ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL RECHIZIŢIONAT. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT A UNEI DECIZII PRIN CARE S-A ADMIS ÎN CAUZĂ RECURSUL ÎN ANULARE PENTRU DEPĂŞIREA ATRIBUŢIILOR PUTERII JUDECĂTOREŞTI.
| Comentarii |
|
RESTRÂNGEREA AUTORITĂŢII DE LUCRU JUDECAT LA CONŢINUTUL DISPOZITIVULUI HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI. CARACTERUL TEMPORAR AL RECHIZIŢIEI. POSESIA DE REA-CREDINŢĂ A STATULUI CA URMARE A REFUZULUI RESTITUIRII. NECONSTITUŢIONALITATEA DECRETULUI NR. 511/ 1955 ŞI, ÎN CONSECINŢĂ, INAPLICABILITATEA ÎN SPEŢĂ A ART. 6 ALIN. 1 DIN LEGEA NR. 213/1998. INADMISIBILITATEA EXPERTIZEI TEHNICE CA PROBĂ CERUTĂ PENTRU PRIMA OARĂ ÎN RECURS
Aşadar, dacă iniţial imobilul a fost preluat din posesia titularilor dreptului de proprietate pe baza unui act de rec hi zi ţie şi pe timp limitat, de la expirarea termenului până la care fusese făcută rechiziţia, deţinerea în continuare a imobilului de către autorităţile administrative comuniste a fost nelegitimă şi s-a fondat pe conduita abuzivă a acestora nepermiţându-le adevăraţilor proprietari să reintre în posesia imobilului.
Această conduită abuzivă a autorităţilor administrative a avut în fapt semnificaţia unui act de violenţă ce s-a prelungit în timp, statul, prin organele sale, fiind, în aceste împrejurări, un posesor de rea-credinţă, deoarece a stăpânit un bun asupra căruia cunoştea că nu are nici un titlu pentru a-l deţine.
Pe de altă parte, Decretul nr. 511/1955 nu poate constitui temei legal de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece era în coliziune vădită cu principiile care guvernau şi garantau dreptul de proprietate privată izvorâte din prevederile Constituţiei sub care a fost adoptat, ale Codului civil român, ale pactelor şi tratatelor internaţionale la care România a aderat.
De menţionat că nu pot constitui autoritate de lucru judecat considerentele deciziei nr. 789/15.03.1996 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă în legătură cu incidenţa Decretului nr. 511/1955 cum susţin recurentele-pârâte, întrucât autoritatea de lucru judecat se constată în legătură cu dispozitivul deciziei care, pe cale de excepţie, a considerat că instanţele nu au competenţa să judece litigiile prin care se solicită restituirea imobilelor preluate de stat fără titlu, cum s-a dovedit a fi şi cazul imobilului în litigiu.
Nici susţinerea conform căreia nu ar exista identitate între imobilul revendicat şi cel ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1947, fiind astfel necesară efectuarea unei expertize tehnice de identificare, nu poate fi primită, în condiţiile în care pârâta R.A. A.P.P.S. nu a solicitat o asemenea probă şi nu a contestat pe parcursul complexului ciclu procesual identitatea imobilului, cu privire la care, de altfel, a susţinut că a fost preluat de către stat cu titlu valabil.
(Secţia civilă, decizia nr. 2822 din 13 septembrie 2000)
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A.F. şi A.C. au chemat în judecată pe pârâţii: Consiliul Local al municipiului Bucureşti şi S.C. «H.N.» SA pentru a fi obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. H. nr. 4, sect. 1, format din teren în suprafaţă de 264 mp şi construcţie.
învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1746 din 23 februarie 1994, a admis acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat.
Tribunalul municipiului Bucureşti - Secţia a lll-a civilă prin decizia nr. 1481 A din 29 septembrie 1994, a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Bucureşti împotriva sentinţei primei instante.
împotriva acestor hotărâri, procurorul general a declarat recurs în anulare, iar Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă - prin decizia nr. 789 din 15 martie 1996, l-a admis, şi a casat atât sentinţa civilă nr. 1746 din 23.02.1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti cât şi decizia nr. 1481 A din 29.09.1994 a Tribunalului municipiului Bucureşti, respingând acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că atât judecătoria cât şi tribunalul au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti pronunţându-se cu privire la neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950, o asemenea competenţă aparţinând doar puterii legiuitoare.
Prin aceeaşi decizie, Curtea Supremă de Justiţie, deşi reţine că instanţele judecătoreşti şi-au depăşit atribuţiile, reţine că imobilul în litigiu este proprietate de stat deoarece «conform prevederilor art. 1 din Decretul nr. 511 din 22 noiembrie 1955 al fostului prezidiu al Marii Adunării Naţionale al fostei R.P.Române, bunurile rechiziţionate în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 184 din 30.04.1949, ale Legii nr. 351 din 3 mai 1945, ale Decretului nr. 22 din 19 ianuarie 1949, au fost considerate intrate în proprietatea statului pe data rechiziţionării lor.
La data de 2 octombrie 1996, reclamanţii A.F. şi A.C. formulează o altă acţiune prin care cheamă în judecată pe pârâta R.A. - Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. H. nr. 4 sector 1 alcătuit din 264,72 mp teren şi construcţie formată din subsol, parter şi etaj.
în motivarea acţiunii, reclamanta A.F. a arătat că este moştenitoarea fostului său soţ, L.A. care, împreună cu reclamantul A.C. sunt proprietarii imobilului revendicat, din care, în mod abuziv au fost evacuaţi, imobil care a fost rechiziţionat la 9 aprilie 1948, iar ulterior, prin hotărârea nr. 776 din 7 iulie 1950 Consiliul de Miniştri al fostei R.P.Române l-a repartizat spre gratuită folosinţă fostului Partid Muncitoresc Român.
învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 10.932 din 12 noiembrie 1996, a respins acţiunea reclamanţilor.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a lll-a civilă prin decizia nr. 167 din 27.01.1997, a admis apelul
reclamanţilor împotriva menţionatei sentinţe pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi judecătorie.
Rejudecând, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 8628 din 2 iulie 1997, a respins acţiunea reclamanţilor pentru lipsa calităţii procesuale active a acestora.
Această sentinţă a fost desfiinţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă ca urmare a admiterii apelului formulat de reclamanţi, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi judecătorii.
Rejudecând, prin sentinţa civilă nr. 8051 din 25 mai 1998, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a constatat că aceştia sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, str. H. nr. 4, fostă strada H nr. 4, format din 264,72 mp şi construcţie alcătuită din subsol, parter şi etaj şi a obligat pe pârâta R.A.
A.P.P.S. să le lase acestora în deplină proprietate şi paşnică folosinţă acest imobil.
Această din urmă hotărâre a fost confirmată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă care, prin decizia nr. 2898 din 4 noiembrie 1998 a respins apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 352 din 24.02.1999 a admis apelul formulat de pârâta R.A. A.P.P.S., a casat decizia nr. 2898/4.XI.1998 a Tribunalului Bucureşti, a admis apelul aceleiaşi părţi împotriva sentinţei nr. 8051 din 25 mai 1998 pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor, constatând că în cauză operează autoritatea lucrului judecat faţă de decizia nr. 789 din 15 martie 1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă prin decizia nr. 1548 din 12 iulie 1999, în majoritate de voturi, a admis contestaţia în anulare formulată de A.F. şi A.C., a anulat decizia nr. 352 din
24.02.1999 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, precum şi decizia nr. 2898/4.XI.1998 a Tribunalului Bucureşti şi sentinţa nr. 8051/ 25.05.1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi a trimis cauza spre soluţionarea fondului instanţei competente, respectiv Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că obiectul cererii având o valoare de peste
150.000.000 lei, competent în soluţionarea acesteia, conform art. 2 lit. b din C. pr. civ. este
Tribunalul municipiului Bucureşti ca instanţă de fond şi nu Judecătoria.
Judecând în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă - prin sentinţa nr. 162 din 16 februarie 2000, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi motivându-se în esenţă, că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat cu titlu (respectiv Ordinul de rechiziţie nr. 4480/1948) şi în prezent acesta a fost atribuit pârâtei R.A. A.P.P.S., aşa încât, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995.
De menţionat că în această fază procesuală Tribunalul Bucureşti, prin încheierea de şedinţă din 17 noiembrie 1999 (fila 30 dosar nr. 4147/1999) a introdus în cauză, în calitate de pârât Ministerul Finanţelor.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a lll-a civilă prin decizia nr. 295 A din 22 mai 2000, a admis apelul formulat de reclamanţii A.F. şi A.C. în contradictoriu cu R.A. A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor, a schimbat sentinţa nr. 162 din
16.02.2000 a Tribunalului Bucureşti-Secţia a IV-a civilă în sensul că a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pe pârâţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str.
H. nr. 4, sectorul 1 (construcţie şi 264,72 mp teren).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că ordinul de rechiziţie prin care a fost dobândită posesia asupra bunului de către stat, nu este de natură să transfere proprietatea acestuia ci doar folosinţa şi cum imobilul a fost preluat fără titlu valabil, acţiunea în revendicare apare ca fiind întemeiată, în conformitate cu prevederile art. VI din Legea nr. 213/1998.
în contra acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs pârâţii: R.A. - A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor.
1. Ambii recurenţi susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că statul deţine imobilul fără titlu valabil, deşi acesta a intrat în proprietatea Statului Român cu titlu, respectiv Decretul nr. 511/ 1955 care statua că bunurile imobile şi mobile rechiziţionate vor intra în proprietatea statului.
2. Se mai susţine, de asemenea, că în cauză operează autoritatea de lucru judecat faţă de
decizia nr. 789 din 15.03.1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă care a respins prima acţiune în revendicarea aceluiaşi imobil formulată de reclamanţi.
3. Recurenta-pârâtă R.A. A.P.P.S. mai susţine că imobilul în litigiu este proprietate publică a Statului (pe care ea doar îl administrează), este locuinţă de protocol şi îi sunt aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 112/1995.
4. De asemenea aceeaşi recurentă-pârâtă mai susţine că, deşi în şedinţa publică de la 22.V.2000 a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, instanţa de apel nu s-a pronunţat şi că nu există identitate între imobilul revendicat şi cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1947, fiind necesară efectuarea unei expertize topografice.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
1. în ceea ce priveşte situaţia de fapt, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, imobilul în litigiu a constituit proprietatea fraţilor A.L. şi A.C., dobândit de aceştia conform actului de vânzare-cumpărare din 15.01.1947.
Ulterior, prin ordinul de rechiziţie nr. 4480 din 9 aprilie 1948 întocmit de Primăria municipiului Bucureşti - Serviciul Centrul de Rechiziţii şi Cartiruiri - imobilul a fost rechiziţionat măsură care, prin natura sa, a fost o măsură temporară, iar la încetarea stării care a dus la rechiziţionarea bunului, acesta trebuia restituit.
Deşi rechiziţionarea avusese numai un caracter temporar, la expirarea termenului până la care fusese făcută, autorităţile administrative au continuat să deţină imobilul refuzând să-l restituie adevăraţilor proprietari.
Aşadar, dacă iniţial imobilul a fost preluat din posesia titularilor dreptului de proprietate pe baza unui act de rechiziţie şi pe timp limitat, de la expirarea termenului până la care fusese făcută rechiziţia, deţinerea în continuare a imobilului de către autorităţile administrative comuniste a fost nelegitimă şi s-a fondat pe conduita abuzivă a acestora nepermiţându-le adevăraţilor proprietari să reintre în posesia imobilului.
Aceasă conduită abuzivă a autorităţilor administrative a avut în fapt semnificaţia unui act de violenţă ce s-a prelungit în timp, statul, prin organele sale, fiind, în aceste împrejurări, un posesor de rea-credinţă, deoarece a stăpânit un bun asupra căruia cunoştea că nu are nici un titlu pentru a-l deţine.
Este de reţinut, deci, că intrarea în posesie a avut loc pe baza unui act administrativ de rechiziţie care, însă, a conferit ca titlu numai o detenţie precară până la expirarea termenului pentru care fusese dispusă rechiziţia, când imobilul trebuia restituit proprietarilor săi.
1. Se susţine de către pârâţii-recurenţi că imobilul în discuţie a intrat în proprietatea Statului Român cu titlu respectiv Decretul nr. 511/1955.
O atare susţinere nu poate fi primită.
Acest decret prevedea în articolul 1 că sunt considerate intrate în proprietatea statului bunurile rechiziţionate în baza Decretului 184/1949, Legii nr. 351/1945, Decretului nr. 22/1949 ca şi în temeiul altor legi sau hotărâri ale Consiliului de Miniştri, or imobilul în discuţie a fost rechiziţionat pe baza unui ordin administrativ, ci nu printr-un act normativ cu putere de lege.
Pe de altă parte, Decretul nr. 511/1955 nu poate constitui temei legal de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece era în coliziune vădită cu principiile care guvernau şi garantau dreptul de proprietate privată izvorâte din prevederile Constituţiei sub care a fost adoptat, ale Codului civil român, ale pactelor şi tratatelor internaţionale la care România a aderat.
De aceea, pentru considerentele arătate, în mod just instanţa de apel a reţinut că statul nu deţine un titlu valabil cu privire la imobilul revendicat de reclamanţi, fiind aplicabile prevederile art. VI din Legea nr. 213/1998.
2. Referitor la cea de a doua critică vizând existenţa puterii lucrului judecat faţă de decizia nr. 789/1996 a Curţii Supreme de Justiţie, nu poate fi primită.
Potrivit art. 1201 din Codul civil există putere de lucru judecat în cazul în care cea de a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză juridică şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate.
în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de textul de lege menţionat pentru a exista autoritatea de lucru judecat, deoarece nu există identitate de părţi în cele două acţiuni.
Astfel, în cauza în care s-a pronunţat decizia nr. 789/15.03.1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă au figurat ca pârâţi Consiliul Local al municipiului Bucureşti în calitate de reprezentant al Statutului şi SC «H.N.» SA, iar în prezenta cauză (cea de a doua acţiune) au figurat ca pârâţi R.A. A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor (prima pârâtă preluând în administrare imobilul prin H.G. nr. 39/1996 modificată si completată prin H.G. nr. 859/1996).
De menţionat că nu pot constitui autoritate de lucru judecat considerentele deciziei nr. 789/
15.03.1996 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă în legătură cu incidenţa Decretului nr. 511/ 1955 cum susţin recurentele-pârâte, întrucât autoritatea de lucru judecat se constată în legătură cu dispozitivul deciziei care, pe cale de excepţie, a considerat că instanţele nu au competenţa să judece litigiile prin care se solicită restituirea imobilelor preluate de stat fără titlu, cum s-a dovedit a fi şi în cazul imobilului în litigiu.
3. Referitor la cea de a treia susţinere a recurentei-pârâte R.A. A.P.P.S. nici aceasta nu poate fi primită.
într-adevăr, conform art. 6 pct. 1 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.
Or, în speţă, statul nu a dobândit proprietatea printr-un titlu valabil şi de aceea, imobilul în discuţie nu poate constitui domeniul public al statului şi nu poate face parte, aşadar, din fondul locativ de protocol ca să-i fie aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 112/1995.
4. Referitor la critica privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor este neîntemeiată, în condiţiile în care R.A. A.P.P.S. nu a invocat o atare excepţie aşa cum rezultă din practica deciziei atacate.
De altfel, calitatea procesuală activă a reclamanţilor este dovedită cu actele depuse la dosarul cauzei, inclusiv cu certificatul de moştenitor
nr. 1789 din 4.XI.1992 eliberat de notariatul de Stat sector 5.
Nici susţinerea conform căreia nu ar exista identitate între imobilul revendicat şi cel ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1947, fiind astfel necesară efectuarea unei expertize tehnice de identificare, nu poate fi primită, în
condiţiile în care pârâta R.A. A.P.P.S. nu a solicitat o asemenea probă şi nu a contestat pe parcursul complexului ciclu procesual identitatea imobilului, cu privire la care, de altfel, a susţinut că a fost preluat de către stat cu titlu valabil.
Ca atare, faţă de cele ce preced, recursurile pârâţilor urmează a fi respinse ca nefondate.
| ← APLICAREA LEGII ÎN TIMP. CONFLICT NEGATIV DE COMPETENŢĂ.... | ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT DE STAT ÎN TEMEIUL... → |
|---|
