Stabilirea servitutii pietonale şi auto peste un teren
| Comentarii |
|
Acţiune având ca obiect stabilirea servitutii pietonale şi auto peste un teren în suprafaţă de 135 mp în valoare de 4860 lei.
Posibilitatea atacării sentinţei numai cu recurs, nu şi cu apel
Curtea de Apel Cluj - Secţia I-a civilă, decizia nr. 221 din 24 ianuarie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 788/28.12.2012, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti s-au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, întemeiate pe dispoziţiile art. 618 C.civ. şi respectiv art. 617-619 C.civ., ambele invocate de către pârâţi.
S-a admis acţiunea civilă intentată de reclamanţii P.M. şi P.I., în contradictoriu cu pârâţii V.G., V.I., G.N., M.M. căsătorită H.A. şi cu intervenientul forţat P.V. şi în consecinţă:
S-a constituit o servitute de trecere cu piciorul şi mijloacele de transport în tot timpul anului, în favoarea terenului reclamanţilor înscris în C.F. 50160 nr. top. 1108/1, ca fond dominant, peste terenul proprietatea pârâţilor, potrivit variantei 1 din lucrarea de expertiză întocmită de expert topograf F.A., identificată între punctele 418-20-21-22-23-24-25-26-27-28-29-30-19-5-4, conturată cu culoarea albastră în anexa grafică nr. 2, anexă care face parte integrantă din dispozitivul sentinţei şi au fost obligaţi pârâţii V.G., V.I. şi G.N. să se abţină de la orice act prin care le-ar tulbura exercitarea liberă a dreptului.
Pârâţii V.G. şi V.I. au fost obligaţi să plătească, în solidar, reclamanţilor suma de 3.129 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că intervenientul P.V. a dobândit dreptul de proprietate prin reconstituire în baza Legilor fondului funciar sens în care i-a fost emis T.P. nr. 1918/12/30.07.2007 pentru suprafaţa de 3900 m.p.
Intervenientul a vândut reclamanţilor P.I. şi P.M. suprafaţa de 1921 m.p., diferenţa de 1261 m.p. rămânând în proprietatea extratabulară a acestuia. Prin expertiza şi completarea acesteia, ambele întocmite de ing. F.A. (f.84-93 şi 115-117) imobilul proprietatea intervenientului a fost localizat între reperii 1-2-3-4-5-6-7-8-910-11-12-13-14-15-16-1, haşurat cu culoarea verde în anexa grafică nr. 1 din raport.
Reclamanţii au solicitat validarea contratului şi întabularea dreptului de proprietate în C.F. pe numele lor, astfel că prin sentinţa civilă 1050/15.12.2009 dată de Judecătoria Dragomireşti în dosar nr. ./224/2009 a fost admisă acţiunea. În baza acesteia şi-au înscris dreptul în C.F. 50160 Săliştea de Sus cu acelaşi număr cadastral prin încheierea nr. 946/22.03.2010.
Terenul acestora a fost identificat de către acelaşi expert fiind localizat între reperii 12-11-10-28-27-26-25-45-44-43-42-41-40-39-50-49-48-47-46-12, haşurat cu culoarea galbenă în anexă.
Pârâtul V.G. a dobândit dreptul de proprietate în baza sentinţei civile nr. 1473/1979 dată de Judecătoria Vişeu de Sus în dosar nr. 1317/1979 înscris prin încheierea nr. 333/05.10.1979 pentru suprafaţa de 250 m.p. în C.F. nou 3706 Săliştea de Sus, nr. top. 1107/1, restul suprafeţei de 1508 m.p. este în folosinţa pârâţilor V.G. şi V.I..
Pe acest teren pârâţii şi-au construit casa de locuit şi anexele gospodăreşti însă în cursul anului 1972 au avut discuţii cu privire la trecere cu numitul P.D.. Pe acest motiv pârâţii V.G. şi V.I. a formulat o acţiune pentru servitute de trecere împotriva pârâţilor P.D. şi P.V., aceasta făcând obiectul dosarului nr. 1410/1972 al Judecătoriei Vişeu de Sus. Aceasta a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1730/14.09.1972, în sensul că acţiunea a fost admisă faţă de pârâtul P.D. care a fost obligat să le tolereze trecerea cu căruţa şi cu piciorul în tot timpul anului pe drumul din litigiu. Acţiunea faţă de pârâtul P.V. a fost respinsă ca nefondată.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că faţă de pârâtul P.V. acţiunea este nefondată întrucât drumul solicitat nu trece peste proprietatea acestuia.
În cursul anului 2007, pârâţii V.G. şi I., împreună cu alte cinci persoane au formulat o acţiune având ca obiect validarea actului sub semnătură privată cu privire la vânzarea-cumpărarea suprafeţei de 135 m.p. teren situat la locul numit Şesul Valea Homii, înscris în C.F. 2451 nr. top. 1108/1 dintre vecinii P.I., P.D. şi uliţă, cu înscrierea dreptului în C.F.. De fapt, este vorba despre acelaşi teren de la care s-a judecat pentru drept de trecere cu P.D.. Acţiunea a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 1128/21.12.2007 dată în dosar nr. .../2007 al Judecătoriei Dragomireşti.
De reţinut că, P.V. a formulat cerere de intervenţie în dosar şi a solicitat respingerea acţiunii pe motiv că terenul este inclus în titlul său de proprietate. Cererea acestuia a fost respinsă.
Împotriva sentinţei intervenientul a formulat recurs, care prin decizia civilă nr. 348/R/26.03.2008 a Tribunalului Maramureş a fost respins.
Ca urmare, familia Vlad şi-a înscris dreptul de proprietate în C.F.
Prin lucrarea şi completarea de expertiză întocmite în cauza pendinte, s-a stabilit că drumul de acces din litigiu nu este inclus în titlul de proprietate eliberat pe numele intervenientului P.V..
Potrivit declaraţiei martorului P.S., reclamanţii şi-au construit în urmă cu 1520 de ani o casă de locuit pe terenul cumpărat de la tatăl acestora P.V.. Încă din momentul în care au început construcţia casei aceştia au folosit drumul de acces a lui V.G..
În acelaşi sens declară şi martorul C.M. care arată că reclamanţii au folosit drumul „cu acceptul pârâtului V.G.”
Martora G.N. în vârstă de 77 de ani, care în final a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă, a declarat la data de 07.11.2012 că drumul din litigiu a fost constituit în urmă cu aproximativ 40 de ani. Acest lucru a fost confirmat prin schiţa depusă la dosar la data de 19.12.2012 şi avizată tehnic la data de 16.06.1975 sub nr. 1802, în care apare drumul de acces între proprietatea lui P.D. şi proprietatea lui P.V., adică exact drumul din litigiu. Aceiaşi situaţie este relevată şi în schiţa întocmită de expert topo D. M. la data de 24.06.1979 (f.58 din dosarul 945/224/2007 al Judecătoriei Dragomireşti), precum şi în planul de situaţie întocmit în cauza dosarului nr. 1410 /1972 al Judecătoriei Vişeu de Sus de către expert ing. B.A. Acesta a fost folosit şi de către familia P.I. şi M. de când şi-au construit casa de locuit, însă în urmă cu aproximativ 4 ani pârâtul V.G. le-a interzis reclamanţilor să mai circula pe drum.
Martora a mai declarat că reclamanţii şi-au transportat materialele de construcţie pentru casă pe drumul lui V.G..
În consecinţă pârâţii şi-au dat acceptul ca reclamanţii să folosească această cale de acces de cel puţin 20 de ani.
Ca urmare a faptului că pârâţii V. le-au interzis folosirea drumului, reclamanţii au formulat prezenta acţiune, prin care au solicitat constituirea servituţii de trecere în temeiul legii şi al vechiului Cod civil.
Potrivit art. 616 C.civ. proprietarul al cărui loc este înfundat, adică nu are ieşire la calea publică poate reclama o trecere pe terenul vecinului său pentru a-şi putea folosi propriul fond având îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele ce i le-ar cauza. În speţă, pârâţii nu au cerut despăgubiri.
Într-adevăr, în practica judiciară s-a stabilit că potrivit art. 618 C.civ. dacă lipsa accesului provine din vânzare-schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea. Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului fondului, care are acces la calea publică.
În speţă, aşa cum s-a reţinut mai sus, pârâţii V.G. şi I., proprietari ai suprafeţei de 135 m.p. cu destinaţia de drum de trecere, au fost de acord cu folosirea acestuia încă din momentul construirii casei de locuit şi de către pârâţii P.I. şi M.
Având în vedere că această cale de acces, compusă din două suprafeţe, una pe care pârâţii s-au întabulat şi cealaltă în continuare până la calea publică, proprietatea pârâtei G.N., a fost folosită de aproximativ 40 de ani, instanţa a apreciat că în momentul vânzării şi a separării terenului lui P.V. de cel al reclamanţilor printr-un gard cu fundaţia din beton, nu s-a considerat că se creează un teren cu caracter de loc înfundat pentru că la acel moment şi până în urmă cu patru ani familia V. a acceptat ca drumul lor de acces să fie folosit şi de către ceilalţi. Terenul a dobândit acest caracter, stabilit inclusiv prin expertiză, doar în momentul în care reclamanţilor li s-a interzis accesul pe drumul folosit de pârâţii V.
Trecerea trebuie să se facă pe calea cea mai scurtă de ieşire la drumul public şi prin locuri ce ar pricinui cea mai mică pagubă proprietarului fondului aservit.
În acest sens, expertul a propus trei variante de trecere, în varianta întâi, în care drumul de acces este considerat cel mai economic şi cel mai scurt, este localizat între reperii 4-18-20-21-22-23-24-25-26-29-30-19-5-4, colorat cu culoare albastră în anexa grafică nr. 2, urmează traseul celui folosit de către toate părţile. Pe acest traseu, lăţimea drumului variază de la 4,4 m.l. până la 3 m.l. şi are o lungime de 66 m.l.
În varianta a doua, o parte din drum merge paralel cu drumul proprietatea pârâţilor V., după care, intră peste porţiunea de drum până la strada H., teren care aparţine pârâtei G.N.. A accepta această variantă ar fi un non sens ca doi vecini să aibă două drumuri învecinate nemijlocit şi în acelaşi timp a scoate din circuitul agricol o suprafaţă de teren.
În varianta a treia, identificată în anexa grafică nr. 4, situaţia este şi mai complicată pentru că cele două drumuri merg paralele, exact pe suprafaţa în care intervenientul forţat P.V. are livada, după care, această servitute ar trece prin curtea intervenientului, printre construcţiile acestuia. Inconvenientul este dublu, dacă nu triplu, în primul rând pentru că apar cele două drumuri paralele, în al doilea rând pentru că şi în această situaţie ar trebui scoasă din circuitul agricol o suprafaţă de teren şi nu în ultimul rând ca urmare a faptului că i s-ar crea o situaţie incomodă intervenientului P.V. prin circularea printre construcţiile lui, chiar prin mijlocul curţii. Şi toate acestea în situaţia în care există un drum de acces folosit cu această destinaţie de peste 40 de ani, iar la momentul vânzării suprafeţei de teren pe care reclamantul şi-au construi casa şi anexele şi până în urmă cu 4 ani, pârâţii V. au fost de acord cu folosirea drumului.
Contrar susţinerilor pârâţilor, reclamanţii, în acest moment, nu au ieşire la calea publică din terenul tatălui P.V., iar calea de acces veche a fost folosită timp de peste 15-20 de ani de către reclamanţi. În consecinţă nu sunt întrunite dispoziţiile art. 617-619 C.civil din punctul acesta de vedere.
Pe de altă parte, potrivit art. 617 alin. 2 C.civ. în această situaţie în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se poate face pe fondul a celuia căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii. În această situaţie a fost propusă varianta 1 în lucrarea de expertiză.
Înainte ca instanţa de fond să se pronunţe asupra fondului cauzei, a soluţionat cele două excepţii invocate de către pârâţi, aceia a inadmisibilităţii acţiunii, întemeiate pe dispoziţiile art. 618 C.civ. şi respectiv art.617-619 C.civ.. Faţă de cele reţinute mai sus, instanţa de fond le-a respins ca neîntemeiate.
În primul rând, pe dispoziţiile art. 618 C.civ. s-a dovedit consimţământul proprietarului fondului care are acces la calea publică, respectiv a pârâţilor V.G. şi Ilişca.
Apoi, luând în considerare dispoziţiile art. 617-619 C.civ. s-a stabilit că reclamanţii nu au ieşire la calea publică, au folosit drumul de acces timp de peste 16520 de ani în mod continuu, iar caracterul de loc înfundat ca urmare a cumpărării terenului de la vânzătorul P.V. nu este imputabilă reclamanţilor, pentru că la acel moment, inclusiv în momentul construirii casei, a anexelor şi până în urmă cu patru ani, pârâţii Vlad le-a permis folosirea căii de acces. În consecinţă, ei de bună credinţă au apreciat că terenul lor nu are caracter de loc înfundat.
În ce priveşte fondul cauzei, instanţa de fond, în temeiul art. 616 şi urm. C.civ., a admis acţiunea, potrivit dispozitivului.
Totodată, li s-a pus în vedere pârâţilor V.G., V.I. şi G.N. să se abţină de la orice act prin care ar tulbura exercitarea liberă a dreptului de trecere al reclamanţilor, pentru că proprietarul fondului aservit este ţinut să nu facă nimic de natură a împiedica realizarea intereselor legitime ale proprietarului fondului dominant.
În temeiul art. 274 C.pr.civ. pârâţii V.G. şi Ileana, care s-au opus admiterii acţiunii, au fost obligaţi să le plătească, în solidar, reclamanţilor cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar, onorariu avocaţial, onorariu expert şi costul transportului la instanţă.
Prin decizia civilă nr. 235/A din 31.10.2013 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. .../2011, s-au admis apelurile declarate de către apelanţii V.G., V.I. şi G.N. împotriva sentinţei civile nr. 788 din 28.12.2012, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti în dosarul nr.../2011, care a fost schimbată în tot în sensul că s-a respins acţiunea civilă formulată de către reclamanţii P.M. şi P.I., în contradictoriu cu pârâţii: V.G., V.I., G.N., M.M. căsătorită H.A. şi cu intervenientul P.V., iar reclamanţii au fost obligaţi la plata către pârâţii V.G. şi V.I. a sumei de 2140 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.
Intimaţii-reclamanţi P.M. şi P.I. au fost obligaţi la plata către apelanţii V.G. şi V.I. a sumei de 2.114,76 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi la plata către apelanta G.N. a sumei de 36 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a constatat că prima instanţă nu a stabilit legea aplicabilă în cauză. Acest aspect rezultă din cuprinsul actelor de procedură mai sus analizate şi din motivarea sentinţei atacate, în cuprinsul căreia prima instanţă recurge atât la dispoziţiile din vechiul cod civil - f.180 verso cât şi la dispoziţiile din Noul Cod civil.
Obiectul cauzei, astfel cum acesta a fost precizat oral şi în scris, aşa cum s-a arătat mai sus, este constituirea unei servituţi de trecere.
Prima instanţă se impunea să pună în discuţie şi să stabilească în mod clar dispoziţiile legale aplicabile, calificarea juridică corectă a acţiunii.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Potrivit art. 3 din Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, actele şi faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot produce alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Apelând la acest text de lege, prin precizarea de acţiune depusă la dosar după repunerea cauzei pe rol, se invocă în motivarea în drept a precizării de acţiune vechiul Cod civil, art. 616 şi următoarele.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanţii au solicitat constituirea unei servituţi de trecere, în baza art. 755-772 din Noul Cod civil-fila 2 din dosarul de fond.
Atât din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, cu precizările ulterioare, cât şi din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, depoziţiile martorilor audiaţi, concluziile expertizei cu completările efectuate, rezultă că reclamanţii au solicitat, prin acţiunea înregistrată după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, constituirea unei servituţi de trecere.
Cât priveşte dreptul de servitute, Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, conţine doar dispoziţia tranzitorie din art. 75 potrivit căreia dispoziţia din noua reglementarea referitoare la stingerea servituţii prin neuzul timp de 10 ani se aplică numai drepturilor de servitute constituite ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009.
Legea nr.71/2011 nu conţine însă şi alte dispoziţii tranzitorii în materia dreptului de servitute. Prin urmare, aşa cum s-a arătat în doctrina recentă, în privinţa altor aspecte ce vizează exercitarea sau stingerea dreptului de servitute, urmează a se recurge la art. 6 alin.2 Cod civil din 2009, iar nu la art. 6 alin. 6 din Noul Cod de procedură civilă.
Deci servituţile constituite sub imperiul reglementării anterioare sunt guvernate de către aceasta.
De altfel, pentru fostele servituţi naturale şi legale care, potrivit actualei reglementări, sunt limite legale ale dreptului de proprietate, această soluţie rezultă din art. 59 din Legea nr.71/2011, care arată că dispoziţiile art. 602-625 Cod civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior introducerii în vigoare a acestuia.
În speţă, aşa cum rezultă din lucrarea de expertiză şi din depoziţiile martorilor audiaţi, în prezent accesul spre proprietatea reclamanţilor se realizează pe terenul intervenientului P.V. - f.88, 121, 122, 128, 160 din dosarul de fond.
Prin urmare, în speţă nu este vorba de o situaţie juridică născută anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil. Nu se aplică dispoziţiile art. 3, respectiv art. 59 din Legea nr.71/2011.
Reclamanţii solicită prin cererea de chemare în judecată introdusă după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, constituirea unei servituţi de trecere. Prin urmare, în mod corect au indicat reclamanţii dispoziţiile art. 755 şi următoarele din Noul Cod civil în motivarea în drept a acţiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei Dragomireşti la 24.11.2011 - f.2 dosarul primei instanţe.
Aşa fiind, tribunalul a constatat că apelanţii critică în mod întemeiat sentinţa atacată, prima instanţă analizând cauza pornind de la premisa existenţei unei servituţi de trecere anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, respectiv a existenţei unei situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil.
Instanţa nu poate schimba cauza, obiectul acţiunii ci poate da doar calificarea juridică corectă, după punerea în discuţie, cu respectarea principiului contradictorialităţii.
Reclamanţii nu au solicitat constatarea existenţei unei servituţi stabilită printr-o convenţie anterioară, ci reclamanţii au solicitat constituirea unei servituţi de trecere.
Ceea ce reclamanţii au solicitat nu a fost a se constata o servitute convenţionala ci a se constitui o servitute de trecere legală pe considerentul că ar fi proprietarii unui imobil având caracterul de loc înfundat.
Acesta este elementul fundamental de la care instanţa trebuia să plece în analiza cauzei, iar nu dacă, ocazional, reclamanţii mai erau sau nu lăsaţi să treacă printr-un anumit loc de către pârâţi sau de alte persoane.
Analiza temeiniciei unei acţiuni în constituirea unei servituţi de trecere, pe considerentul unui loc înfundat in ceea ce priveşte proprietatea reclamanţilor, nu poate face abstracţie de dispoziţiile legale care condiţionează instituirea unei atare servituţi de o împrejurare definitorie admiterii sau nu a acţiunii, respectiv, dacă locul înfundat a fost creat sau nu prin atitudinea proprietarului locului înfundat.
O atare situaţie se regăseşte in prezenta cauza, întrucât terenul proprietatea reclamanţilor are această natura, urmare a contractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamanţi şi intervenientul P.V..
În speţă: Terenurile din litigiu (imobilul 1, 3 şi 4 - imobile descrisă în Raportul de expertiză din data de 09.09.2012 la pct.a).1 a).3 şi a).4) iniţial făceau parte din terenul înscris în CF 50099 Săliştea de Sus nr.top.1108 cu proprietar tabular M.M. căsătorită cu H.A. (încheiere CF 4676/24.05.1901). Din acest teren face parte proprietatea reclamanţilor P.M., P.I. (imobilul 1), intervenientul P.V. (imobilul 3) si proprietatea pârâtului V.G. (imobilul 4).
Reclamanţii P.I. şi P.M. (imobilul 1), au dobândit dreptul de proprietate în baza Sentinţei Civilă nr.1050 din 15.12.2009 emis de Judecătoria Dragomireşti în dosar nr.../2009 înscris cu încheierea CF nr.946/ 22.03.2010, CF 50160 Săliştea de Sus nr.cad.50160 pentru suprafaţă tabulară de 1921 mp.
Intervenientul P.V. (imobilul 3) a dobândit dreptul de proprietate în baza Titlului de proprietate nr. 1918/12 din data de 30.07.2007 cu suprafaţa reconstituită de 3900 mp din care o suprafaţă de 1921 mp este proprietatea reclamanţilor P.I. şi P.M. iar suprafaţa de 1261 mp este în proprietatea intervenientului P.V. - proprietate extratabulară.
Pârâtul V.G. (imobilul 4) a dobândit dreptul de proprietate în baza Sentinţei Civile nr. 1128 din 21.12.2007 emis de Judecătoria Dragomireşti în dosar nr. .../2007 înscris cu încheierea CF nr. 1826/24.04.2012 pentru suprafaţa de 135 mp.
Terenul din litigiu (imobilul 2 - imobil descris în Raportul de expertiză din data de 09.09.2012 la pct. a).2) iniţial făcea parte din terenul înscris în CF 2022 Săliştea de Sus nr.top.1107 cu proprietar tabular B.J. si soţia V.M. (încheiere CF 4976/28.11.1890).
Pârâtul V.G. (imobilul 2) a dobândit dreptul de proprietate în baza Sentinţei Civile nr.1473/1979 emis de Judecătoria Vişeu de Sus în dosar nr. 1317/ 1979 înscris cu încheierea CF nr.333/05.10.1979 pentru suprafaţa de 250 mp. teren, CF nou 3706 Săliştea de Sus nr.top.1107/1, restul suprafeţei de teren 1508 mp este în folosinţa pârâţilor V.G. şi V.I..
Terenul pe care se cere a se stabili servitutea de trecere de către reclamanţii P.M. şi P.I. este înscris în CF 50439 Săliştea de Sus nr. cad. 50439 cu proprietar tabular V.G., dobândit dreptul de proprietate în baza Sentinţei Civile nr.1128 din
21.12.2007 emis de Judecătoria Dragomireşti în dosar nr. .../2007 înscris cu încheierea CF nr.1826/24.04.2012 pentru suprafaţa de 135 mp.
Raportat la Procesul verbal de punere în posesie nr.488 din 24.06.2007 în baza cărora s-a eliberat Titlu de proprietate nr. 1918/12 din data de 30.07.2007 emis pe numele intervenientului P.V. frontul parcelei este de 21 ml, ce se întinde de la pct. 12-3-4 ceea ce denotă faptul că drumul nu este inclus in Titlu de proprietate nr.1918/12 din data de 30.07.2007.
La intrarea pe drumul Holoaci există o poartă de acces, iar potrivit declaraţiei părţilor la faţa locului, aceasta a fost pusă de pârâţii V.G. şi V.I.. Poarta este amplasată pe terenul nr.top. 1108/2/2 Săliştea de Sus înscris în CF 50099 Săliştea de Sus cu proprietar tabular M.M. cas. cu H.A. (încheiere CF 4676/24.05.1901). Poarta mai sus descrisă este folosită atât de pârâţii V.G. şi V.I. cât şi de G.N. asigurând accesul la anexă şi la grădină - imobil aflat în folosinţa ei, identificat cu nr.top.1107/2 , CF 50447 Săliştea de Sus. Poarta de acces este o construcţie nouă şi cu o vechime între 1 şi 2 ani.
Proprietatea reclamanţilor este localizată între reperii 12-11-10-28-27-26-2545-44-43-42-41-40-39-50-49-48-47-46-12, haşurat cu culoarea galbena pe schiţă (anexa grafica nr. 1 din raportul de expertiză), având vecinii: la Nord P.V., la Est V.G., la Sud I.Ş., la Vest I I.
Proprietatea intervenientului este localizat între reperii 1-2-3-4-5-6-8-9-10-1112-13-14-15-16-1, haşurat cu culoarea verde pe schiţă, (anexa grafica nr. 1 din raportul de expertiză ) având vecinii: la Nord str.Holoaci, la Est drum acces, V.G., la Sud P.M. şi P.I., la Vest I.I..
Aserţiunea primei instanţe potrivit căreia, la momentul vânzării terenului de către P.V. reclamanţilor nu s-ar fi creat un loc înfundat întrucât aceştia aveau reprezentarea că există o cale de acces constituită peste terenul apelanţilor nu are suport probator.
Prin sentinţa civilă nr. 1128/21.12.2007 pronunţată de Judecătoria Dragomireşti în dosarul nr. ./2007 s-a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul P.V. în contradictoriu cu apelanţii din prezenta cauză.
Prin decizia civilă nr. 348/R/20.02.2008, Tribunalul Maramureş a respins recursului lui P.V. împotriva sentinţei civile nr. 1128/2007.
Reclamanţii au efectuat chiar o îngrădire a proprietăţii acestora pe linia de mejdă cu terenul pârâţilor, îngrădire făcută de reclamanţi.
Art. 618 din Noul Cod civil arată că dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren în care se făcea anterior trecerea (alin.1).
Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului care are acces la calea publică şi nu plata dublului despăgubiri.
Pârâţii nu şi-au dat acordul la stabilirea căii de acces, ci s-au opus admiterii acţiunii.
Din probele administrate rezultă că accesul este deci posibil şi s-a realizat prin curtea intervenientului.
Întreg imobilul corespunzător nr. topo 1108 a avut ieşire la calea publica în partea de nord direct în drumul public, iar parcelarea terenului de către proprietar (şi apoi vânzarea unei atare parcele constituita după dezmembrare) a dus la inexistenţa căii de acces (loc înfundat) pentru această nouă parcelă constituita prin dezmembrare şi pe care P.V. a înţeles a o vinde reclamanţilor.
Lipsa accesului este aşadar imputabila proprietarului care pretinde trecerea întrucât acesta a fost de acord să dobândească dreptul de proprietate în aceste condiţii. Reclamanţii nu au solicitat trecerea peste terenul proprietatea lui P.V., de la care au cumpărat şi care are ieşire direct în calea publică.
Terenul proprietatea reclamanţilor a devenit loc înfundat prin voinţa pârâţilor şi a intervenientului vânzător, căruia îi revenea obligaţia de a asigura accesul.
Potrivit art. 617 alin.2 din Noul Cod civil, trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului care are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii.
Intervenientul P.V. este tatăl reclamantului-intimat P.I. şi este cel de la care intimaţii-reclamanţi au dobândit terenul.
Reclamanţii folosesc împreună cu intimatul P.V., tatăl, respectiv socrul reclamanţilor, drumul de acces cu ieşire directă în drumul public din Valea Holoaci.
Prin urmare, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite cerinţele art. 755 Cod civil, pentru a se constitui o servitute de trecere pe terenul apelanţilor.
Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 296 teza I Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelurile formulate împotriva sentinţei civile nr.788/ 28.12.2012, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti în dosarul nr..../2011, care a fost schimbată în tot în sensul că s-a respins acţiunea civilă având ca obiect constituirea dreptului de servitute, conform dispozitivului.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, intimaţii-reclamanţi au fost obligaţi la plata către apelanţi la cheltuieli de judecată reprezentând: taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu de avocat la fond şi în apel, conform chitanţelor aflate la dosar.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii P.M. şi P.I. au declarat recurs, în termen legal, prin care au solicitat instanţei admiterea acestuia, în principal, casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelurilor ca nefondate.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. 2 C.pr.civ. Acţiunea civilă a fost precizată în drept prin invocarea dispoziţiilor art. 616 şi urm. din vechiul C.civ., raportat la dispoziţiile art. 3 şi art. 59 din Legea nr. 71/2011, temei de drept avut în vedere de prima instanţă. Instanţa de apel a calificat cererea ca fiind sub incidenţa dispoziţiilor noului C.pr.civ., omiţând dă pună această împrejurare în discuţia părţilor.
Instanţa de apel a aplicat greşit legea deoarece terenul aflat în proprietatea reclamanţilor a aparţinut numitei I.M., mama intervenientului P.V. care l-a primit de la fostul C.A.P., în temeiul dispoziţiilor statutare care prevedeau că membri puteau primi o suprafaţă de până la 200 mp. pentru construcţia unei case care a început în anul 1975 în baza autorizaţiei nr. 74/21.05.1975.
C.A.P.-ul avea obligaţia de a asigura accesul la calea publică pentru că altfel terenul ar fi devenit un loc înfundat. În mod similar au fost formate şi alte loturi, atribuite altor cooperatori, iar trecerea la calea publică s-a făcut paşnic până în anul 2007 când între părţi au început neînţelegeri.
În drept, se invocă prevederile art.304 pct.3 şi pct.9 C.pr.civ.
Pârâţii intimaţi V.G. şi V.I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată (f.20-27).
În susţinerea poziţiei procesuale, intimaţii au arătat că reclamanţii au solicitat instanţei de fond constituirea unei servituţi de trecere pe terenul aflat în proprietatea pârâţilor, acţiunea precizată fiind promovată pe noul C.civil, astfel încât în mod corect tribunalul a apreciat că prezenta acţiune este supusă dispoziţiilor noului C.civil.
Din probele administrate a rezultat împrejurarea că reclamanţii au cumpărat terenul de la intervenientul P.V., astfel încât acesta din urmă avea obligaţia de a le asigura accesul la drumul public, astfel încât terenul reclamanţilor să nu devină loc înfundat.
Prin urmare, susţinerile reclamanţilor la situaţia de fapt a terenului de pe vremea C.A.P.-ului pentru construirea locuinţei nu constituie un argument în susţinerea acţiunii în constituirea unui drept de trecere.
În speţă, s-a dovedit că lipsa accesului reclamanţilor le este imputabilă, deoarece au fost de acord să dobândească dreptul de proprietate asupra unui imobil ce prezintă caracterul unui loc înfundat, astfel încât pot solicita o cale de acces doar prin curtea intervenientului P.V., de la care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate în aceste condiţii.
Intervenientul intimat P.V. şi pe pârâţii intimaţi V.I., V.G., G.N. şi M.M. căs. H.A., deşi legal citaţi, nu s-au prezentat personal sau prin reprezentant în faţa instanţei şi nu au depus întâmpinare prin care să-şi exprime poziţia procesuală.
În şedinţa publică din 24.01.2014, Curtea, din oficiu, în temeiul art. 304 pct. 1 C.pr.civ. şi art. 54 din Legea nr. 302/2004, a invocat şi a pus în discuţie motivul de recurs de ordine publică referitor la împrejurarea că în apel părţile au indicat valoarea terenului asupra căruia se solicită instituirea servituţii ca fiind 4.860 lei şi raportat la acest aspect compunerea completului de judecată care a soluţionat cauza la Tribunalul Maramureş nu a fost cea legală.
Analizând decizia criticată prin prisma motivului de recurs de ordine publică invocat, Curtea reţine următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată sub nr. 778/224 la data de
24.11.2011, reclamanţii P.M. şi P.I. au chemat în judecată pe pârâţii V.G. şi V.I., solicitând constituirea unei servituţi de trecere, cu piciorul şi mijloacele de transport, pe un drum cu lungime de aproximativ 33 m. şi lăţimea de 3 m. în favoarea terenului fond dominant aflat în proprietatea lor, înscris în C.F.nr. 50160 Săliştea de Sus, nr.top. 1101/1, peste terenul fond aservit aflat în proprietatea pârâţilor, trecerea urmând a se face cu caracter permanent.
În drept se invocă dispoziţiile art. 755 - 772 Cod civil.
Ulterior, în şedinţa publică din 08.02.2012,în faţa primei instanţe, reprezentantul reclamanţilor av. C.F. a precizat temeiul de drept al acţiunii ca fiind art. 616 şi art. 617 C.civ., conform principiului tempus regit actum (f.12-13 dosar fond)
Prin precizarea cererii introductive, reclamanţii şi-au extins acţiunea şi faţă de pârâţii M.M. căs. H.A. şi G.N., invocând în drept dispoziţiile art. 616 şi urm. din vechiul C.civ., raportat la art. 3 din Legea nr. 71/2011 (f.142 dosar fond).
Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâţii V.G. şi V.I. au declarat recurs solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În şedinţa publică din 27.06.2013 a Tribunalului Maramureş, reprezentantul pârâţilor apelanţi, av. S.F., a arătat că raportat la obiectul cauzei, acela de grăniţuire, apelul este calea de atac corectă ce trebuie exercitată în cauză şi nu recursul, astfel că au intitulat calea de atac ca fiind recursul, deoarece prima instanţă a menţionat în dispozitivul sentinţei atacate calea de atac ca fiind recursul. Reprezentantul reclamanţilor intimaţi, av. C.F., a arătat că raportat la obiectul cauzei, acela de
grăniţuire, apelul este calea de atac corectă ce trebuie exercitată în cauză şi nu recursul.
Instanţa de apel vânzând dispoziţiile art. 84, art. 2821 şi art. 298 C.pr.civ., raportat la obiectul cauzei, acela de grăniţuire, a constatat că apelul este calea de atac corectă ce trebuie exercitată în cauză şi nu recursul.
În continuare, instanţa de apel a constatat că la fondul cauzei prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor valoarea terenului asupra căruia se solicită instituirea servituţii. Reprezentantul pârâţilor apelanţi, av. S.F., arată că valoarea terenului asupra căruia se solicită instituirea servituţii de către reclamanţi este de 4.860 lei, respectiv 36 lei/mp., suprafaţa fiind de 135 mp.
Reprezentantul reclamanţilor intimaţi, av. C.F. şi pârâta apelantă G.N. nu au contestat valoarea terenului indicată de pârâţii apelanţi (f.29-30 dosar apel).
Pentru determinarea competenţei de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti, competenţa după materie în termenii legii de procedură civilă, legiuitorul foloseşte mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor.
Criteriul obiectiv, determinant pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei, este natura litigiului, la care însă uneori se asociază şi alte criterii subsidiare: importanţa interesului în litigiu, adică valoarea economică a acestuia sau expresia lui bănească, calitatea părţilor şi urgenţa.
Criteriul valoric operează exclusiv în cazul cererilor evaluabile în bani şi acelaşi criteriu valoric este utilizat de legiuitor şi pentru determinarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.
Astfel, după ce în art. 282 alin. 1 din C.pr.civ., aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 219/2005, este prevăzută regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, prin art. 2821 alin. 1, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 26 din Legea nr. 202/2010, legiuitorul a instituit excepţii de la această regulă, şi anume că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, acţiunilor în evacuare în materie comercială, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii asupra cererilor pentru reparare prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Prin urmare, reglementarea în vigoare extinde sfera hotărârilor judecătoreşti care sunt supuse unei singure căi de atac, respectiv a recursului.
Aceasta exprimă voinţa legiuitorului de a suprima posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în litigiile patrimoniale considerate de o importanţă valorică mai redusă, în scopul asigurării celerităţii de soluţionare a acestora.
Totodată, intenţia legiuitorului a fost aceea de a se îndepărta de reglementarea anterioară, care viza exclusiv acţiunile în realizare având ca obiect obligaţii de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil de o anumită valoare, şi de a extinde sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 2821 alin. 1 din C.pr.civ. prin includerea tuturor litigiilor patrimoniale evaluabile în bani, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, indiferent dacă acestea vizează acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului, acţiuni în constituire sau de transformare, acţiuni personale, reale sau mixte etc., singura condiţie impusă fiind doar aceea ca obiectul litigiului să aibă o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.
Acţiunea civilă este definită ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept ori interes - nesocotit, contestat sau încălcat - fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin plata unei asemenea despăgubiri.
Cu toate că în unele reglementări legale noţiunile de "acţiune civilă " şi "cerere de chemare în judecată" sunt întrebuinţate cu aceeaşi semnificaţie, fiind considerate identice, în realitate cele două concepte sunt diferite.
Acţiunea este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală şi permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecată, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situaţie juridică determinată, această prerogativă este transformată în act procesual concret. Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este actul procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanţa şi obligând-o astfel să hotărască.
Cererea este actul de învestire a instanţei, nu acţiunea însăşi, asupra căreia judecătorii sunt chemaţi să decidă.
Acţiunea are ca obiect, de regulă, protecţia unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiţiei este obligatorie. Obiectul acţiunii se concretizează şi nuanţează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenţia concretă a reclamantului.
Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.
Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.
Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie "transferă" caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.
Potrivit art. 112 alin.1 pct.3 C.pr.civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.
Astfel, legea se referă, in terminis la determinarea valorii obiectului cererii după preţuirea reclamantului ceea ce înseamnă că indicarea valorii este o obligaţie ce revine reclamantului şi ea trebuie concretizată în cuprinsul cererii de chemare în judecată aspect ce prezintă o importanţă deosebită pentru determinarea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti şi, ulterior, a căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.
Reclamanţii urmăresc, practic, prin cererea precizată constituirea unei servituţi de trecere în peste terenul fond aservit al pârâţilor în favoarea terenului fond dominant aflat în proprietatea lor. Obiectul principal al cauzei pendinte îl constituie acţiunea în constituirea unei servituţi de trecere, drept real, cu caracter patrimonial, valoarea obiectului cererii fiind determinată de valoarea suprafeţei de teren cu privire la care se solicită stabilirea acestui drept de 4.860 lei, respectiv 36 lei/mp., suprafaţa fiind de 135 mp, valoare care nu a fost contestată de niciuna dintre părţi.
Potrivit art. 2821 alin. 1 C.pr.civ., nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti pronunţate în cererile menţionate în acest text legal, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.
Valoarea obiectului cererii pendinte, de4.860 lei, se situează sub plafonul de 100.000 lei inclusiv, prevăzut de art. 2821 alin. 1 C.pr.civ., ceea ce înseamnă că, împotriva sentinţei Judecătoriei Dragomireşti, calea de atac ce putea fi legal exercitată era aceea a recursului.
În conformitate cu prevederile art. 304 pct. 1 C.pr.civ., casarea unei hotărâri se poate dispune când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Art. 54 din Legea nr. 304/2004, republicată, prevede următoarele:
„(1) Cauzele date, potrivit legii, in competenta de prima instanţa a judecătoriei, tribunalului si curţii de apel se judeca in complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de munca si de asigurări sociale.
(2) Apelurile se judeca in complet format din 2 judecători, iar recursurile, in complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor in care legea prevede altfel.
(3) In cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judeca din nou in complet de divergenta, in condiţiile legii.
(4) Completul de divergenta se constituie prin includerea, in completul de judecata, a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenta”.
Întrucât, în speţă, calea de atac ce putea fi legal exercitată împotriva sentinţei fondului era aceea a recursului, conform art. 2821 alin. 1 C.pr.civ., respectiva cale de atac trebuia soluţionată de către Tribunalul Maramureş în complet de trei judecători, conform art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată.
Soluţionând calea de atac ca apel, în complet de doi judecători, Tribunalul Maramureş a pronunţat o soluţie casabilă, ce intră sub incidenţa art. 304 pct. 1 C.pr.civ., coroborat cu art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, normele legale care reglementează compunerea instanţei fiind, evident, de ordine publică.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin.1 şi alin.3 C.pr.civ. coroborat cu art. 304 pct. 1 C.pr.civ., Curtea va admite în parte recursul declarat de reclamanţii P.M. şi P.I. împotriva deciziei civile nr. 235/A din 31.10.2013 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. 778/224/2011, pe care o casează în întregime şi trimite cauza pentru rejudecare, ca recurs, la aceeaşi instanţă, Tribunalul Maramureş.
În aceste condiţii analizarea hotărârii recurate prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamanţi a devenit superfluă însă acestea, precum şi cheltuielile de judecată, vor fi avute în vedere de instanţa de recurs.
Notă. Practica majoritară a Curţii de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, este în sensul că acţiunea în stabilirea servituţii de trecere, de vedere etc., nu este evaluabilă în bani, iar sentinţa prin care se soluţionează, este supusă atât apelului, cât şi recursului.
| ← Suspendarea judecăţii. Art. 244 alin. 1 pct. 1 CPC. Lipsa... | Recurs. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de... → |
|---|
