ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. ADMISIBILITATEA INTENTĂRII SALE, INCLUSIV CU PRIVIRE LA TERENURI, DE CĂTRE CETĂŢENII STRĂINI.
| Comentarii |
|
INEXISTENŢA UNUI TERMEN-LIMITĂ PENTRU ELIBERAREA CERTIFICATULUI DE MOŞTENITOR. FORŢA PROBANTĂ A CERTIFICATULUI DE CALITATE DE MOŞTENITOR. INEXISTENŢA UNUI TITLU DE PRELUARE A IMOBILULUI DE CĂTRE STAT. IRELEVANŢA SCHIMBĂRII ULTERIOARE A DESTINAŢIEI IMOBILULUI. INAPLICABILITATEA ART. 6 ALIN. 1 DIN LEGEA NR. 213/1998
Pentru a se introduce acţiune în revendicare, nu se cere sâ se facă dovada cetăţeniei române, cum susţine recurenta, dispoziţiile art. 41 din Constituţie, pe care le invocă, referindu-se la inaptitudinea cetăţenilor străini şi apatrizi de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, interdicţie fără nici o legătură cu dreptul pe care îl are orice persoană, indiferent de cetăţenie, de a cere să-i fie restituit bunul ce-i aparţine.
O dată acceptată în termen succesiunea, eliberarea certificatului de moştenitor poate avea loc oricând, deoarece drepturile moştenitorilor se dobândesc din
momentul deschiderii succesiunii şi nu în temeiul certificatului de moştenitor, care are doar rolul de instrument probator, prin el atestându-se calitatea de moştenitor a unei persoane şi drepturile sale succesorale.
Cum, în speţă, reclamantul s-a prevalat de un certificat de calitate de moştenitor a cărui anulare nu s-a dispus, instanţa de apel nu îl putea privi decât ca succesor al defunctei M. U.
în cazul certificatului de calitate de moştenitor nu sunt menţionate bunurile ce fac parte din masa succesorală tocmai pentru că se eliberează în situaţia în care încă nu s-a făcut dovada componenţei masei succesorale ori determinarea acesteia necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea de moştenitor.
intr-adevăr, din adresa nr. 1461 din 27septembrie 1995 (fila 4 - dosar nr. 21556/ 1997 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti), rezultă că, din verificările documentelor aflate în evidenţele Primăriei municipiului Bucureşti, s-a constatat că în perioada 1950-1995, nu a fost emisă nici o decizie de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu şi nici pe lista anexă a Decretului nr. 92/1950 nu figurează proprietara M.U. ca fiindu-i naţionalizat imobilul.
împrejurarea că într-o anumită perioadă imobilul a fost închiriat pentru a servi ca sediu ambasadei Republicii Elene, nu era de natură să conducă la adoptarea unei alte soluţii, căci destinaţia dată unui bun nu poate împiedica revendicarea acestuia.
(Secţia civilă, decizia nr. 2943 din 22 septembrie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul E.A.-S.-A. a chemat în judecată pe pârâţii R.A. “L.”, ulterior fiind introdus în cauză şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, solicitând să-i fie restituit imobilul situat în Bucureşti, str. 0. nr. 6 sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 690 mp şi construcţiile aflate pe acesta.
în motivarea cererii, a arătat că autoarea sa a fost deposedată numai în fapt de imobil, situaţie ce a fost constatată în cadrul unei judecăţi anterioare, pe care a purtat-o însă doar cu Consiliul General al municipiului Bucureşti, imobilul fiindu-i restituit, dar cu ocazia executării s-a constatat că pârâtul nu ştia că imobilul fusese transmis către R.A. “L.”.
Această pârâtă deţine fără titlu imobilul, căci actul de dobândire de la Consiliul General al municipiului Bucureşti nu putea transmite
proprietatea din moment ce emana de la un neproprietar.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 16517 din 21 octombrie 1998, a respins acţiunea, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada că imobilul a intrat în patrimoniul statului fără titlu.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a lll-a civilă, prin decizia civilă nr. 1245/Â din 26 aprilie 1999, a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa judecătoriei şi a reţinut cauza spre judecare, având în vedere valoarea imobilului revendicat.
Acelaşi tribunal, prin sentinţa civilă nr. 976 din 13 septembrie 1999, a respins acţiunea, cu motivarea că imobilul face parte din patrimoniul R.A. “L.”, care este o instituţie publică şi potrivit Legii nr. 213/1998 imobilul face parte din domeniul public.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, susţinând că s-a reţinut greşit că imobilul este proprietate publică, dar şi în cazul în care ar fi avut această calitate acţiunea este
admisibilă în condiţiile în care trecerea în patrimoniul statului s-a făcut fără titlu.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 108 din 2 martie 2000, a admis apelul formulat de reclamant şi a schimbat în tot sentinţa apelată, admiţând acţiunea faţă de pârâta R.A. “L.”, pe care a obligat-o să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
A respins acţiunea faţă de pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat fără nici o formă legală, statul deţinându-l fără titlu, atât în sensul art. 1 din Legea nr. 112/ 1995, cât şi în cel arătat de art. 6 din Legea nr. 213/1998, ca urmare regia pârâtă nu îl poate deţine în mod legal nici în calitate de proprietar, nici de administrator potrivit Hotărârii Guvernului nr. 107/ 1992.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta R.A. “L.”, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9, 10 şi 11 din C. pr. civ. şi reproducând motivele de casare aşa cum sunt prevăzute în acest text de lege, dar fără a face o dezvoltare punctuală, prin arătarea în concret a situaţiilor ce consideră că se încadrează în motivele de recurs pe care le-a enunţat.
în continuare, la punctul 2 al motivelor de recurs, intitulat “în esenţă”, recurenta arată că imobilul a intrat în patrimoniul său prin decizia nr. 245/1977 a Consiliului popular al municipiului Bucureşti, că a devenit proprietară în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi al art. 6 din anexa nr. 1 a Hotărârii Guvernului nr. 107/1992, deci că dreptul său de proprietate izvorăşte din lege, pe când cel al reclamantului este neclar, nedovedit şi nelegal, acesta nedovedindu-şi calitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare, fiind strănepot de frate al autorului, revendicarea fiind apanajul exclusiv doar al proprietarului neposesor. Totodată, reclamantul nu şi-a dovedit cetăţenia română înaintea promovării acţiunii în revendicare, cum prevăd dispoziţiile art. 41 din Constituţie. Certificatul de moştenitor prezentat nu prevede la masa succesorală imobile, în plus a fost întocmit cu mult peste termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil.
în temeiul art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 107/1992 şi al art. 23 din Convenţia de la Viena, este obligată să respecte acordurile încheiate cu
statul român pentru activitatea misiunilor diplomatice.
Recurenta mai susţine că imobilul este de utilitate publică, aflându-se sub incidenţa art. 12 din Legea nr. 213/1998 când i-a fost atribuit, situaţie în care nu poate fi revendicat.
La punctul 3, recurenta susţine că greşit nu a fost declarat nul apelul reclamantului, deoarece cererea de apel nu a fost întocmită cu respectarea condiţiilor impuse de art. 287 alin. 1 şi 2 din C. pr. civ.
Sistematizând cele ce sunt arătate în cuprinsul motivelor de recurs, rezultă că recurenta susţine că hotărârea este nelegală deoarece instanţa nu a sesizat că reclamantul nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă, este nelegală deoarece instanţa a admis acţiunea în revendicare cu toate că imobilul se află în proprietatea sa, fiind de utilitate publică şi totodată este desinat respectării obligaţiei statului român cu privire la activitatea misiunilor diplomatice, în fine se susţine că hotărârea este nelegală deoarece nu s-a dispus anularea apelului.
Recursul nu este fondat.
Astfel, în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, se constată că reclamantul, ca strănepot de frate, este unicul succesor al M.U., sens în care a fost eliberat certificatul de calitate de moştenitor nr. 1711 din 4 octombrie 1995.
Ca succesor, reclamantul este continuator al persoanei defunctului, având deci deplină legitimare procesuală în promovarea acţiunii prin care urmăreşte redobândirea posesiei bunului de care a fost deposedat autorul său.
Pentru a se introduce acţiune în revendicare, nu se cere să se facă dovada cetăţeniei române, cum susţine recurenta, dispoziţiile art. 41 din Constituţie, pe care le invocă, referindu-se la inaptitudinea cetăţenilor străini şi apatrizi de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, interdicţie fără nici o legătură cu dreptul pe care îl are orice persoană, indiferent de cetăţenie, de a cere să-i fie restituit bunul ce-i aparţine.
Recurenta se află într-o greşită înţelegere a dispoziţiilor legale şi când susţine că certificatul de moştenitor a fost eliberat peste termenul prevăzut de art. 700 din codul civil, când, în realitate, acest text stabileşte termenul de acceptare a succesiunii şi nu cel în care poate fi întocmit actul care atestă calitatea de succesor.
O dată acceptată în termen succesiunea, eliberarea certificatului de moştenitor poate avea loc oricând, deoarece drepturile moştenitorilor se dobândesc din momentul deschiderii succesiunii şi nu în temeiul certificatului de moştenitor, care are doar rolul de instrument probator, prin el atestându-se calitatea de moştenitor a unei persoane şi drepturile sale succesorale.
Cât priveşte forţa probantă a certificatului de moştenitor, potrivit art. 25 din Decretul nr. 40/1953, în vigoare la data la care reclamantului i-a fost eliberat actul, “până la anularea prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în ceea ce priveşte calitatea de moştenitor şi cota sau bunurile ce revin fiecărui moştenitor”, dispoziţie legală ce a fost preluată întocmai şi prin art. 88 din Legea nr. 36/1995.
Cum, în speţă, reclamantul s-a prevalat de un certificat de calitate de moştenitor a cărui anulare nu s-a dispus, instanţa de apel nu îl putea privi decât ca succesoral defunctei M.U.
în cazul certificatului de calitate de moştenitor nu sunt menţionate bunurile ce fac parte din masa succesorală tocmai pentru că se eliberează în situaţia în care încă nu s-a făcut dovada componenţei masei succesorale ori determinarea acesteia necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea de moştenitor.
La fel a procedat şi reclamantul din prezenta cauză, iar faptul că nu dispune de un certificat în care să fie arătată compunerea masei succesorale nu îl poate împiedica să revendice un bun ce s-a aflat în patrimoniul autorului sau din moment ce are stabilită calitatea de succesor şi pe cale de consecinţă are legitimare procesuală activă.
Nu pot fi primite nici criticile prin care se susţine că hotărârea este nelegală deoarece instanţa trebuia să constate că imobilul este proprietatea sa ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 15/ 1990 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 107/1992 şi totodată că imobilul este de utilitate publică, aflându-se sub incidenţa dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 213/1998, fiind destinat respectării acordurilor încheiate de statul român cu privire la activitatea misiunilor diplomatice.
Se observă, în prim rând, că susţinerile recurentei sunt contradictorii, pe de o parte afirmă că bunul este proprietatea sa, iar pe de altă parte
că aparţine domeniului public, ceea ce însă nu este posibil, căci un bun nu poate fi în acelaşi timp proprietate publică şi privată.
în realitate, aşa cum arată şi recurenta într-una din susţinerile sale, imobilul se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 213/1998, fiind un bun din domeniul public, care a fost dat în administrarea sa, ca regie autonomă.
Or, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, “fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor la data preluării lor de către stat”.
în conformitate cu alineatul 2 al aceluiaşi text de lege, “bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele deţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, prin ultimul alineat al articolului arătându-se că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
în speţă, instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat fără nici o formă legală, statul deţinându-l fără titlu, atât în sensul la care se referă art. 1 din Legea nr. 112/1995, cât şi în cel prevăzut de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
într-adevăr, din adresa nr. 1461 din 27 septembrie 1995 (fila 4 - dosar 21556/1997 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti), rezultă că, din verificările documentelor aflate în evidenţele Primăriei municipiului Bucureşti, s-a constatat că în perioada 1950 -1995, nu a fost emisă nici o decizie de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu şi nici pe lista anexă a Decretului nr. 92/1950 nu figurează proprietara M.U. ca fiindu-i naţionalizat imobilul.
în cauză, nu a fost administrată nici o probă care să ateste o altă stare de fapt, în consecinţă se constată că instanţa de apel a aplicat corespunzător dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a dispus restituirea imobilului, în condiţiile în care nu se poate reţine că statul l-a deţinut în temeiul unui titlu valabil.
împrejurarea că într-o anumită perioadă imobilul a fost închiriat pentru a servi ca sediu ambasadei
R.E., nu era de natură să conducă la adoptarea unei alte soluţii, căci destinaţia dată unui bun nu poate împiedica revendicarea acestuia.
Nu este fondată nici critica prin care se susţine că ar fi trebuit să se constate că apelul era nul şi că instanţa de apel nu a analizat acest aspect.
Potrivit art. 287 alin. 2 din C. pr. civ., astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 29 ianuarie 1998, cerinţele de la alin. 1 pct. 2 (arătarea hotărârii ce se atacă) şi cele de la pct. 3 (semnătura) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în continuare arătându-se că lipsa semnăturii poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din acelaşi cod, adică în tot cursul judecăţii sau, dacă partea adversă invocă lipsa de semnătură, trebuie să se semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare
următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea.
Din examinarea cererii de declararea apelului, se constată că apelul a fost înregistrat sub nr. 1217/ 1999, care era numărul dosarului de fond, în cerere menţionându-se că se atacă sentinţa pronunţată în acesta, iar cererea de apel este semnată.
Din închierea de dezbateri, rezultă că instanţa de apel a examinat excepţia de nulitate a apelului, ce fusese invocată în scris şi s-a pronunţat asupra acesteia, respingând-o ca nefondată, deci nu se confirmă nici susţinerea că isntanţa nu ar fi analizat cererea de a se constata nulitatea apelului.
Pentru cele ce preced, recursul se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins.
| ← ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT DE STAT ÎN TEMEIUL... | ACŢIUNE IN RETROCEDARE. IMOBIL EXPROPRIAT, CU PLATA UNEI... → |
|---|
