APLICAREA LEGII ÎN TIMP. CONFLICT NEGATIV DE COMPETENŢĂ. COMPETENŢĂ MATERIALĂ CONFLICT DE MUNCĂ
| Comentarii |
|
Potrivit dispoziţiilor art. IV alin. 3 din O.U.G. nr. 179/1999 pentru modificarea şi completarea Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 «recursurile declarate sau aflate în curs de judecată vor fi trecute la secţiile care judecă conflictele de muncă şi litigiile de muncă din cadrul tribunalelor».
Cum la data învestirii instanţei de recurs intrase în vigoare actul normativ menţionat, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi.
(Secţia civilă, decizia nr. 1304 din 12 aprilie 2000)
CURTEA
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1663 din 10 mai 1999, Judecătoria Călăraşi a admis contestaţia formulată de contestatoarea T.M. împotriva dispoziţiei de desfacere a contractului de muncă nr. 11219 din 30 octombrie 1998 emisă de Spitalul Judeţean Călăraşi, pe care a anulat-o.
Tribunalul Călăraşi, prin decizia civilă nr. 740/A din 27 septembrie 1999 a admis apelul Spitalului Judeţean Călăraşi şi a schimbat sentinţa judecătoriei, în sensul respingerii contestaţiei.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a lll-a civilă, învestită cu soluţionarea recursului declarat de către T.M., prin decizia nr. 45 din 11 ianuarie 2000, şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Călăraşi, cu motivarea că potrivit art. IV alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/1999 «recursurile declarate sau aflate în curs de judecată vor fi trecute la secţiile care judecă conflictele de muncă din cadrul tribunalelor».
Tribunalul Călăraşi, prin decizia civilă nr. 54/R din 22 februarie 2000 şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că, în litigiile de muncă, tribunalele judecă apelurile, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 2 C. pr. civ., iar nu recursurile.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă a fost trimis dosarul Curţii Supreme de Justiţie, spre a decide.
Competenţa de soluţionare a recursului aparţine Tribunalului Călăraşi.
Potrivit dispoziţiilor art. IV alin. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179 din 11 octombrie 1999: „Recursurile declarate sau aflate în curs de judecată vor fi trecute la secţiile care judecă conflictele de muncă şi litigiile de muncă din cadrul tribunalelor.”
Cum la data învestirii instanţei de recurs intrase în vigoare actul normativ menţionat, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi.
NOTĂ
Soluţia instanţei supreme este pe fond corectă, dar nemotivată.
într-adevăr, dispoziţiile art. IV alin. 3 din O.U.G. nr. 179/1999 statuează în termeni imperativi că „recursurile declarate sau aflate în curs de judecată vor fi trecute la secţiile care judecă conflictele de muncă şi litigiile de muncă din cadrul tribunalelor”. Textul de lege reprezintă o dispoziţie specială cu caracter tranzitoriu care consacră principiul aplicării imediate a legii noi de procedură şi în materia litigiilor de muncă aflate în curs de judecată la data intrării ei în vigoare în ce priveşte competenţa materială a soluţionării recursurilor declarate ori, după caz, aflate în curs de judecată. Sub acest aspect, art. IV alin. 3 din O.U.G. nr. 179/1999 stabileşte competenţa soluţionării în recurs a acestor cauze în favoarea tribunalelor, mai exact a secţiilor sau completelor specializate care judecă conflictele de muncă din cadrul tribunalelor.
Desigur, o astfel de dispoziţie legală a fost motivată de faptul că, potrivit Legii nr. 168/ 1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, hotărârile instanţei de fond, în speţă judecătoria sau, după caz, tribunalul, sunt definitive şi susceptibile numai de recurs (art. 79-81), fiind suprimat astfel, apelul.
De aceea, pentru că Legea nr. 168/1999 nu a conţinut nici o dispoziţie tranzitorie şi pentru a corela prevederile O.U.G. nr. 179/1999 cu cele cuprinse în această lege privind recursul, s-a adoptat soluţia, evident nefericită, ca toate recursurile declarate sau aflate în curs de judecată să fie soluţionate tot de către tribunale, chiar dacă acestea judecaseră apelurile declarate în aceleaşi cauze.
Precizăm că, strict juridic, o astfel de soluţie nu este absolut nouă (căile de retractare sunt, în prezent, de competenţa instanţei a cărei hotărâre se atacă; cererile de reexaminare formulate în temeiul O.G. nr. 21/1992 sau, după caz, Legii nr. 61/1991 sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei reexaminare se cere etc.) şi, în orice caz, nu contravine nici unei dispoziţii legale sau constituţionale. într-adevăr, potrivit art. 125 alin. 3 din Constituţie „competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”, iar art. 128 din legea fundamentală statuează, în mod corespunzător, că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. De asemenea, în ce priveşte problema aplicării în timp a normelor de procedură Curtea Constituţională a statuat în mod expres într-o decizie de speţă că «art. IV alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 179/1999 nu conţine nici o
dispoziţie cu aplicare sau cu efect retroactiv, astfel că nu contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. în temeiul dispoziţiilor art. 78 din Constituţie, „Legea se publică în Monitorul Oficial a! României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. Conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii, „data prevăzută în textul” legii pentru intrarea acesteia în vigoare, alta decât cea a publicării, nu poate fi decât ulterioară publicării. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Constituţie, „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Aşadar, intră în atribuţia exclusivă a legiuitorului stabilirea instanţelor judecătoreşti competente să judece anumite litigii, precum şi a modului de constituire a completelor de judecată. Aceste reglementări, având caracter de norme procedurale, sunt de imediată aplicare, aşadar, de la data intrării în vigoare a legii».
Dincolo de faptul că soluţia optimă ar fi fost o prerogare a competenţei soluţionării acestor cauze de către instanţa legal învestită la data introducerii recursului, în speţă de către curţile de apel, este de observat că această situaţie ciudată a fost determinată de faptul că cele două acte normative în discuţie au intrat în vigoare la date diferite; O.U.G. nr. 179/1999 la 17 noiembrie 1999 (cu excepţia art. I pct. 6), în timp ce Legea nr. 168/ 1999 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000.
Aşadar, potrivit dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. IV alin. 1 din O.U.G. nr. 179/ 1999 recursurile declarate în perioada 17 noiembrie 1999 - 31 decembrie 1999, precum şi cele aflate în curs de judecare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 179/1999 (17 noiembrie 1999) având ca obiect litigii de muncă rămâneau să fie soluţionate tot de către tribunale sau, după caz, trebuia trimise acestora dacă se găseau pe rolul curţilor de apel, urmând să fie soluţionate de secţiile sau completele specializate, însă, desigur, dacă existau organizate ori stabilite astfel de secţii sau complete având ca obiect judecarea conflictelor şi litigiilor de muncă.
Menţionăm în finalul acestor scurte consideraţii că printre modificările si completările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se numără şi modificarea art. 725 în sensul stabilirii unor norme tranzitorii aplicabie în caz de succesiune în timp a legilor de procedură pentru rezolvarea eventualelor conflicte de legi şi determinarea legii aplicabile situaţiilor procesuale în curs de desfăşurare. Astfei, potrivit ar. 725: „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege.
Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile.
în cazul în care instanţa este desfiinţată, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei competente potrivit legii noi de procedură.
Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.
Actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispoziţiilor vechii legi. în cazul în care acest act de procedură ar putea fi anulat potrivit vechii legi, el nu va fi menţinut, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil” (s.n.).
Precizăm că art. 725 C. pr. civ. constituie de lege lata dreptul procesual tranzitoriu, care este aplicabil ori de câte ori legea nouă de procedură n-ar conţine dispoziţii de această natură care să rezolve diferite aspecte ale conflictului ce s-ar ivi între legea veche şi legea nouă. De aceea, dacă legea nouă de procedură conţine suficiente dispoziţii tranzitorii, vor fi incidente aceste dispoziţii speciale, iar nu cele cuprinse în art. 725 C. pr. civ., care constituie dreptul comun, căci generaţia specialibus non derogant, iar iex posterior derogat priori.
Observăm că în ce priveşte aplicarea în timp a normelor de competenţă, spre deosebire de cazul din speţa de faţă, art. 725 alin. 2 C. pr. civ. consacră o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii de procedură noi (art. 725 alin.1 C. pr. civ.), şi anume supravieţuirea legii vechi, respectiv regula că în materie de competenţă rămâne aplicabilă legea veche, iar nu legea nouă, declarând că „procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe (...)”. Această opţiune a legiuitorului pentru legea veche în detrimentul legii noi este justificată atât prin raţiuni de ordin economic (evitarea unor cheltuieli suplimentare ocazionate de scoaterea de pe rol a cauzelor şi trimiterea lor spre soluţionare altor instanţe, cheltuieli care ar privi deopotrivă pe instanţe şi pe părţi), cât şi prin raţiuni de politică legislativă (soluţionarea rapidă a cauzelor şi satisfacerea grabnică a intereselor celor vătămaţi în drepturile lor, obiective care ar fi greu realizate în caz de trimitere a cauzelor instanţei competente potrivit legii noi). Fac excepţie de la dispoziţiile art. 725 alin. 2 C. pr. civ. următoarele cazuri, când se va aplica legea nouă, iar nu legea veche, şi anume:
- în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, cauza se va judeca de către instanţa competentă potrivit legii noi, iar nu de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată (art. 725 alin. 2 teza a ll-a C. pr. civ.);
- în cazul în care instanţa este desfiinţată, dosarele se trimit din oficiu instanţei competente potrivit legii noi (art. 725 alin. 3 C. pr. civ.);
- în cazul în care dispoziţiile legii noi au intrat în vigoare înainte de sesizarea, adică învestirea legală a instanţei competente potrivit legii vechi, cererea se va îndrepta în toate cazurile la instanţa competentă potrivit legii noi (art. 725 alin. 2 teza I C. pr. civ. interpretat a contrario şi art. 725 alin. 1 C. pr. civ.). De exemplu, dacă în anumite materii legea nouă modifică competenţa materială privind judecata în apel sau în recurs după rezolvarea cauzei în primă instanţă şi înainte de introducerea unei cereri de apel sau, după caz, de recurs, apelul sau recursul se va soluţiona de către instanţa determinată potrivit dispoziţiilor legii noi, iar nu de către instanţa care era competentă potrivit legii vechi, deoarece nu fusese încă învestită în momentul schimbării competenţei. Astfel, cum am arătat deja, în urma modificării competenţei materiale a tribunalelor prin O.U.G. nr. 138/20008), acestea judecă în primă instanţă şi „conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe» (art. 2 pct. 1 lit. b1) C. pr. civ.), recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în materia conflictelor de muncă până la 2 mai 2001, dacă sunt declarate după această dată, ele vor fi introduse nu la tribunale, ci direct la curţile de apel, deoarece, pe de o parte, tribunalele sunt de la această dată numai instanţe de fond, nemaiavând competenţa de a soluţiona recursuri în această materie, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 725 alin. 2 care derogă de la principiul aplicării imediate a legii noi de procedură au caracter de excepţie, fiind de strictă interpretare şi aplicare (exceptio este strictissimae interpretationis), nefiind aşadar susceptibile de aplicare prin analogie şi la alte situaţii asemănătoare. într-adevăr, textul de lege statuează in terminis că „procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor
legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe (...)” (s.n.); per a contrario, recursurile declarate după data schimbării competenţei materiale a judecătorilor şi tribunalelor în materia conflictelor de muncă se vor introduce şi se vor judeca de către instanţele competente potrivit legii noi, adică, în speţă, de către curţile de apel (art. 79 şi urm. din Legea nr. 168/1999; art. 2 pct. 3 şi art 725 alin. 1 C. pr. civ.). Mutatis mutandis şi recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în materia conflictelor de muncă după data de 2 mai 2001 vor fi soluţionate nu de către instanţa ierarhic superioară (tribunale), ci de către curţile de apel, singurele competente să judece recursuri în această materie (după 2 mai 2001), potrivit noii reglementări;
- în cazul în care legea nouă conţine dispoziţii speciale cu caracter tranzitoriu, care stabilesc că normele de competenţă nou introduse sunt de imediată aplicare fiind incidente şi în cazul pricinilor pendentes, adică în curs de judecată; după cum am subliniat mai sus, prevederile art. 725 alin. 2 C. pr. civ. sunt dispoziţii tranzitorii cu caracter general, aplicabile numai dacă prin legea nouă nu s-ar dispune altfel, adică numai dacă legea nouă nu ar cuprinde şi dispoziţii tranzitorii exprese având ca obiect stabilirea competenţei soluţionării cauzelor pendentes.
| ← AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT. CONDIŢII (ART. 1201 C. CIV.) | ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL RECHIZIŢIONAT. AUTORITATEA DE... → |
|---|
