 Cluj-Napoca, teren in privinţa
căruia părţile nu au făcut dovada dreptului de proprietate, din înscrisurile aflate la dosar rezultând chiar ca cererea de retrocedare formulata de parata M. a fost respinsa potrivit Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar cu motivarea ca terenul face obiectul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, în ceea ce priveşte operaţiunea de înscriere în cartea funciară a loturilor nou formate ca urmare a sistării stării de indiviziune, instanţa a respins-o reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 3 alin. 1 şi 59 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară.
Aşadar, pentru considerentele mai sus expuse, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantului în sensul că a constatat dreptul de proprietate asupra cotelor părţi din imobil şi a dispus sistarea stării de indiviziune, potrivit celor mai sus arătate, urmând ca în rest acţiunea să fie respinsă ca neîntemeiată.
Totodată, instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 274 Cod de procedură civilă şi, constatând cuantumul cheltuielilor efectuate de către reclamanta P.R. (1320 lei onorariu final f.138, 1000 lei chitanţa nr. 60/06.05.2010 aferenta facturii nr. 6587625/06.05.2010, 2.570,01 lei chitanţa nr. 123/30.06.2010 aferenta facturii nr. 6587708/30.06.2010) şi măsura în care acţiunea acesteia a fost admisă, a dispus obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 1.552,50 lei reprezentând parte din aceste cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 650/A din 11.12.2013 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta P.R. împotriva sentinţei civile nr. 24.742 din
12.12.2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost menţinută în totul, iar apelanta a fost obligată să plătească intimatei M.V.R. suma de 1300 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în esenţă, deşi vast exprimate motivele de apel, acestea aduc o sigură critică sentinţei apelate, în sensul că în mod eronat prima instanţă a ales, în vederea partajării imobilului teren, varianta nr.IV din raportul de expertiză întocmit de către doamna expert P.M., critică pe care tribunalul a găsit-o neîntemeiată pentru următoarele:
Aşa cum în mod pertinent a remarcat şi prima instanţă prin raportul de expertiză susmenţionat au fost propuse cinci variante pentru partajarea imobilului în litigiu, în esenţă prin primele trei variante se propune împărţirea terenului pe suprafaţa totală a acestuia, linia despărţitoare fiind aşezat între cele două clădiri principale amplasate pe terenul litigios, dar prin această partajare ar fi blocată intrarea auto la garaje, neexistând o soluţie alternativă în lipsa lăţimii suficiente a terenului, pe terenul reclamantei această intrare la propriul garaj fiind deja blocată de construcţiile edificate, terenul fiind amplasat şi parţial împărţit între cele două case.
În schimb în conformitate cu varianta IV avansată de către doamna expert părţilor le-ar reveni o suprafaţă exclusivă de 262 mp din nr. top. 3175/1, precum şi o suprafaţă de 35 mp în indiviziune, astfel prin această porţiune ar fi asigurat accesul auto al pârâţilor la garajul amplasat în partea de nord a amplasamentului, în plus prin această variantă căminele de apă şi canal s-ar situa de asemenea pe porţiunea comună.
În ceea ce priveşte această suprafaţă de 35 mp care urmează a rămâne în indiviziune tribunalul a conchis că în mod judicios prima instanţă a apreciat că ne situăm în ipoteza unei coproprietăţi forţate.
Aşa cum s-a statuat în doctrina şi jurisprudenţă, această coproprietate apare ca existând dincolo de voinţa părţilor, având ca obiect bunuri care, prin natura ori prin destinaţia lor pot fi folosite de mai mulţi coproprietari, mai degrabă destinaţia acestor
bunuri este stabilă şi forţată, ca principiu, ele nu pot avea o altă destinaţie decât aceea de a fi utilizate de către coproprietari pentru normala folosire a altor bunuri.
În practica judecătorească s-a decis că, în mod excepţional, proprietatea forţată poate să înceteze când nu se mai impune cu necesitate a fi menţinută, iar natura şi destinaţia funcţională a lucrului dau posibilitatea împărţirii lui.
Or, în prezenta speţă, având în vedere concluziile enunţate de raportul de expertiză întocmit de către doamna expert P.M., tribunalul a conchis că în mod corect prima instanţă a menţinut coproprietatea forţată asupra unei suprafeţe de 35 mp pentru a se asigura, pe de o parte, accesul pârâţilor intimaţi la garajul situat în partea de nord a amplasamentului, iar pe de altă parte, pentru a se păstra amplasamentul căminelor de apă şi canal pe porţiunea comună.
Un alt argument care a condus tribunalul la concluzia pertinenţei aceste măsuri, a rămânerii în indiviziune a unei suprafeţe de 35 mp din totalul terenului îl reprezintă Sentinţa civilă nr.7430/1981 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul civil nr.8078/1981 prin care s-a stabilit, cu ocazia solicitării ieşirii din indiviziune a imobilului teren, obiect dedus judecăţii şi în prezenta speţă, că se impune menţinerea stării de indiviziune a terenului potrivit unei variante a raportului de expertiză, întrucât numai această variantă este autorizată.
În continuarea argumentaţiei care a condus la adoptarea variantei IV din raportul de expertiză, tribunalul a statuat că, în prezenta speţă, în mod pertinent judecătorul fondului a stabilit că în raporturile dintre coproprietari trebuie păstrat un echilibru în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor lor, iar partajarea bunurilor să fie realizat într-un mod în care să fie asigurată exploatarea normală în continuare al bunurilor.
Pe cale de consecinţă, se impune adoptarea unei variante de partajare a imobilului teren care să nu îi priveze pe pârâţi în viitor de posibilitatea de a avea acces la garaj, aspect ce ar reprezenta o limitare excesivă a dreptului lor de proprietate, raportat la dreptul apelantei de a-şi delimita proprietatea sa în integralitate.
În aceste condiţii, în concordanţă cu opinia exprimată de prima instanţă tribunalul a concluzionat că varianta a IV-a din raportul de expertiză reprezintă modul cel mai adecvat de partajare al terenului în litigiu, suprafaţa ce excede părţii din teren ce nu este necesar a fi folosit în comun fiind împărţit în mod egal, conform cotei-părţi ce revine fiecărei părţi, iar partea din suprafaţa de teren ce nu poate fi împărţit fără a fi afectat normala utilizare a acesteia rămânând în coproprietatea forţată a părţilor.
În nici un caz nu se poate vorbi, prin adoptarea acestei variante, despre folosinţa exclusivă a suprafeţei de 35 mp de către pârâţii intimaţi, în condiţiile în care s-a stabilit în mod ferm, neechivoc că această suprafaţă de teren va rămâne în indiviziune, pe cale de consecinţă, în folosinţa tuturor coproprietarilor, contrar opiniei exprimate de către apelantă potrivit căreia s-ar fi atribuit această suprafaţă în exclusivitate pârâţilor.
Raportat la toate aceste aspecte, tribunalul, în temeiul art.296 C.pr.civ. a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta P.R., împotriva Sentinţei civile nr. 24742 din 12.12.2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care o menţine în totul.
În temeiul art.275 C.pr.civ., apelanta a fost obligată să plătească intimatei M.V.R. suma de 1.300 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, reclamanta P.R. a declarat recurs, în termen legal, prin care a solicitat instanţei admiterea acestuia, în principal, casare cu trimitere la instanţa de apel în vederea rejudecării, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa desfiinţării în parte a sentinţei, în sensul
admiterii acţiunii civile astfel cum a fost formulată, conform variantei III din expertiza efectuată de exp. P.M., materializată în anexa 7 la raport, precum şi obligarea intimaţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea unor principii fundamentale ale dreptului material şi procesual civil, respectiv principiul legalităţii, principiul aplicării unui tratament egal părţilor, principiul echivalenţei loturilor.
Decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, încălcându-se astfel prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ. Tribunalul nu a analizat motivele de apel ale reclamantei prin care a argumentat necesitatea sistării stării de indiviziune conform variantei III a raportului de expertiză.
Singura motivare a instanţei de apel constă în reluarea ad literam a argumentaţiei instanţei de fond, însă tribunalul nu a răspuns la nicio critică a reclamantei, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii, astfel încât nu există garanţia efectuării unui control judiciar în mod real. Motivarea hotărârii nu poate fi implicită, astfel că hotărârea trebuie să cuprindă toate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi, cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestor prevederi ducând la desfiinţarea hotărârii atacate.
Tribunalul a încălcat principiul prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie privind obligativitatea aplicării unui tratament egal părţilor împrocesuate şi, de asemenea, a nesocotit principiul echivalenţei loturilor prevăzut de art. 6735 alin. 2 coroborat cu art. 6739 C.pr.civ. Varianta IV din raportul de expertiză nu respectă principiul egalităţii loturilor, deoarece se dispune sistarea indiviziunii în privinţa unei suprafeţe de 524 mp. din totalul de 559 mp., menţinând starea de indiviziune în privinţa suprafeţei de 35 mp., soluţie ce nu poate fi acceptată, întrucât instanţa a avantajat în mod nejustificat pârâţii creând loturi inegale. Această variantă este dezavantajoasă pentru reclamantă şi în privinţa frontului la stradă atribuit, respectiv 6,73 m., în detrimentul celor 8,06 m. atribuit pârâţilor. Suprafaţa de 35 mp. teren care rămâne în indiviziune este atribuită în mod indirect în folosinţa pârâţilor, deoarece reclamanta este în imposibilitatea de a folosi această suprafaţă, dar pentru care va continua să plătească taxe şi impozite.
În speţă, singura variantă echitabilă care respectă egalitatea loturilor este varianta III, anexa 7 din expertiză. Prin varianta aleasă de către instanţă se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Convenţie, întrucât reclamanta este lipsită de folosinţa dreptului de proprietate pentru terenul de 35 mp. rămas în indiviziune, fără acordarea nici unei despăgubiri.
Pe de altă parte, întreaga motivare a instanţei de apel este centrată în jurul intereselor pârâţilor, acceptând varianta de partaj care le asigură pârâţilor accesul la un garaj care, în realitate, este amplasat parţial pe un alt nr.top.3175/2, asupra căruia proprietar este Statul Român şi nu pârâţii. În aceste condiţii, interesul exclusiv al uneia dintre părţi nu poate reprezenta un criteriu legal avut în vedere de către instanţă. mai mult, accesul la garaj este împiedicat din vina exclusivă a pârâţilor care şi-au edificat imobilul pe lăţime, porţiunea de teren afectată trecerii rămânând foarte îngustă. Aceştia şi-au blocat singuri accesul la garaj, iar acum îşi invocă propria culpă, ceea ce este inadmisibil.
Varianta IV aleasă de către instanţă, blochează accesul la garaj al reclamantei, în schimb pârâţilor li se recunoaşte dreptul de a se folosi în viitor de un garaj dezafectat şi pe care în prezent nu îl folosesc.
În mod greşit instanţa de apel a calificat terenul în suprafaţă de 35 mp. ca fiind în stare de coproprietate forţată, deoarece din chiar argumentele instanţei rezultă că
acest teren nu va fi folosit de ambele părţi, ci va fi folosit exclusiv de către pârâţi, pentru trecere, pentru a avea acces la garaj. Dacă terenul s-ar partaja conform variantei III, pârâţii ar folosi imobilul şi ar avea nevoie de o servitute de trecere, aceasta poate fi solicitată în condiţii legale, cu plata aferentă.
Argumentul potrivit căruia pe acest teren există căminul de apă-canal, nu reprezintă un temei pentru menţinerea stării de coproprietate întrucât art. 621 Cod civil reglementează expres dreptul de trecere pentru utilităţi.
Cu toate acestea, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 728 C.civ., întrucât părţile au rămas în indiviziune asupra parcelei de 35 mp., or, nimeni nu poate fi silit a rămâne în indiviziune. Prin soluţia pronunţată nu s-a rezolvat în totalitate chestiunea sistării stării de indiviziune asupra terenului în litigiu.
În mod greşit instanţa de apel a dat eficienţă unor probe neadministrate în acest dosar, fiind încălcat prevederile art. 169 alin. 1 C.pr.civ. Autorizaţia din anul 1981 nu are legătură cu obiectul cauzei, respectiv sistarea stării de indiviziune a părţilor indivize comune, ci priveşte cele două apartamente, apt. nr. 2 proprietatea reclamantei şi apt. nr. 1 proprietatea pârâţilor. Această autorizaţie este un act emis în baza Decretului nr. 114/1958, act abrogat încă din anul 1991 şi a avut o valabilitate timp de 6 luni de la data eliberării ei. Prin urmare, instanţa şi-a bazat soluţia pe o probă extrajudiciară care nu a fost administrată în acest dosar, ataşându-i o putere doveditoare absolută, încălcându-se principiul nemijlocirii administrării probelor, principiul contradictorialităţii, principiul legalităţii probelor şi principiul dreptului la apărare.
În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C.pr.civ.
Pârâta intimată M.V.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
În susţinerea poziţiei procesuale pârâta intimată a arătat că prin memoriul de recurs reclamanta aduce, în marea lor majoritate, critici de netemeinicie a hotărârii recurate, ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate, astfel că aceste motive de recurs sunt sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, urmând a fi admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a acestor argumente.
Nu corespunde realităţii că hotărârea instanţei de apel este nemotivată deoarece în decizia recurată sunt arătate motivele care au format convingerea instanţei în sensul respingerii apelului reclamantei.
În speţă nu s-a încălcat principiul egalităţii loturilor pentru că, în varianta IV de partaj, frontul la stradă al reclamantei este de 6,73 + 3,31 = 10,4 m.
În privinţa terenului de 35 mp. rămas în coproprietate forţată, reclamanta are acces total la acest teren pe care îl foloseşte zilnic.
Instanţa de apel a calificat în mod corect natura acestui teren, întrucât reclamanta a cumpărat proprietatea în indiviziune cu bună-ştiinţă ulterior dobândirii imobilului de către pârâţi.
În mod eronat reclamanta a susţinut că s-a încălcat regimul administrării probelor, deoarece autorizaţia din anul 1981 nu a fost menţionată în decizia recurată, ci doar sentinţa civilă nr. 7430/1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. 8078/1981, este depusă la dosar şi a fost interpretată de instanţă pentru că stă la baza situaţiei juridice actuale a imobilului.
La data de 26.02.2014, pârâtul intimat A.P.V. a depus la dosar note de şedinţă prin care a arătat că prin sentinţa civilă nr. 12.430/2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, sa dispus numirea în calitate de tutore al acestui pârât, a numitului A.G.. Totodată, s-a
arătat că pârâtul susţine poziţia procesuală formulată de către intimata M. V.R. prin întâmpinarea depusă la dosar, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
În şedinţa publică din 28.02.2014, Curtea din oficiu, în temeiul art.316 raportat la art.294 alin.1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii schimbării parţiale a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin invocarea pentru prima dată în recurs a prevederilor art.6 par.1 şi art.1 din Protocolul 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Conform art. 316 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 294 alin. 1 C.pr.civ. prevede că, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Reprezentanta reclamantei recurente arată că în faţa instanţei de apel, la cuvântul pe fond, a invocat temeiurile juridice anterior arătate, iar în concluziile scrise pe care le-a depus în dosarul instanţei de apel, a sintetizat cele susţinute în faţa instanţei.
În urma verificărilor efectuate şi contrar susţinerilor reclamantei recurente Curtea constată că temeiurile juridice mai sus arătate nu au fost invocate nici prin cererea de apel şi nici in cursul desfăşurării cercetării judecătoreşti a apelului. De asemenea, în şedinţa publică din 04.12.2013, reprezentanta reclamantei nu a menţionat aceste textele legale, nici în timpul dezbaterilor şi nici cu ocazia punerii concluziilor verbale pe fondul apelului, iar tribunalul a amânat pronunţarea hotărârii pentru data de 11.12.2013.
Ulterior, la data de 10.12.2013, reprezentanta reclamantei a înregistrat la dosarul cauzei concluzii scrise prin care a arătat că sentinţa atacată este total nelegală şi injustă, menită doar a favoriza pârâţii intimaţi, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, fără a respecta tratamentul egal al părţilor împrocesuate - respectiv a prevederilor art.6 par.1 şi art.1 din Protocolul 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (f.75-78).
Prin urmare, după momentul procesual al punerii concluziilor pe fond şi al închiderii dezbaterilor, Curtea constată că în mod legal tribunalul nu a ţinut seama de prevederile legale invocate prin concluziile scrise depuse la dosar,
Având în vedere că reclamanta au invocat pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului prevederile mai sus menţionate, practic schimbând parţial cauza juridică a cererii de chemare în judecată formulată şi precizată, Curtea în temeiul art. 137 alin. 1 coroborat cu art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., va admite excepţia inadmisibilităţii schimbării cauzei juridice a acţiunii civile în recurs invocată din oficiu.
La termenul de judecată din data de 28.02.2014, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 invocată de pârâta intimată M.V.R. prin întâmpinare, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate.”
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speţă, apelul.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, reclamanta recurentă nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.
Deşi formal cererea de recurs este întemeiată pe art.304 pct.7 şi pct.9 C.pr.civ., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează motive de netemeinicie a hotărârii atacate.
Curtea constată că memoriul de recurs conţine şi motive de netemeinicie a hotărârii recurate, respectiv criticile referitoare la analizarea probelor administrate, respectiv a raportului de expertiză, a variantelor de partaj, a frontului la stradă al parcelelor, a accesului la garaj al pârâţilor, a posibilităţii acestora de a cere un drept de servitute, a autorizaţiei nr.114/1958, care intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr.civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimată, prin întâmpinare, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
Motivul de nelegalitate invocat de reclamantă şi reglementat de art.304 pct.7 C.pr.civ. potrivit căruia, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de anura pricinii, în opinia Curţii, nu este fondat pentru argumentele ce urmează a fi expuse.
Motivarea hotărârii judecătoreşti constituie o garanţie pentru părţi împotriva eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita în mod real controlul judiciar.
Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să se facă de instanţa care s-a pronunţat în fond, înfăţişând considerentele de fapt şi de drept care au condus-o la respectiva soluţie. Instanţa de apel poate să îşi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas întru totul neschimbate.
Atunci când se examinează o hotărâre, sub aspectul motivării ei, trebuie să se distingă între mijloacele de apărare şi argumentele invocate de părţi, instanţa având obligaţia să examineze numai mijloacele de apărare şi pronunţându-se asupra lor să motiveze soluţia dată, nu şi argumentele pe care părţile le-au invocat în susţinerea mijloacelor de apărare.
Pentru îndeplinirea misiunii de a tranşa un litigiu, instanţa de judecată are nevoie de cooperarea părţilor, care în măsura posibilului, sunt ţinute să-şi expună pretenţiile în mod clar, neambiguu şi rezonabil structurate.
Mai mult decât atât, doctrina şi jurisprudenţa au statuat, cu caracter unitar, că judecătorul este obligat să-şi motiveze hotărârea dar nu este obligat să răspundă fiecărui argument din cele pe care părţile le invocă în susţinerea uneia şi aceleiaşi cereri.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a stabili dacă exigenţele art. 6 par.1 din Convenţie au fost respectate, este necesar să fie luat în considerare ansamblul procedurii iar această dispoziţie nu trebuie interpretată ca solicitând instanţelor judecătoreşti un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de către părţi (Hotărârea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303-A şi B, p. 12, paragraful 29 şi paginile 29-30, precum şi Hotărârea Higgins şi alţii împotriva Franţei, din 19 februarie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-I, p. 60, paragraful 42).
Totodată, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2.930, paragraful 60).
Verificând hotărârea instanţei de apel din această perspectivă, Curtea constată că aceasta respectă, întru-totul, prevederile art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. potrivit căruia, hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Astfel, tribunalul a arătat pe larg care au fost considerentele de fapt şi de drept pentru care a respins apelul declarat de reclamantă, implicit cele care au dus la convingerea că prima instanţă a calificat şi a soluţionat în mod temeinic şi legal cererea de chemare în judecată cu care a fost legal învestită.
Mai mult decât atât, tribunalul a arătat în mod expres că, în esenţă, deşi vast exprimate motivele de apel, acestea aduc o singură critică sentinţei apelate, în sensul că în mod eronat prima instanţă a ales, în vederea partajării imobilului teren, varianta nr. IV din raportul de expertiză întocmit de către doamna expert P.M., critică pe care tribunalul a găsit-o neîntemeiată, prezentând propriile argumente de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată, deşi situaţia de fapt, probele şi apărările prezentate înaintea ei au rămas în întregime neschimbate.
În privinţa motivului de nelegalitate reglementat de art.304 pct.9 C.pr.civ. Curtea reţine că potrivit CF colectivă nr.49169 Cluj Napoca asupra imobilului, identificat sub nr. top. 3175/1, compus din: casă având ca părţi indivize comune terenul, împrejurimile şi porţile de intrare, în suprafaţă de 559 mp, cu două apartamente înscrise în CF individuale nr. 49170 şi nr.49171, este înscris dreptul de proprietate în cote egale de_50/100-a parte, în favoarea pârâţilor M.V.R. şi A.P.V., proprietarii ap. 1 din sub CF nr. 49170, precum şi a antecesorului în drepturi a reclamantei P.I.C., proprietarul ap.2, din CF nr.49171.
Aceste înscrieri în cartea funciară au fost efectuate în baza sentinţei civile nr.7430/15.12.1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr.8078/1981
prin care s-a dispus sistarea stării de indiviziune asupra imobilului cu nr. topo. 3175, înscris în CF nr.8795 Cluj Napoca, conform variantei II din raportul de expertiză tehnică întocmită de ing. R.C. şi care împreună cu autorizaţia de partaj nr.18051/45 din 11 decembrie 1981 emisă de Cons. Popular al municip. Cluj Napoca, face parte integrantă din această hotărâre, în sensul înregistrării celor două apartamente, ap.1 şi ap.2 separat, părţile indivize comune rămânând: terenul, împrejurimile şi porţile de intrare în cote egale de câte 50% pentru fiecare apartament.
În considerentele acestei sentinţe s-a arătat că pe imobilul în litigiu sunt 2 unităţi locative distincte, astfel că prin expertiza tehnică efectuată în cauză s-a propus crearea a 2 apartamente conform folosinţei actuale. Într-o variantă de expertiză s-a propus şi partajarea terenului iar în cea de-a doua s-a propus menţinerea stării de indiviziune asupra terenului însă numai această din urmă variantă este autorizată.
Părţile din prezenta cauză sunt succesorii în drepturi a coproprietarilor menţionaţi prin hotărârea judecătorească mai sus arătată astfel că aceasta le este pe deplin opozabilă.
Reclamanta recurentă critică decizia tribunalului susţinând că instanţa de apel a nesocotit principiul echivalenţei loturilor prevăzut de art. 6735 alin. 2 coroborat cu art. 6739 C.pr.civ. Varianta IV din raportul de expertiză nu respectă principiul egalităţii loturilor deoarece se dispune sistarea indiviziunii în privinţa unei suprafeţe de 524 mp. din totalul de 559 mp., menţinând starea de indiviziune în privinţa suprafeţei de 35 mp., soluţie ce nu poate fi acceptată, întrucât instanţa a avantajat în mod nejustificat pârâţii creând loturi inegale. Această variantă este dezavantajoasă pentru reclamantă şi în privinţa frontului la stradă atribuit, respectiv 6,73 m., în detrimentul celor 8,06 m. atribuit pârâţilor. Suprafaţa de 35 mp. teren care rămâne în indiviziune este atribuită în mod indirect în folosinţa pârâţilor deoarece reclamanta este în imposibilitatea de a folosi această suprafaţă, dar pentru care va continua să plătească taxe şi impozite.
Potrivit art.6735 alin.2 C.pr.civ., instanţa va face împărţeala în natură. În temeiul celor stabilite potrivit alin.1, ea procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale, ele se întregesc printr-o sumă în bani.
Art.6739 C.pr.civ. statuează că, la formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.
Ţinând seama de faptul că obiectul coproprietăţii părţilor este terenul înscris în CF colectivă nr.49169 Cluj Napoca, identificat sub nr. top. 3175/1, în suprafaţă de 559 mp, Curtea constată că în mod legal, cu respectarea prevederilor art.6735 alin.2 C.pr.civ. coroborat cu art.6739 C.pr.civ, s-a dispus partajul în natură a terenului, conform propunerilor din raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert P.M., prin formarea de loturi şi atribuirea lor, ţinându-se seama de mărimea cotei părţi, natura terenului, faptul că antecesorii părţilor au făcut construcţii, cu acordul lor.
Este adevărat că în raportul de expertiză tehnică judiciară expertul a propus cinci variante pentru partajarea terenului. În varianta III solicitată de reclamantă, suprafaţa lotului reclamantei este de 278 mp, iar suprafaţa lotului pârâţilor este de 281 mp, cu 3 mp mai mult decât suprafaţa lotului reclamantei. În această variantă este blocată intrarea auto la garaje. Pe terenul reclamantei această intrare este deja blocată de construcţiile edificate pe teren. În varianta IV, părţilor le revine o suprafaţă egală şi exclusivă de teren, 262 mp, precum şi o suprafaţă de 35 mp în indiviziune. Prin
această porţiune este asigurat accesul auto al pârâţilor la garajul amplasat în partea din nord a amplasamentului, iar căminele de apă şi canal sunt pe porţiunea comună.
Prin urmare, reclamanta recurentă nu poate susţine cu succes încălcarea principiul echivalenţei loturilor deoarece, în varianta IV din raportul de expertiză, loturile de teren atribuite părţilor au exact aceeaşi suprafaţă, de 262 mp. Deşi, în această variantă, frontul la stradă al pârâţilor este de 8,06 m, frontul la stradă al reclamantei este de 6,73 m, iar frontul comun este de 3,31 m. Lungimea frontului la stradă nu este relevantă în asigurarea egalităţii loturilor, reclamanta omiţând să arate faptul că în partea din nord a amplasamentului, lotul atribuit ei are o lungime de 10,43 m, iar lotul atribuit pârâţilor are o lungime mai mică, de 7,94 m.
Susţinerea reclamantei privitoare la faptul că suprafaţa de 35 mp teren care rămâne în indiviziune este atribuită în mod indirect în folosinţa pârâţilor deoarece reclamanta este în imposibilitatea de a folosi această suprafaţă reprezintă o simplă afirmaţie care nu este dovedită prin niciuna dintre probele administrate în prezenta cauză.
Referitor la greşita aplicare a prevederilor art.728 C.civ. întrucât părţile au rămas în indiviziune asupra parcelei de 35 mp. iar prin soluţia pronunţată nu s-a rezolvat în totalitate chestiunea sistării stării de indiviziune asupra terenului în litigiu Curtea reţine că în mod legal tribunalul a stabilit că, pentru această suprafaţă de teren, se impune menţinerea unei stări de coproprietate forţată şi perpetuă.
Conform art. 728 C.civ., nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune.
Este de remarcat că prin prezenta cerere, reclamanta a solicitat partajarea în natură cu privire la terenul litigios care constituie părţile indivize comune ale apartamentelor aflate în proprietatea exclusivă a părţilor.
Proprietatea comună pe cote-părţi, din punct de vedere al duratei, poate fi coproprietate obişnuită sau temporară şi coproprietate forţată sau perpetuă.
Regula în dreptul civil român este că dreptul de proprietate comună pe cote-părţi are un caracter temporar, iar proprietatea comună pe cote-părţi stabilă şi forţată are un caracter excepţional. Aceasta din urmă poate să înceteze doar atunci când nu se mai impune cu necesitate a fi menţinută, iar natura şi destinaţia funcţională a lucrului dau posibilitatea împărţirii lui.
Modul specific de încetare a coproprietăţii temporare este partajul, prin care se pune capăt stării de coproprietate, în sensul că bunul stăpânit în comun pe cote-părţi este împărţit material între copărtaşi, fiecare dintre aceştia devenind proprietarul exclusiv asupra unui anume bun sau părţi materiale din bun dintre cele ce formau obiectul coproprietăţii.
Există situaţii în care, independent de voinţa coproprietarilor, coproprietatea apare ca fiind forţată sau perpetuă, atunci când are ca obiect bunuri care prin natura sau destinaţia lor pot fi folosite de mai mulţi coproprietari. Unul dintre cazurile de coproprietate forţată este coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două fonduri învecinate, cum ar fi terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât şi din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia.
Aşa cum s-a stabilit în doctrină şi în jurisprudenţă, în raporturile dintre coproprietari trebuie păstrat un echilibru în ceea ce priveşte exercitarea atributelor drepturilor lor, iar partajarea bunurilor să fie realizată într-un mod în care să fie asigurat exploatarea normală în continuare a bunurilor.
În mod judicios tribunalul a reţinut că situaţia actuală a imobilelor a existat şi la data cumpărării imobilului litigios de către reclamantă astfel că aceasta a cunoscut
atât starea de fapt, cât şi starea de drept prezentată la momentul achiziţionării imobilului.
Prin urmare, faptul că reclamanta nu înţelege să folosească accesul auto, acesta fiind blocat în toate variantele de partaj prezentate în raportul de expertiză datorită amplasării construcţiei sale nu poate să îi priveze pe pârâţi în viitor de acelaşi drept întrucât în acest mod s-ar limita excesiv a dreptului lor de proprietate, raportat la dreptul reclamantei de a-şi delimita proprietatea în totalitate
Critica reclamatei recurente referitoare la faptul că în mod greşit instanţa de apel a dat eficienţă unor probe neadministrate în acest dosar, fiind încălcate prevederile art. 169 alin. 1 C.pr.civ., în sensul că autorizaţia din anul 1981 nu are legătură cu obiectul cauzei, ci priveşte cele două apartamente, apt. nr. 2 proprietatea reclamantei şi apt. nr. 1 proprietatea pârâţilor, în opinia Curţii, nu este fondată.
Potrivit art. 169 alin. 1 C.pr.civ. prevede că, administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu prevede altfel.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a administrat ca probă şi nici nu şi-a fundamentat soluţia pronunţată pe autorizaţia nr.18051/11.12.1981, ci a menţionat doar că înscrierea dreptului de proprietate a părţilor s-a realizat în baza sentinţei civile nr.7430/15.12.1981 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a dispus sistarea stării de indiviziune asupra imobilului cu nr. topo. 3175, înscris în CF nr.8795 Cluj Napoca.
În aceste condiţii, nu se poate reţine împrejurarea că s-a dat eficienţă unei probe extrajudiciare, administrată într-un alt dosar şi că tribunalul a încălcat principiul egalităţii probelor şi principiul nemijlocirii.
Pentru aceste considerente de drept, Curtea constată că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pct.7 şi pct.9 C.pr.civ. astfel încât în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.R. împotriva deciziei civile nr. 650/A din 11.12.2013 a Tribunalului Cluj, pe care o menţine ca fiind legală.
În conformitate cu prevederile art.316 coroborat cu art.274 alin.1 C.pr.civ., Curtea va obliga recurenta, aflată în culpă procesuală, să plătească intimatului
A.P.V., prin tutore suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs, respectiv, intimatei M.V.R. suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorarii avocaţiale dovedite prin chitanţele de plată anexate la f. dosar.
| ← Amendă judiciară, pentru formularea unor nenumărate căi de... | Suspendarea judecăţii. Art. 244 alin. 1 pct. 1 CPC. Lipsa... → |
|---|
